Şi acum, toată lumea trebuia să semneze.
― Aici, fiecare îşi face datoria! anunţă, marţial şi satisfăcut, plutonierul Tournier.
― Aşa e, răspunse Merlin.
O formalitate. Stăteau în picioare în căbănuţă, îşi treceau unii altora condeiul, ca pe-un sfeştoc într-o zi de înmormântare. Merlin îşi puse arătătorul cel gros pe registru.
― Aici, reprezentantul familiilor…
Uniunea naţională a combatanţilor îi aducea destule servicii guvernului pentru a avea dreptul de a fi prezentă aproape peste tot. Cu o privire întunecată, Merlin se uită la Roland Schneider cum semna şi punea parafa.
― Schneider, spuse el într-un târziu (pronunţă „Şnai-dă” ca să sublinieze ce-avea de spus), sună o ţâră
nemţeşte, nu?
Celălalt se cabră imediat pe călcâie.
― N-are importanţă, i-o tăie Merlin, arătând din nou spre registru. Aici, ofiţerul de stare civilă…
Remarca îi stânjeni. Terminară de semnat în tăcere.
― Domnule, începu Schneider care îşi mai venise în fire, vorbele dumneavoastră…
Dar Merlin era deja în picioare, cu două capete mai înalt, aplecându-se spre el, ţintuindu-l cu ochii lui mari şi cenuşii şi întrebând:
― La restaurant, se poate să avem pui?
Carnea de pui era singura bucurie a vieţii sale. Mânca destul de urât, completând petele de cerneală cu altele de grăsime, nu-şi scotea niciodată vestonul.
În timpul mesei şi cu excepţia lui Schneider care tot mai căuta cum să riposteze, fiecare încercă să
găsească un subiect de conversaţie. Cu nasul în farfurie, Merlin se mulţumi să scoată câteva mârâituri şi nişte ţâşt, ţâşt din dinţii falşi care îi descurajară rapid pe binevoitori. Totuşi, cum inspecţia se terminase şi în ciuda faptului că trimisul de la minister era de-a dreptul nesuferit, o uşurare care aducea a voioşie îi cuprinse în curând pe toţi. Şantierul se urnise destul de greu, întâmpinaseră câteva mici probleme. În genul acesta de operaţiune, nimic nu se desfăşoară exact cum trebuie, iar textele, oricât de precise ar fi ele, nu surprind niciodată realitatea aşa cum îţi sare ţie în ochi atunci când te apuci de treabă. Oricât ai fi de conştiincios, apar situaţii neprevăzute, trebuie să alegi, să iei decizii şi apoi, cum ai început într-un anumit fel, nu-ţi mai vine să te întorci…
Acuma, se grăbeau să golească odată cimitirul şi să termine cu toate. Inspecţia se încheia cu o evaluare pozitivă, liniştitoare. Dacă era să privească în urmă, fiecăruia îi fusese totuşi puţin teamă. Băură destul de mult, doar era pe cheltuiala statului. Până şi Schneider uită într-un sfârşit jignirea, preferând să-l dispreţuiască pe acest funcţionar grosolan şi să-şi mai toarne nişte vin roşu. Merlin se servi de trei ori din pui, înfulecând ca un hămesit. Degetele butucănoase îi erau pline de grăsime. Când termină de mâncat, fără pic de consideraţie pentru ceilalţi comeseni, îşi aruncă pe masă şervetul care nu-i folosise la nimic, se ridică şi ieşi din restaurant. Toată lumea fu luată pe nepregătite, o adevărată învălmăşeală, fură nevoiţi să înghită în grabă ce mai aveau în gură, să-şi golească paharul, să ceară nota de plată, s-o verifice, să
scoată banii, răsturnară câteva scaune, alergară la uşă. Când ajunseră afară, Merlin se pişa pe roata maşinii.
Înainte de a se duce la gară, trebuiră să treacă din nou pe la cimitir ca să ia taşca lui Merlin şi registrele.
Trenul pleca peste patruzeci de minute, nici vorbă să mai piardă vremea pe-aici, cu atât mai mult cu cât ploaia, care nu se oprise decât în timpul mesei, se pornise iar, turna cu găleata. În maşină, nu spuse nimănui nimic, niciun cuvinţel de mulţumire pentru primire, pentru invitaţie, un terchea-berchea adevărat.
Odată ajunşi la cimitir, Merlin merse iute. Sub încălţările lui, scândurile care treceau peste bălţile de apă
se încovoiau primejdios. Un câine roşcovan şi costeliv îi ieşi grăbit în cale. Pe neaşteptate, fără ca măcar să încetinească, Merlin se sprijini pe piciorul stâng şi, cu dreptul, îi trase un şut zdravăn în burtă; câinele urlă, zbură un metru mai încolo şi căzu pe spate. Înainte să fi avut vreme să se ridice, Merlin sărise în baltă, cu apa până la glezne, şi, ca să-l ţină nemişcat, îi pusese ditamai bocancul pe piept. Fiindu-i frică să
nu se înece, animalul începu să latre amarnic, răsucindu-se în apă în încercarea de a muşca; toată lumea înţepenise.
