centime pentru fiecare adresă. Cu şomajul care era, nu fusese greu să găsească cinci persoane cu scrisul frumos. Albert preferase cinci femei. Aveau să pună mai puţine întrebări, aşa îşi închipuise el. Poate că

încerca pur şi simplu să întâlnească pe cineva. Acestea credeau că lucrează pentru un tipograf. Totul trebuia să se termine în vreo zece zile. Cu o săptămână în urmă, Albert le dusese plicurile albe, cerneala, peniţele. Încă de a doua zi, când pleca de la bancă, avea să înceapă să le strângă; cu prilejul acesta, îşi scosese iarăşi raniţa din timpul războiului ― prin câte mai trecuse şi ea.

Aveau să-şi petreacă serile lipind plicurile, Louise o să-i ajute. Bineînţeles că fetişcana nu pricepea o iotă

din tot ce se întâmpla, dar se arăta plină de entuziasm. Afacerea aceasta îi plăcea foarte tare, pentru că

prietenul Édouard se înveselise, lucru care se vedea pe măşti, din ce în ce mai colorate, din ce în ce mai smintite, încă o lună sau două şi aveau s-o ia cu totul razna, îi plăcea la nebunie.

Albert remarcase că semăna din ce în ce mai puţin cu maică-sa, nu fizic, nu prea se pricepea el la fizionomii, nu percepea niciodată asemănările dintre oameni, nu, ci veşnica tristeţe de pe chipul doamnei Belmont, la fereastră, nu se mai regăsea pe faţa lui Louise. Era ca o gâză mică ce iese din crisalidă, din ce în ce mai frumoasă. Uneori, Albert o privea pe furiş şi îi părea de o tulburătoare gingăşie care îi umplea ochii de lacrimi. Doamna Maillard zicea: „Dacă ar fi după el, Albert şi-ar petrece tot timpul plângând; aş fi putut avea o fată, ar fi fost acelaşi lucru.”

Albert urma să trimită totul de la oficiul poştal de pe strada Louvre pentru ca ştampila să corespundă

adresei. Avea să fie nevoit să facă multe drumuri, în mai multe zile.

Apoi o să înceapă aşteptarea.

Albert ardea de nerăbdare să primească cele dintâi plăţi. După mintea lui, ar fi pus mâna pe primele sute de franci şi s-ar fi cărat. Édouard vedea lucrurile altfel. Nici nu se gândea să plece până nu ajungeau la un milion.

― Un milion? urlase Albert. Eşti nebun de legat!

Începură să se certe pe cât de mare trebuia să fie suma acceptabilă, de parcă nu s-ar fi îndoit de reuşita afacerii lor, lucru care, totuşi, nu se împlinise încă, nici pe departe. Pentru Édouard, succesul era sigur.

Ba chiar inevitabil, după cum scrisese cu litere mari. După ce găzduise un schilod certat cu ai lui, după ce furase douăsprezece mii de franci de la angajatorul său şi după ce ticluise o pungăşie care îi putea aduce pedeapsa cu moartea sau închisoarea pe viaţă, Albert n-avea altă soluţie decât să se poarte de parcă ar fi crezut în succes. Îşi pregătea plecarea, îşi petrecea serile uitându-se pe mersul trenurilor pentru Le Havre, Bordeaux, Nantes sau Marsilia, după cum plănuia să ia vaporul spre Tunis, Alger, Saigon sau Casablanca.

Édouard lucra.

După ce meşterise catalogul Suvenirului Patriotic, se întrebă cum ar reacţiona un Jules d’Épremont în carne şi oase, dacă ar fi silit să aştepte rezultatul prospecţiunii sale comerciale.

Răspunsul îi păru evident: ar răspunde la licitaţii.

