viaţa lor care le este pricina nenorocirii, el ştia foarte bine la ce să se aştepte: existenţa îi fusese un necurmat potop de deziluzii cu care nu se obişnuise nicicând. Noapte de noapte, reconstituia conversaţiile

în care nu avusese câştig de cauză, retrăia, ca să le schimbe finalul în propriul lui avantaj, umilinţele profesionale a căror victimă fusese, întorcea pe toate părţile eşecuri şi necazuri, drept care rămânea multă vreme treaz. Sălăşluia în el ceva grozav de egocentric: epicentrul vieţii lui Joseph Merlin era Joseph Merlin. Neavând nimic şi pe nimeni, nici măcar o pisică, totul se reducea la el însuşi, existenţa i se înfăşurase în sine ca o frunză uscată în jurul unui miez gol. De pildă, în timpul nesfârşitelor sale nopţi lipsite de somn, niciodată nu se gândise la război. Vreme de patru ani, nu-l privise decât ca pe o detestabilă complicaţie, un cumul de contrarietăţi legate de restricţiile alimentare ce îl făcuseră să fie şi mai ursuz, pe el care era deja posac din fire. Colegii de la minister fuseseră şocaţi, mai ales aceia care aveau rude pe front, să-l vadă pe bărbatul acesta înăcrit îngrijorându-se doar din pricina preţurilor transporturilor şi a penuriei de pui.

― Dar, dragul meu, se găsiseră unii să-i spună indignaţi, până una, alta, suntem totuşi în război!

― Război? Ce război? răspunsese Merlin, agasat. De când e lumea lume au tot fost războaie, de ce vreţi voi să ne pese mai mult de ăsta decât de ăla de dinainte? Sau de ăla care o să urmeze?

Fu privit ca un defetist, aproape ca un trădător. Dacă ar fi fost soldat, ar fi ajuns în faţa plutonului de execuţie, fără prea multe fasoane; în spatele frontului, era mai puţin compromiţător, dar indiferenţa faţă

de evenimente îi aduse şi mai multe umilinţe, fu poreclit Neamţul, aşa îi şi rămase numele.

La sfârşitul conflictului, când fu mutat la inspecţia cimitirelor, Neamţul se transformă în Vulturul, Şacalul sau Fiara, după împrejurări. Avu parte iarăşi de nopţi grele.

Situl de la Chazières-Malmont fusese prima lui vizită într-un cimitir militar încredinţat firmei Pradelle & Cie.

Citindu-i raportul, autorităţile considerară că situaţia era de-a dreptul îngrijorătoare. Nimeni nevoind să-şi asume responsabilitatea, documentul zbură repede până sus, unde ateriză pe biroul directorului administraţiei centrale, expert în tăinuirea de dosare, ca toţi colegii lui de la celelalte ministere.

În tot acest timp, noapte de noapte, în patul lui, Merlin îşi şlefuia cuvintele pe care avea să le rostească în faţa şefilor în ziua convocării sale şi care, toate, se reduceau la o simplă constatare, brutală şi plină de urmări: mii de soldaţi francezi erau îngropaţi în nişte sicrie prea mici. Oricât ar fi fost de înalţi, de la un metru şaizeci până la mai mult de un metru optzeci (mulţumită livretelor militare disponibile, Merlin întocmise un eşantion foarte documentat al staturii soldaţilor în cauză), toţi ajungeau în nişte coşciuge de un metru treizeci. Ca să-i bage înăuntru, muncitorii erau nevoiţi să frângă gâturi, să ciopârţească

