Ceea ce se numea aici „pătratul de la Pontaville” era un câmp care nu avea nimic dintr-un pătrat, situat la marginea unei păduri, şi unde fuseseră îngropaţi, după unele estimări, în jur de şase sute de soldaţi.
Merlin scotoci prin dulapuri, căutând registrele în care fuseseră consemnate toate operaţiunile.
Cercetând dările de seamă zilnice, arunca şi câte o privire pe fereastră. Exhumările începuseră în urmă
cu două luni; ceea ce vedea era un câmp plin de gropi şi de mormane de pământ, de prelate, scânduri, roabe, anexe provizorii unde erau stocate materialele.
Din punct de vedere administrativ, totul părea în regulă. Aici n-avea să găsească, aşa cum se întâmplase la Chazières-Malmont, delăsarea aceea dezgustătoare, sicriele cu rămăşiţe care semănau cu nişte pubele de hingher şi pe care izbutise să le dibuiască, ascunse într-un lot de coşciuge noi, gata să fie folosite.
De obicei, după ce verifica existenţa registrelor, Merlin îşi începea inspecţia cu o plimbare; avea încredere în intuiţia lui, ridica aici o prelată, controla mai încolo o plăcuţă de identificare. După care se apuca serios de treabă. Datoria îl silea mai apoi la un neîncetat du-te-vino de la registre până la aleile cimitirului, dar, mulţumită implicării sale în munca aceasta, căpătase rapid un al şaselea simţ care-i îngăduia să scoată la iveală şi cel mai neînsemnat indiciu ce ascundea o fraudă, o neregulă, detaliul care ducea la o anomalie.
Era, fără îndoială, singura misiune ministerială care obliga un funcţionar să dezgroape coşciuge, ba chiar să exhumeze cadavre, dar, ca să verifice, nu avea cum să facă altfel. Oricum, fizicul masiv al lui Merlin
era pe potriva unei asemenea trebi; dintr-o izbitură, enormii lui galoşi îţi împlântau lopata în pământ la treizeci de centimetri adâncime, mâinile-i mari mânuiau târnăcopul de parcă ar fi fost o furculiţă.
După primul contact cu terenul, Merlin îşi începu verificările în amănunt. Era douăsprezece şi jumătate.
La ora două după-masă, se afla la capătul din nord al cimitirului, în picioare în faţa unui morman de sicrie închise puse grămadă unele peste altele, când şeful de şantier, un oarecare Sauveur Bénichou, la vreo cincizeci de ani, vânăt de atâta băutură şi uscăţiv ca un curmei de viţă-de-vie, se apropie însoţit de doi muncitori, cu siguranţă nişte contramaiştri. Toţi prăpădiţii aceştia erau turbaţi, le turuiau gurile, cu o voce puternică, poruncitoare, şantierul e interzis publicului, nu putem lăsa oamenii să intre aşa, trebuie să plecaţi imediat de-aici. Şi cum Merlin nici măcar nu-i privea, ridicară tonul: dacă insistaţi, o să chemăm jandarmii, pentru că, vă spunem noi dacă nu ştiaţi, e un sit plasat sub protecţia guvernului…
― Eu sunt, le-o tăie Merlin, întorcându-se spre cei trei bărbaţi.
Iar în tăcerea care se lăsă, adăugă:
― Aici, guvernul sunt eu.
Îşi vârî mâna în buzunarul de la pantaloni şi scoase o hârtie mototolită care nu prea semăna a acreditare, dar cum nici el nu prea semăna a trimis de la minister, nimeni nu mai ştia ce să creadă. Trupul lui înalt, hainele vechi şi ponosite, pătate, galoşii de uriaş, totul impresiona; situaţia părea suspectă, dar ceilalţi nu îndrăzniră să se împotrivească.
Merlin se mulţumi să se uite lung la cei trei oameni, la numitul Sauveur care puţea îngrozitor a rachiu de prune şi la cei doi acoliţi. Primul, a cărui faţă colţuroasă era acoperită de o mustaţă prea groasă şi îngălbenită de tutun, se bătea peste buzunarele de la piept ca să-şi ascundă tulburarea; al doilea, un arab care purta şi-acum bocancii, pantalonii şi chipiul de caporal de infanterie, se ţinea ţeapăn, ca pentru o trecere în revistă, în poziţia unui om care vrea să convingă lumea toată de importanţa funcţiei sale.
― Ţâşt, ţâşt, făcu Merlin cu aparatul dentar, pe când îşi vâra hârtia în buzunar.
Apoi arătă spre stiva de sicrie.
― Şi închipuiţi-vă, continuă el, că guvernul îşi pune întrebări.
Contramaistrul arab înţepeni un pic mai mult, tovarăşul cu mustaţă scoase o ţigară (nu scoase tot pachetul, numai o ţigară, ca un om care n-are chef să împartă, căruia i s-a luat să tot fie tapat). La el, totul vădea josnicia şi zgârcenia.
― De pildă, zise Merlin, dând dintr-odată la iveală trei fişe de identitate, guvernul se întreabă în care coşciuge sunt flăcăii aceştia.
În mâinile mari ale lui Merlin, fişele păreau la fel de mici ca nişte timbre. Întrebarea puse toată echipa în cea mai teribilă încurcătură.
După ce dezgropau o alee întreagă de soldaţi, obţineau, de o parte, un rând de sicrie, de cealaltă, o serie de fişe de identitate.
Teoretic, în aceeaşi ordine.
Dar era de-ajuns ca una dintre fişele acestea să fie prost clasată sau să lipsească cu desăvârşire pentru ca tot rândul să fie decalat şi ca fiecare coşciug să se aleagă cu o fişă fără nicio legătură cu conţinutul său.
Iar dacă Merlin avea în mâini trei fişe care nu corespundeau niciunui sicriu… însemna, tocmai, că totul fusese decalat.
Clătină din cap şi se uită la partea din cimitir care fusese deja răscolită. Două sute treizeci şi şapte de soldaţi fuseseră dezgropaţi şi transportaţi la optzeci de kilometri mai încolo.
Paul era în sicriul lui Jules, Félicien în acela al lui Isidore şi aşa mai departe.
Până la două sute treizeci şi şapte.
Iar acum era cu neputinţă să se mai ştie cine era cine.
― Cui corespund aceste fişe? se bâlbâi Sauveur Bénichou, uitându-se în jurul lui de parcă se rătăcise dintr-odată. Hai să vedem…
Un gând îi trecuse prin minte.
― Ei bine, dădu el asigurări, taman de treaba asta voiam să ne ocupăm!
Se întoarse spre echipa lui care părea să se fi micşorat brusc.
― Nu-i aşa, băieţi?
Nimeni nu pricepu ce voia să spună, dar nimeni nu avu vreme să se gândească.
― Ha, ha! urlă Merlin. Chiar îl credeţi dobitoc?
― Pe cine? întrebă Bénichou.
― Pe guvern!
Părea nebun de legat, iar Bénichou şovăi dacă să-i mai ceară o dată acreditarea.
― Deci, unde sunt cele trei cătane ale noastre, aud? Iar pe cei trei omuleţi care o să vă rămână pe cap când o fi să gătaţi treaba, pe ei cum o să-i numiţi?