Câteva oraşe importante care dispuneau de mijloacele de a evita statuile fabricate în serie se apucau să

organizeze concursuri de artişti pentru nişte monumente originale. Ziarele publicaseră mai multe anunţuri referitoare la nişte opere evaluate la optzeci, o sută şi chiar o sută cincizeci de mii de franci; cea mai bănoasă şi, pentru Édouard, cea mai atrăgătoare ofertă rămânea cea din arondismentul unde se născuse, care îi hărăzea artistului ales un buget de vreo două sute de mii de franci. Prin urmare, hotărâse să-şi treacă vremea pregătind proiectul pe care Jules d’Épremont avea să-l propună juriului, un amplu triptic intitulat Recunoştinţă, care cuprindea pe o parte o „Franţă ducându-şi trupele la luptă”, de cealaltă

nişte „Neînfricaţi răcani atacând duşmanul”, cele două scene convergând spre centrul în care avea să se desfăşoare o „Victorie încoronându-şi fiii morţi pentru Patrie”, vastă alegorie în care o femeie încununa cu mâna dreaptă un răcan biruitor, uitându-se la un soldat francez mort cu o privire tragică şi inconsolabilă

de mater dolorosa.

Cizelând partea din faţă de a cărei perspectivă se ocupa în mod deosebit şi cu care avea să se deschidă

dosarul lui de candidatură, Édouard chicotea.

― Un curcan! spunea râzând Albert când îl vedea lucrând. Pe cinstea mea, cloncăni ca un curcan.

Édouard râdea de se prăpădea şi-şi vedea cu nesaţ de desenul lui.

28

Generalul Morieux părea cu cel puţin două sute de ani mai bătrân. Dacă îi iei unui militar războiul care-i dădea un rost în viaţă şi o vitalitate de tânăr, te alegi cu un prostănac atemporal. Din punct de vedere fizic, nu mai rămăsese din el decât o burtă cu două mustăţi deasupra, o masă flască şi amorţită care moţăia două treimi din timp. Jenant era că sforăia. Se prăbuşea pe primul fotoliu ce-i ieşea în cale cu un suspin care semăna deja cu un horcăit, iar câteva minute mai târziu, burdihanul începea să i se ridice ca un zepelin, mustăţile îi tremurau când inspira, obrajii îi vibrau când expira, totul putea să dureze ore întregi. Magma aceasta nemaipomenit de inertă părea oarecum paleolitică, foarte impresionantă, de altfel, nimeni nu îndrăznea să-l trezească. Unii se codeau până şi să se apropie de el.

De când fusese lăsat la vatră, fusese numit la un număr incalculabil de comisii, subcomisii, comitete.

Ajungea mereu primul, năduşind, cu răsuflarea tăiată când adunarea se ţinea la etaj, se prăvălea într-un fotoliu, întâmpina salutările cu un mormăit sau o clătinare din cap pline de bădărănie, apoi adormea şi începea să sforăie. Ceilalţi îl scuturau uşor când era să voteze, ce părere aveţi, domnule general, da, da, bineînţeles, e clar, sunt de acord, cu privirea înceţoşată de lacrimi urduroase, bineînţeles, bineînţeles, chipul stacojiu, gura tremurătoare, ochiul rotund şi buimac, chiar şi când trebuia să semneze era o întreagă poveste. Încercaseră să scape de el, dar ministrul ţinea la generalul lui, la Morieux. Uneori, deşca aceasta stânjenitoare şi neroditoare regăsea, din întâmplare, o aparenţă de clarviziune. De pildă, aşa se petrecuseră lucrurile când auzi ― era la începutul lui aprilie, iar generalul suferea de un guturai care îi provoca nişte strănuturi colosale, izbutea să strănute chiar şi când dormea, ca un vulcan pe cale să

se trezească ―, când auzi aşadar, între două sforăituri, că nepotul lui, Ferdinand Morieux, era pe cale să

se bage în belele. Pentru cei mai neînsemnaţi decât el, generalul Morieux nu avea nicio stimă. În ochii lui, fiindcă nu alesese glorioasa carieră a armelor, nepotul acesta era o fiinţă de mâna a doua şi decadentă, dar şi aşa purta numele de Morieux, iar acesta era un lucru la care generalul ţinea mult, nemurirea îl obseda. Visul lui absolut? Fotografia lui în Petit Larousse illustré, speranţă care nu îngăduia nici cea mai mică pată pe numele de familie.