picioare, să rupă glezne; pe scurt, procedau cu trupurile acestor soldaţi de parcă ar fi fost vorba de o marfă ce putea fi tăiată în bucăţi. Raportul intra în nişte consideraţii tehnice extrem de morbide, explicând că, „nedispunând nici de cunoştinţe anatomice, nici de material adaptat, lucrătorii erau obligaţi să sfărâme oasele cu capătul lopeţii sau cu o lovitură de călcâi pe un bolovan plat, uneori cu târnăcopul; că adesea se mai întâmpla, chiar şi aşa, să nu poată vârî rămăşiţele unor oameni prea înalţi în aceste sicrie prea mici, că îngrămădeau atunci într-unul ce se putea şi că aruncau surplusul într-un coşciug folosit drept coş de gunoi pe care, odată umplut, îl închideau cu menţiunea «soldat neidentificat»; că, din momentul acela, era cu neputinţă să li se asigure familiilor integritatea rămăşiţelor defuncţilor cărora aveau să le aducă un ultim omagiu; că, de altfel, ritmul impus de firma adjudecatară propriilor muncitori îi silea pe aceştia să nu pună în sicriu decât acea parte a corpului cât mai uşor accesibilă, că, prin urmare, ei renunţau să mai sape prin mormânt ca să caute toate oasele, hârtiile sau obiectele ce ar fi îngăduit verificarea sau descoperirea identităţii răposatului aşa cum prevedea regulamentul şi că, adesea, dădeau peste oase, ici şi colo, despre care nimeni n-ar fi putut spune cui îi aparţineau; că, pe lângă o gravă şi sistematică nerespectare a instrucţiunilor existente în materie de exhumare şi cum livrarea de coşciuge nu corespundea defel contractului pe care îl semnase, firma etc.” După cum se vede, frazele lui Merlin puteau să fie alcătuite din mai mult de două sute de cuvinte; pe planul acesta, la el în minister, era privit ca un artist.

Raportul avu efectul unei bombe.

Era un lucru alarmant pentru Pradelle & Cie, dar şi pentru familia Péricourt, foarte cunoscută, şi pentru administraţia publică ce se mulţumea să verifice toată treaba a posteriori, adică prea târziu. Dacă vestea începea să se răspândească, aveau să se trezească cu un scandal. De-acum înainte, era, prin urmare, necesar ca informaţiile referitoare la această afacere să ajungă direct la cabinetul directorului administraţiei centrale, fără nicio oprire la straturile intermediare. Iar ca să-l potolească pe funcţionarul Merlin, îl asigurară, pe cale ierarhică, de faptul că documentul îi fusese citit cu foarte mare atenţie, că

fusese foarte apreciat şi că aveau să se ocupe de toate acestea într-un mod corespunzător şi-n cel mai scurt timp. Merlin, care avea aproape patruzeci de ani de experienţă, înţelese imediat că raportul fusese pus bine, lucru care nu-l miră din cale-afară. Contractul acesta guvernamental cuprindea, fără îndoială, multe zone de umbră, subiectul era sensibil; tot ceea ce era stânjenitor pentru administraţie avea să fie înlăturat. Merlin ştia că n-avea niciun interes să devină incomod, altfel urma să fie încă o dată mutat ca un figurant, nu, mulţumesc. Om al datoriei, îşi făcuse datoria. Se simţea ireproşabil.

Şi oricum, la sfârşitul carierei, nu mai avea nimic altceva de aşteptat decât o pensie la care nădăjduise

multă vreme. I se cerea să inspecteze în dorul lelii, să semneze registre, să le ştampileze, păi, avea să

semneze, să ştampileze şi să aştepte răbdător ca penuria alimentară să se termine odată şi să se găsească

iarăşi pui de cumpărat în pieţe şi în meniul restaurantelor.

Cu gândul acesta în cap, se întoarse acasă, adormi şi, pentru prima oară în viaţă, nu se trezi toată

noaptea, de parcă mintea lui ar fi avut nevoie de un timp excepţional de decantare.

Visă urât, nişte soldaţi într-o stare avansată de descompunere se aşezau în mormânt şi plângeau; strigau după ajutor, dar din gât nu le ieşea niciun sunet; singura lor alinare venea de la nişte senegalezi uriaşi, goi puşcă, îngheţaţi de frig, care le azvârleau deasupra lopeţi de pământ aşa cum se aruncă o haină când trebuie acoperit un înecat ce tocmai a fost scos din apă.

Merlin se trezi copleşit de o profundă emoţie care, pentru el, era un lucru tare nou, nu se referea numai la persoana lui. Războiul, care se încheiase totuşi de multă vreme, dădea în sfârşit năvală şi-n viaţa lui.