Merlin se aplecă, apucă falca de jos a câinelui cu mâna dreaptă, botul cu stânga, câinele scheună, se zbătu din toate puterile. Merlin, care îl ţinea deja bine, îi trase din nou un şut în burtă, îi căscă gura de parcă ar fi fost un crocodil şi-i dădu brusc drumul, câinele se rostogoli în apă, se ridică şi o rupse la goană.
Balta era adâncă, încălţările lui Merlin nu se mai vedeau, dar nu-i păsa. Se întoarse spre cioporul de delegaţi zăpăciţi, aliniaţi într-un echilibru instabil pe podeţul de lemn. Şi-şi scutură atunci prin faţă un os de vreo douăzeci de centimetri.
― Ăsta, că mă pricep, nu-i os de pui!
Dacă Joseph Merlin se dovedea a fi un funcţionar destul de jegos, antipatic, un ratat al administraţiei publice, era şi un om serios, scrupulos şi, ce mai încolo şi încoace, cinstit.
Nu arătase nimic din ce simţea, dar cimitirele acestea îi frângeau inima. Era al treilea pe care îl inspecta de când îl numiseră în postul acesta pe care nimeni nu-l voia. Pentru el, care nu trăise războiul decât prin intermediul restricţiilor alimentare şi al comunicatelor interne ale Ministerului Coloniilor, prima vizită
fusese cutremurătoare. Mizantropia lui, ferită totuşi de multă vreme încoace de gloanţe, fusese zguduită.
Nu de hecatomba propriu-zisă, cu aşa lucruri se obişnuieşte omul, dintotdeauna pământul a fost pustiit de catastrofe şi epidemii, războiul nefiind decât contopirea acestora. Nu, ceea ce-l zguduise era vârsta morţilor. Catastrofele omoară pe toată lumea, molimele răpun copiii şi bătrânii, numai războaiele îi măcelăresc într-un număr atât de mare pe cei tineri. Merlin nu se aştepta să fie zdruncinat de o asemenea
constatare. De fapt, o anumită parte din sine însuşi nu părăsise epoca lui Francine, enormul trup gol şi înjghebat anapoda adăpostea şi-acum o bucată de suflet de flăcău, de aceeaşi vârstă cu morţii.
Mult mai isteţ decât majoritatea colegilor săi, încă de la prima vizită într-un cimitir militar, descoperise, ca un funcţionar minuţios ce era, unele nereguli. Văzuse prin registre o grămadă de lucruri discutabile, de incoerenţe prost ascunse, dar, ce să-i faci, când îţi dădeai seama de enormitatea a ceea ce trebuia înfăptuit, când îi vedeai pe bieţii senegalezi uzi până în măduva oaselor, când te gândeai la neverosimilul carnagiu, când socoteai de câţi oameni era acum nevoie ca să dezgroape, să transporte… te mai puteai oare arăta pretenţios şi lipsit de înţelegere? Închideai ochii şi gata. Împrejurările pline de tragism necesită un anume pragmatism, iar Merlin găsea de cuviinţă să treacă sub tăcere nereguli de tot soiul doar ca să termine odată, Dumnezeule mare, să termine odată cu războiul ăsta.
Dar acolo, la Chazières-Malmont, neliniştea îţi strivea pieptul. Când două sau trei indicii te duceau toate în acelaşi sens, scândurile acelea de la nişte coşciuge aruncate în gropi şi care aveau să fie îngropate în loc să fie arse, numărul de sicrie expediate în comparaţie cu numărul de morminte săpate, dările de seamă aproximative din anumite zile… Totul te lăsa buimac. Şi ideea pe care o aveai despre ce e şi ce nu e drept se clătina. Aşa că, atunci când dădeai peste o jigodie care ţopăia ca o dansatoare şi care ţinea-n bot un cubitus de răcan, îţi ieşeai din minţi. Voiai să înţelegi.
Joseph Merlin renunţă la trenul lui şi-şi petrecu ziua toată verificând, cerând explicaţii. Schneider începu să asude ca în miezul verii, Paul Chabord îşi sufla întruna nasul, doar plutonierul Tournier continua să
pocnească din călcâie de fiecare dată când trimisul de la minister i se adresa, gestul îi intrase în gene, nu mai avea niciun sens.
Toată lumea se uita încontinuu la Lucien Dupré, care vedea cum i se îndepărtează bietele şanse la un salariu mai mare.
Pentru extrase, liste, inventare, Merlin nu vru ajutorul nimănui. Se duse de multe ori până la stocul de sicrie, la depozite, chiar şi la gropi.
Apoi se întoarse la stocuri.
Îl văzură de departe cum se apropie, pleacă, se întoarce, se scarpină în cap, se uită în toate părţile de parcă ar fi căutat rezolvarea la o problemă de aritmetică; atitudinea aceasta ameninţătoare, tipul acesta care nu scotea o vorbă erau înnebunitoare.