― Cum, cum, cum? întrebă el, trezit dintr-odată.

Ca să-i audă, ceilalţi erau nevoiţi să repete, să vorbească tare. Se vorbea despre societatea Pradelle & Cie, la care Ferdinand era acţionar. Încercară să-l lămurească, ba da, aduceţi-vă aminte, firma pe care statul a ales-o ca să adune soldaţii morţi în cimitire militare.

― Cum aşa, corpuri… de soldaţi morţi…?

Atenţia i se agăţă de informaţie din pricina lui Ferdinand; creierul lui reuşi cu greu să stabilească o cartografie mentală a problemei în care împărţi cuvintele „Ferdinand”, „soldaţi morţi”, „cadavre”,

„morminte”, „nereguli”, „afacere”; pentru el, era prea mult. Pe vremuri de pace, se chinuia să înţeleagă.

Aghiotantul său, un sublocotenent sprinten ca un pursânge, îl privi şi suspină, ca un infirmier, enervat şi nerăbdător. Apoi, călcându-şi pe inimă, îi povesti în amănunt. Nepotul dumitale, Ferdinand, este acţionar la societatea Pradelle & Cie. Desigur, nu face altceva decât să pună mâna pe dividende, dar dacă

izbucneşte un scandal, scandal în care e băgată firma aceasta, numele de Morieux va fi rostit, nepotul va avea necazuri, iar reputaţia dumitale va avea de suferit. Generalul deschise un ochi de pasăre uluită, păi, la dracu’, perspectiva apariţiei în Petit Larousse risca să-i frângă aripile şi nici nu se punea problema de

aşa ceva! Generalului i se urcă sângele la cap, vru chiar să se ridice.

Se agăţă de braţele fotoliului şi se îndreptă, morocănos, scos din fire. După războiul pe care îl câştigase, mama ei de treabă, ar putea totuşi să fie lăsat şi el în pace, nu?

Domnul Péricourt se trezea obosit, se culca obosit, mă târăsc, gândea el. Şi totuşi, muncea în continuare, mergea la întâlniri, dădea ordine, dar toate acestea maşinal. Înainte de a se duce s-o vadă pe fiică-sa, scoase din buzunar carnetul de crochiuri al lui Édouard şi-l puse înapoi în sertar. Îl lua adesea cu el, chiar dacă nu-l deschidea niciodată când mai erau şi alţii de faţă. Îl ştia pe dinafară. Tot plimbându-l aşa, până

la urmă carnetul avea să se ferfeniţească, ar trebui să aibă grijă de el, să-l dea, poate, la legat; el, care nu se ocupase niciodată de grijile vieţii de zi cu zi, nu se pricepea la asemenea treburi. O avea pe Madeleine, dar ea avea altele pe cap… Domnul Péricourt se simţea tare singur. Închise sertarul şi ieşi din încăpere ca să se întâlnească cu fiică-sa. Ce făcuse cu viaţa lui de ajunsese aşa? Era un om care nu provocase decât teamă, prin urmare nu avea niciun prieten, numai relaţii. Şi Madeleine. Dar nu-i la fel, unei fete nu-i spui aceleaşi lucruri. Şi apoi, acum, era… în starea aceasta. De mai multe ori, încercase să-şi aducă aminte de vremurile în care se pregătea să devină la rându-i tată, dar nu reuşise. Se mira chiar că avea atât de puţine amintiri. La muncă, ceilalţi îi ridicau în slăvi memoria capabilă să citeze integralitatea consiliului de administraţie al unei societăţi preluate cu cincisprezece ani în urmă, dar când era vorba despre familie, nimic sau aproape nimic. Cu toate acestea, Dumnezeu ştie cât de mult conta familia pentru el. Şi nu doar acum, când fiul său murise. Muncea atât, se chinuia atât de tare numai pentru ai săi. Ca să-i pună

la adăpost… Ca să le permită… în sfârşit, toate lucrurile acestea. Şi totuşi, ciudat, scenele de familie i se întipăreau cu greu în minte, într-atât încât semănau toate unele cu altele. Mesele de Crăciun, Paştele, aniversările păreau o singură şi aceeaşi circumstanţă repetată de nenumărate ori, cu doar câteva cezuri, crăciunurile cu nevastă-sa şi cele de după moartea ei sau duminicile de dinainte de război şi cele de astăzi. Până la urmă, diferenţa era neînsemnată. Astfel, nu avea nicio amintire cu sarcinile nevesti-sii.