Urmarea fu rezultatul unei ciudate alchimii în care intrau sinistra atmosferă a acestor cimitire care îl trimitea pe Merlin cu gândul la nimicnicia existenţei sale, caracterul jignitor al blocajului administrativ ce i se punea împotrivă şi obişnuita-i rigiditate: un funcţionar cu onestitatea lui nu se putea mulţumi să

închidă ochii. Toţi tinerii aceştia morţi, cu care nu avea nimic în comun, erau victimele unei nedreptăţi şi nu aveau pe nimeni altcineva în afara lui ca s-o repare. În câteva zile, gândul acesta se transformă într-o idee fixă. Tinerii soldaţi ucişi începură să-l obsedeze, ca un dor, o gelozie sau un cancer. Trecu de la tristeţe la indignare. Îl apucă furia.

Pentru că nu primise niciun ordin de la şefii ierarhici care să-i ceară să pună capăt misiunii sale, informă

autorităţile că avea să plece în inspecţie la Dargonne-le-Grand şi astfel luă trenul în direcţia opusă, spre Pontaville-sur-Meuse.

*

De la gară, străbătu pe jos, sub o ploaie puternică, cei şase kilometri care îl despărţeau de locul unde se afla cimitirul militar. Mergea pe mijlocul străzii, enormii lui galoşi călcau cu furie în bălţile de apă şi nu se dădu niciun pic la o parte ca să lase să treacă maşinile care îl claxonau, de parcă nu le-ar fi auzit. Ca să-l depăşească, trebuiră să circule cu două roţi pe marginea drumului.

Arăta ciudat când se înfipse în faţa grilajului, cu un aer ameninţător, un trup înalt cu pumnii strânşi în buzunarele hainei care, deşi ploaia se oprise între timp, era udă leoarcă. Dar nu era nimeni să-l vadă, bătuse de prânz, şantierul era închis. Pe grilaj, un panou cu un anunţ al Serviciului sepulturilor afişa, pentru familii şi apropiaţi, litania obiectelor găsite asupra unor corpuri neidentificate şi pe care se puteau duce să le vadă la primărie: o fotografie a unei tinere, o pipă, un talon de mandat, iniţiale decupate de pe niscaiva lenjerie intimă, o pungă de tutun, o brichetă, o pereche de ochelari rotunzi, o scrisoare care începea cu „draga mea”, dar nesemnată, un inventar derizoriu şi tragic… Merlin fu uluit de simplitatea acestor relicve. Numai soldaţi săraci! Era de necrezut.

Îşi coborî privirea până la lanţul grilajului, ridică piciorul şi îi dădu lăcăţelului o lovitură de călcâi în stare să doboare un taur, apoi intră pe şantier şi se duse să sfărâme, cu o altă lovitură de picior, uşa de lemn de la baraca administraţiei. Sub o prelată umflată de vânt, se aflau vreo doisprezece arabi care mâncau singuri. Îl văzură, de departe, pe Merlin cum sparge grilajul de la intrare şi apoi uşa de la birou, dar se feriră să se ridice, să intervină, fizicul individului, siguranţa cu care se purta nu le inspira încredere; îşi mestecară în continuare pâinea.

Ceea ce se numea aici „pătratul de la Pontaville” era un câmp care nu avea nimic dintr-un pătrat, situat la marginea unei păduri, şi unde fuseseră îngropaţi, după unele estimări, în jur de şase sute de soldaţi.

Merlin scotoci prin dulapuri, căutând registrele în care fuseseră consemnate toate operaţiunile.

Cercetând dările de seamă zilnice, arunca şi câte o privire pe fereastră. Exhumările începuseră în urmă

cu două luni; ceea ce vedea era un câmp plin de gropi şi de mormane de pământ, de prelate, scânduri, roabe, anexe provizorii unde erau stocate materialele.

Din punct de vedere administrativ, totul părea în regulă. Aici n-avea să găsească, aşa cum se întâmplase la Chazières-Malmont, delăsarea aceea dezgustătoare, sicriele cu rămăşiţe care semănau cu nişte pubele de hingher şi pe care izbutise să le dibuiască, ascunse într-un lot de coşciuge noi, gata să fie folosite.

