Fusese răbdător, pedagog, convingător, dar dăduse greş; ceea ce îl despărţea de Albert nu era un dezacord, ci o cultură; îl găsea mic, meschin, fără anvergură, fără ambiţie, fără nebunie.
Albert Maillard nu era decât o variantă a lui Marcel Péricourt. Era acelaşi, dar fără bani. Cei doi bărbaţi cu minţile pline de certitudini nimiceau tot ceea ce era mai viu în Édouard, îl ucideau.
Édouard urlă, Albert nu se lăsă. Se certară.
Édouard lovi cu pumnul în masă, străpungându-l pe Albert cu privirea şi scoţând nişte răgete aspre şi ameninţătoare.
Albert zbieră că făcuse războiul, că n-o să facă închisoare.
Édouard răsturnă otomana, care nu rezistă agresiunii. Albert se năpusti, ţinea la mobila aceasta, singurul lucru cât de cât şic în tot decorul! Lui Édouard îi scăpară nişte ţipete pline de furie, de o nemaipomenită
putere, cu torente de salivă care îi ţâşneau din gâtlejul deschis, toate acestea urcau din burtă, ca un vulcan în erupţie.
Albert strânse bucăţile de otomană, spunând că Édouard putea să spargă toată casa, că n-ar schimba o iotă, că niciunul dintre ei nu era făcut pentru soiul acesta de afaceri.
Édouard urlă în continuare, şchiopătând cu paşi mari prin încăpere, sparse un geam cu cotul, ameninţă că
o să dea de pământ cu puţinele vase pe care le aveau, Albert sări pe el, îl prinse de mijloc, căzură şi se rostogoliră pe jos.
Începuseră să se urască.
Scos din minţi, Albert îl lovi tare la tâmplă pe Édouard care, pocnindu-l straşnic în piept, îl trânti de perete unde nu mult lipsi să-l omoare. Se ridicară în picioare, faţă în faţă, în aceeaşi clipă, Édouard îl pălmui pe Albert, care îi răspunse trăgându-i un pumn. În plină figură.
Or, Édouard era înaintea lui.
Pumnul închis al lui Albert se înfundă în golul din chipul său.
Aproape până la încheietură.
Şi rămase înţepenit acolo.
Îngrozit, Albert îşi privi pumnul înghiţit în faţa tovarăşului său. De parcă i-ar fi străpuns capul dintr-o parte într-alta. Şi, deasupra încheieturii, privirea uluită a lui Édouard.
Cei doi bărbaţi rămaseră aşa câteva secunde, paralizaţi.
Auziră un strigăt, amândoi se întoarseră spre uşă. Cu mâna la gură, Louise îi privea, cu ochii în lacrimi; ieşi în fugă.
Se desprinseră unul de celălalt, neştiind ce să spună.
Se scuturară, neîndemânatici. Un timp, îndelungat, îi cuprinse o ruşine plină de vinovăţie.
Înţeleseră că totul se terminase.
Povestea lor comună nu va putea nicicând să uite de pumnul acela vârât în chipul acesta, de parcă l-ar fi spart. Gestul, senzaţia, monstruoasa intimitate, totul era covârşitor, ameţitor.
Nu simţeau aceeaşi furie.
Sau furia lor nu se exprima în acelaşi fel.
A doua zi de dimineaţă, Édouard îşi făcu bagajul.
Era raniţa lui. Nu-şi luă decât hainele, nimic altceva. Albert plecă la muncă fără să fi găsit vreun cuvânt de spus. Ultima imagine cu Édouard fu cu spatele lui, când îşi pregătea rucsacul, foarte încet, aidoma cuiva care nu se hotărăşte să se lase dus.
Toată ziua, cu reclama pe spinare, Albert bătu bulevardul pritocind la gânduri triste.
Seara, doar un bileţel: „Mulţumesc pentru tot”.
Apartamentul i se păru gol, ca viaţa lui când plecase Cécile. Ştia că oamenii uită totul, dar, de când câştigase războiul, avea impresia că îl pierde câte un pic în fiecare zi.
23
Labourdin îşi lipi mâinile de birou, părând la fel de mulţumit ca la masă, la sosirea omletei norvegiene.
Domnişoara Raymond n-avea nimic dintr-o îngheţată. Şi totuşi, asemănarea cu o bezea aurie nu era chiar lipsită de sens. Era vopsită blondă cu nuanţe roşcate, cu o piele foarte albă şi un cap niţel ţuguiat. Când intra şi-şi vedea patronul în poziţia aceasta, domnişoara Raymond făcea o mutră scârbită şi fatalistă.
Pentru că, de îndată ce ajungea în faţa lui, Labourdin îşi strecura mâna sub fusta ei, gest de o incredibilă
iuţeală la un om aşa de rotofei şi de o îndemânare de care nu dădea dovadă în niciun alt domeniu. Ea efectua atunci o mişcare rapidă din şolduri, dar, în acest registru, Labourdin era înzestrat cu o intuiţie care semăna a har divinatoriu. Oricare ar fi fost eschiva, el îşi atingea întotdeauna scopurile. Ea se împăcase cu gândul, se răsucea în grabă, punea dosarul pe birou şi, ieşind, se mulţumea să suspine a lehamite. Obstacolele derizorii, patetice pe care încerca să le opună acestei metehne (rochii sau fuste din ce în ce mai strâmte) înteţeau plăcerea lui Labourdin. Deşi era o secretară destul de mediocră în stenografie şi ortografie, răbdarea sa îi răscumpăra toate defectele.
Labourdin deschise dosarul, plescăi din limbă: domnul Péricourt avea să fie mulţumit.
Era un regulament frumos care punea „în concurs, între artişti de naţionalitate franceză, proiectul de edificare a unui monument în cinstea morţilor din războiul de la 1914–1918”.
În ditamai documentul, Labourdin nu redactase de unul singur decât o frază. A doua din articolul 1.
Ţinuse s-o alcătuiască chiar el, fără ajutorul nimănui. Fiecare cuvânt, îndelung chibzuit, era notat de mâna lui, la fel fiecare majusculă. Era atât de mândru de toate acestea, încât ceru ca fraza cu pricina să
fie scrisă cu litere îngroşate: „Acest Monument va trebui să exprime Amintirea plină de durere şi glorie a propriilor noştri Morţi Biruitori”. O cadenţă desăvârşită. Un nou plescăit din limbă. Se admiră iarăşi, apoi parcurse rapid restul textului.