Patru, parcă aşa îşi amintea, dar şi aici toate se contopeau într-una singură, nu ştia care dintre ele, era una dintre cele care izbutiseră sau dintre acelea care dăduseră greş, n-ar fi fost în stare s-o spună. Nu-i veneau decât câteva imagini, şi acelea la nimereală, rod al unor împrejurări asemănătoare. Aşa se întâmplă când o surprinse pe Madeleine aşezată, cu mâinile împreunate pe burta deja rotunjoară. Îşi aminti de soţia lui în aceeaşi poziţie. Fu mulţumit, aproape mândru, dar nu-i trecu prin minte că toate femeile însărcinate se aseamănă un pic şi se hotărî să considere această similitudine ca pe-o victorie, dovada faptului că avea un suflet bun şi o fire de familist. Şi pentru că avea suflet bun, nu-i plăcea defel să-i dea bătăi de cap în plus fiică-sii. În starea ei. Ar fi preferat să se poarte ca de obicei, să nu dezvăluie nimic, nu mai era cu putinţă, aşteptase deja prea mult.

― Te deranjez? întrebă el.

Se priviră. Situaţia nu era uşoară nici pentru unul, nici pentru celălalt. Pentru ea, fiindcă, de când suferea din pricina morţii lui Édouard, domnul Péricourt îmbătrânise mult, aproape dintr-odată. Pentru el, fiindcă

sarcina fiicei sale se dovedea lipsită de farmec: Madeleine nu avea, cum domnul Péricourt mai vedea la anumite femei, plenitudinea de fruct copt, strălucirea aceea, ca o impresie de triumf liniştit şi sigur de sine pe care unele dintre ele o împărtăşesc cu găinile. Madeleine se rotunjise doar. Totul se umflase foarte repede, trupul întreg până la faţă, iar lucrul acesta îl amărî pe domnul Péricourt, faptul de-a o vedea semănând şi mai mult cu maică-sa care, nici ea, nu fusese vreodată frumoasă, nici chiar însărcinată fiind.

Se îndoia că fiică-sa era fericită, o simţea doar mulţumită.

Nu (Madeleine îi zâmbi), nu o deranja, visam cu ochii deschişi, zise ea, dar nimic din toate acestea nu era adevărat, o deranja şi ea nu visa defel. Se purta cu atâta băgare de seamă, pentru că avea ceva să-i spună, iar cum ea ştia ce anume, cum se temea de lucrul acela, se sili să-i zâmbească şi îl pofti să se apropie, arătând un loc nu departe de ea, cu palma întinsă. Taică-său se aşeză şi iarăşi, şi de data aceasta, ca un dat al relaţiei lor, ar fi putut să se oprească aici. Dacă ar fi fost vorba numai despre ei doi, nici n-ar fi făcut altceva, ar fi schimbat câteva banalităţi dincolo de care fiecare ar fi priceput ce era de priceput, apoi domnul Péricourt s-ar fi ridicat, ar fi sărutat-o pe fiică-sa pe frunte şi ar fi plecat cu certitudinea, de altfel întemeiată, că fusese ascultat şi înţeles. Numai că, în ziua aceea, era nevoie de cuvinte, pentru că

nu era vorba numai despre ei doi. Şi amândoi se simţeau stânjeniţi de faptul că depindeau în propria lor intimitate de o împrejurare care nu le aparţinea în exclusivitate.

Madeleine îşi punea uneori mâna peste cea a tatălui ei, dar, de data aceasta, doar suspină uşor; aveau să