― Bineînţeles, mi-e prieten bun.

Domnul Péricourt rămase o clipă gânditor.

― Mi-e dator. Oarecum o datorie personală. O poveste cam veche, dar, în fine, de soiul acela care face şi desface reputaţii. Pe scurt, pe ministrul acesta, dacă pot spune aşa, îl am cumva la mână.

Henri nu se aşteptase la o victorie atât de uşoară. Diagnosticul i se verificase dincolo de orice aşteptări.

Domnul Péricourt îi confirmă lucrul acesta, plecându-şi fără voie privirea spre mapa de birou.

― Despre ce e vorba?

― Un fleac… E…

― Dacă-i un fleac, i-o tăie domnul Péricourt ridicând capul, de ce să-l deranjezi pe ministru? Sau pe mine?

Lui Henri îi plăcu la nebunie clipa aceasta. Adversarul avea să se zbată, să încerce să-l pună în încurcătură, dar până la urmă o să fie silit să cedeze. Dacă ar fi avut timp, ar fi prelungit conversaţia aceasta încântătoare, dar se grăbea.

― E un raport care trebuie îngropat. Se referă la afacerile mele, e plin de minciuni şi…

― Dacă e plin de minciuni, de ce ţi-e teamă?

Henri nu se putu abţine şi cedă tentaţiei: zâmbi. O să mai lupte multă vreme moşul? Ca să tacă şi să se apuce de treabă, avea nevoie să-i dea una zdravănă în cap?

― O poveste complicată, spuse el.

― Aşa, şi?

― Aşa, şi te rog să binevoieşti a interveni pe lângă ministru ca să îngroape toată povestea. În ceea ce mă

priveşte, îmi iau angajamentul ca faptele despre care e vorba să nu se mai întâmple. Sunt rezultatul unei uşoare neglijenţe, nimic altceva.

Domnul Péricourt aşteptă un lung moment, privindu-şi ginerele în ochi, de parcă ar fi spus, asta-i tot?

― Nu mai e nimic altceva, îl asigură Henri. Ai cuvântul meu.

― Cuvântul tău…

Henri s imţi că zâmbetul i se stinge, moşulică începea să-l enerveze cu observaţiile lui! Avea însă de ales?

Cu fiică-sa cu burta la gură? Să rişte sărăcirea nepotului? Ce glumă! Pradelle se îndură la o ultimă

concesie:

― Îţi cer lucrul acesta în numele meu şi în numele fiicei dumitale…

― Te rog să n-o bagi pe fiică-mea în această încurcătură!

De data aceasta, lui Henri îi fu de-ajuns.

― Şi totuşi, taman de încurcătura asta e vorba! De reputaţia mea, de afacerile mele şi, prin urmare, de numele fiicei dumitale şi de viitorul e…

Domnul Péricourt ar fi putut să ridice şi el vocea. Se mărgini să bată uşurel în mapa de birou cu unghia arătătorului. Se auzi un zgomot mărunt şi sec, de parcă un dascăl ar fi atras atenţia unui elev împrăştiat.

Domnul Péricourt se arătă foarte calm, vocea îi dovedea seninătatea, nu zâmbea.

― Nu-i vorba decât despre dumneata, domnule, şi despre nimic altceva, spuse el.

Henri se simţi cotropit de un val de nelinişte, dar degeaba îşi storcea minţile, nu vedea cum de putea socru-său să nu intervină. Era cumva în stare să-şi lase de izbelişte propria fiică?

― Am aflat că ai necazuri. Poate chiar înaintea dumitale.

Pentru Henri, începutul acesta părea să fie de bun augur. Dacă Péricourt nădăjduia să-l umilească

însemna că era gata să cedeze.

― Nimic nu m-a mirat, am ştiut dintotdeauna că eşti o secătură. Cu o particulă nobiliară, dar care nu

schimbă nimic. Eşti un om lipsit de scrupule, lacom de bani şi îţi zic eu că ai să sfârşeşti cumplit.

Henri dădu să se ridice şi să plece.

― Nu, nu, domnule, ascultă-mă. Mă aşteptam la demersul dumitale, m-am gândit bine şi am să-ţi spun cum văd eu lucrurile. Peste câteva zile, ministrul va avea dosarul dumitale pe birou, va afla despre toate rapoartele referitoare la activităţile dumitale şi va proceda la anularea tuturor contractelor pe care le-ai semnat cu statul.

Mai puţin triumfător decât la începutul întrevederii, Henri privi înaintea lui cu groază, aşa cum se uită

oamenii la o casă care se surpă din pricina unei inundaţii. Casa aceasta era a lui, era viaţa lui.

― N-ai respectat nişte contracte importante pentru comunitate, se va face o anchetă în regim de urgenţă, anchetă care va spune la ce sumă se ridică prejudiciul material adus statului, iar dumneata vei fi nevoit să

dai totul înapoi din bunurile personale. Dacă, aşa cum am şi calculat, nu dispui de fondurile necesare, vei fi silit să-i ceri ajutorul soţiei, lucru la care am să mă opun aşa cum am şi dreptul din punct de vedere juridic. Va trebui atunci să te desparţi de moşia părintească. De altfel, n-o să mai ai nevoie de ea, pentru că guvernul te va trimite în faţa justiţiei şi, ca să fie el acoperit, va fi obligat să se constituie parte civilă în procesul pe care, fără îndoială, asociaţiile de foşti luptători şi de rude ţi-l vor intenta. Şi ai să sfârşeşti în închisoare.

Henri se hotărâse să-şi încerce norocul pe lângă bătrân fiindcă ştia că se află într-o situaţie delicată, dar ceea ce auzea se dovedea a fi mai rău decât orice. Necazurile se adunaseră rapid, nu avusese timp să facă

ceva. Şi îl cuprinse o îndoială:

― Dumneata ai…?

De-ar fi avut o armă în mână, n-ar fi aşteptat răspunsul.

― Nu, de ce aş fi făcut-o? N-ai nevoie de nimeni ca să te bagi în belele. Madeleine m-a rugat să te primesc, te primesc ca să-ţi spun următoarele: treburile dumitale nu ne privesc, nici pe ea, nici pe mine. A vrut să se mărite cu tine, fie, dar n-ai s-o târăşti după tine, lucru de care o să am eu grijă şi pe mai departe. În ceea ce mă priveşte, poţi să te duci la fund cu totul, n-o să mişc un deget.

― Vrei război? urlă Henri.

― Domnule, să nu strigi niciodată când sunt eu de faţă.

Henri nu aşteptă sfârşitul frazei ca să iasă din încăpere trântind cu putere uşa în urma lui. Zgomotul acesta avea să răsune în toată casa, de sus până jos. Din păcate, nu se auzi mare lucru. Uşa aceasta, prevăzută cu un mecanism pneumatic, se închise încetişor cu nişte uf… uf… uf… mici şi sacadate.

Henri ajunsese deja la parter când uşa se închise în sfârşit, cu un zgomot înfundat.