De obicei, după ce verifica existenţa registrelor, Merlin îşi începea inspecţia cu o plimbare; avea încredere în intuiţia lui, ridica aici o prelată, controla mai încolo o plăcuţă de identificare. După care se apuca serios de treabă. Datoria îl silea mai apoi la un neîncetat du-te-vino de la registre până la aleile cimitirului, dar, mulţumită implicării sale în munca aceasta, căpătase rapid un al şaselea simţ care-i îngăduia să scoată la iveală şi cel mai neînsemnat indiciu ce ascundea o fraudă, o neregulă, detaliul care ducea la o anomalie.

Era, fără îndoială, singura misiune ministerială care obliga un funcţionar să dezgroape coşciuge, ba chiar să exhumeze cadavre, dar, ca să verifice, nu avea cum să facă altfel. Oricum, fizicul masiv al lui Merlin

era pe potriva unei asemenea trebi; dintr-o izbitură, enormii lui galoşi îţi împlântau lopata în pământ la treizeci de centimetri adâncime, mâinile-i mari mânuiau târnăcopul de parcă ar fi fost o furculiţă.

După primul contact cu terenul, Merlin îşi începu verificările în amănunt. Era douăsprezece şi jumătate.

La ora două după-masă, se afla la capătul din nord al cimitirului, în picioare în faţa unui morman de sicrie închise puse grămadă unele peste altele, când şeful de şantier, un oarecare Sauveur Bénichou, la vreo cincizeci de ani, vânăt de atâta băutură şi uscăţiv ca un curmei de viţă-de-vie, se apropie însoţit de doi muncitori, cu siguranţă nişte contramaiştri. Toţi prăpădiţii aceştia erau turbaţi, le turuiau gurile, cu o voce puternică, poruncitoare, şantierul e interzis publicului, nu putem lăsa oamenii să intre aşa, trebuie să plecaţi imediat de-aici. Şi cum Merlin nici măcar nu-i privea, ridicară tonul: dacă insistaţi, o să chemăm jandarmii, pentru că, vă spunem noi dacă nu ştiaţi, e un sit plasat sub protecţia guvernului…

― Eu sunt, le-o tăie Merlin, întorcându-se spre cei trei bărbaţi.

Iar în tăcerea care se lăsă, adăugă:

― Aici, guvernul sunt eu.

Îşi vârî mâna în buzunarul de la pantaloni şi scoase o hârtie mototolită care nu prea semăna a acreditare, dar cum nici el nu prea semăna a trimis de la minister, nimeni nu mai ştia ce să creadă. Trupul lui înalt, hainele vechi şi ponosite, pătate, galoşii de uriaş, totul impresiona; situaţia părea suspectă, dar ceilalţi nu îndrăzniră să se împotrivească.

Merlin se mulţumi să se uite lung la cei trei oameni, la numitul Sauveur care puţea îngrozitor a rachiu de prune şi la cei doi acoliţi. Primul, a cărui faţă colţuroasă era acoperită de o mustaţă prea groasă şi îngălbenită de tutun, se bătea peste buzunarele de la piept ca să-şi ascundă tulburarea; al doilea, un arab care purta şi-acum bocancii, pantalonii şi chipiul de caporal de infanterie, se ţinea ţeapăn, ca pentru o trecere în revistă, în poziţia unui om care vrea să convingă lumea toată de importanţa funcţiei sale.

― Ţâşt, ţâşt, făcu Merlin cu aparatul dentar, pe când îşi vâra hârtia în buzunar.

Apoi arătă spre stiva de sicrie.

― Şi închipuiţi-vă, continuă el, că guvernul îşi pune întrebări.

Contramaistrul arab înţepeni un pic mai mult, tovarăşul cu mustaţă scoase o ţigară (nu scoase tot pachetul, numai o ţigară, ca un om care n-are chef să împartă, căruia i s-a luat să tot fie tapat). La el, totul vădea josnicia şi zgârcenia.

― De pildă, zise Merlin, dând dintr-odată la iveală trei fişe de identitate, guvernul se întreabă în care coşciuge sunt flăcăii aceştia.