n-aveau să fie nevoiţi să-l scrie fiecare pe al său. Fiecare în felul lui. Separat.
Când îşi dădea seama de toate acestea, Albert prefera să se gândească la altceva. De pildă, la slujnicuţa de la alde Péricourt care îi tot trecea prin minte, Dumnezeule mare, ce limbuţă drăgălaşă avea, sau la pantofii cei noi pe care nu mai îndrăznea să-i poarte vreodată. Pregătea zeama de legume şi carnea lui Édouard care, seară de seară, îi pomenea de planul său, era un tip încăpăţânat ca un catâr. Albert nu lăsa nimic de la el. Şi pentru că morala nu avusese niciun rost, făcu apel la raţiune:
― Ca să conduci o asemenea afacere, dă-ţi şi tu seama, ar trebui să înfiinţezi o societate, să oferi nişte documente, la asta te-ai gândit? Dacă-i dai drumul catalogului în lumea mare, n-am ajunge prea departe, ascultă-mă ce-ţi spun, ar pune repede mâna pe noi. Iar între arestare şi pedeapsa capitală n-o să ai vreme nici să-ţi tragi sufletul!
Pe Édouard nu părea să-l zdruncine niciun argument.
― Ar fi nevoie de un sediu, tuna Albert, de nişte birouri! Şi cine o să primească muşterii, tu, cu măştile tale de arap?
Întins pe otomana lui, Édouard îşi frunzărea în continuare planşele cu monumente, sculpturile. Exerciţii de stil. Nu orişicui i-e dat să reuşească ceva hidos.
― Ar trebui şi-un telefon! Şi nişte angajaţi care să răspundă, să scrie corespondenţa… Şi un cont în bancă, dacă vrei să pui mâna pe nişte bani…
Édouard nu se putea împiedica să zâmbească în barbă. Tovarăşul său vorbea cu un glas sugrumat de spaimă, de parcă ar fi trebuit să demonteze Turnul Eiffel şi să-l reconstruiască o sută de metri mai încolo.
Îngrozit.
― Pentru tine, totul e simplu. Păi cum altfel, când nu ieşi din casă…!
Îşi muşcă buzele, prea târziu.
Avea dreptate, bineînţeles, dar Édouard se simţi rănit. Doamna Maillard spunea adesea: „Albert al meu nu-i rău din fire, ba chiar e cum nu se poate mai drăguţ. Dar nu e diplomat. De-aia nici nu-i iese nimic în
viaţă”.
Singurul lucru care ar fi zguduit niţel refuzul încăpăţânat al lui Albert era banul. Averea pe care o făgăduia Édouard. E adevărat că oamenii aveau s-arunce cu banii pe fereastră. Ţara întreagă era cuprinsă
de o furie comemorativă în cinstea morţilor, proporţională cu dezgustul ei faţă de supravieţuitori.
Argumentul financiar îşi atingea ţinta, pentru că Albert ţinea socotelile casei şi vedea cât de greu se câştiga francul şi cât de repede se topea; era nevoit să drămuiască totul, ţigările, biletele de metrou, mâncarea. Aşa că tot ce promitea Édouard cu poftă, milioanele, maşinile, hotelurile de mâna-ntâi…
Şi femeile…
În privinţa aceasta, Albert începea să se piardă cu firea, un bărbat se poate descurca singur o vreme, dar nu aşa-i iubirea, până la urmă, dacă nu întâlneşte pe nimeni, îl apucă lehamitea.
Cu toate acestea, frica lui de a se arunca într-o afacere atât de nebunească era mai puternică decât dorinţa lui de femeie, aprigă totuşi. Să scapi cu viaţă din război ca să sfârşeşti în închisoare, ce femei ar merita să-ţi asumi un asemenea risc? Chiar dacă, uitându-se la fetele de prin reviste, era de acord că
multe dintre ele, tocmai, păreau să merite un astfel de risc.
― Ia gândeşte-te, îi spuse el într-o seară lui Édouard, eu care tresar şi când se trânteşte uşa, mă vezi tu pe mine băgându-mă într-o chestie de soiul acesta?
La început, Édouard tăcea, îşi vedea de desenat, lăsând planul să-şi croiască drum în mintea lui, dar constata că timpul nu-i rezolva problemele. Dimpotrivă, cu cât stăteau mai mult de vorbă, cu atât găsea Albert mai multe motive să se împotrivească.
― Şi apoi, să zicem că vindem câteva dintre monumentele tale imaginare şi că municipalităţile ne-ar plăti câte-un avans, ce-am câştiga, două sute de franci într-o zi, două sute de franci într-alta, ce mai avere! Să-mi asum atâtea riscuri ca să mă aleg cu două, trei parale, nu mulţumesc! Ca să ne cărăm cu o avere, ar trebui ca totul să sosească în acelaşi timp, ceea ce nu se poate, afacerea asta a ta nu ţine!
Albert avea dreptate. Mai devreme sau mai târziu, cumpărătorii aveau să-şi dea seama că, în spatele întregii poveşti, este o societate fantomă, iar ei vor fi nevoiţi să plece cu ce vor fi strâns, adică nu mare lucru. Şi, tot gândindu-se, Édouard găsise o paradă. În mintea lui, perfectă.
Pe 11 noiembrie, la Paris, Franţa…
În seara aceea, Albert descoperise nişte fructe într-o lădiţă, pe trotuar, pe când se întorcea de pe marile bulevarde; dădea la o parte ce era stricat şi din miez pregătea un suc; i se luase de zeama de carne, zi de zi, şi nu avea prea multă imaginaţie. Cât despre Édouard, el înghiţea ce i se dădea, din punctul acesta de vedere, nu era mofturos.
Albert îşi şterse mâinile pe şervet, se aplecă peste foaie ― de când fusese lăsat la vatră, vedea din ce în ce mai prost, dacă ar fi avut bani, şi-ar fi cumpărat nişte ochelari ―, fu nevoit să se apropie: Pe 11 noiembrie, la Paris, Franţa va înălţa mormântul unui „soldat necunoscut”. Participaţi şi voi la această celebrare şi transformaţi gestul acesta nobil într-o enormă comuniune naţională, prin ridicarea, în aceeaşi zi, a unui monument în propriul vostru oraş!
Toate comenzile puteau să ajungă înainte de sfârşitul anului… concluzionă Édouard.
Consternat, Albert dădu din cap. Te-ai smintit de tot. Şi se întoarse la sucul lui.
În timpul nesfârşitelor discuţii pe care le aveau pe marginea subiectului, Édouard îi dovedi lui Albert că, folosind câştigul din aceste vânzări, amândoi ar putea să plece în colonii. Să investească în nişte afaceri de viitor. Să nu mai fie niciodată săraci. Îi arătă nişte imagini decupate din revistele sau cărţile poştale aduse de Louise, vederi din Cochinchina, exploatări forestiere cu, în faţa butucilor pe care îi ridicau indigenii, colonişti cu căşti, cuceritori, îmbuibaţi ca nişte călugări, zâmbind plini de ei. Maşini europene
cu femei ale căror eşarfe albe pluteau în vânt străbăteau văi însorite din Guineea. Şi fluviile din Camerun, şi grădinile din Tonkin în care plante cărnoase se revărsau din cupe de ceramică, şi Mesageriile fluviale de la Saigon unde străluceau firmele coloniştilor francezi, şi splendidul palat al guvernatorului, scuarul Teatrului fotografiat la apus cu bărbaţi în smoching, femei în lungi rochii de seară, port-ţigaret în mâini, cocktailuri proaspete, mai că n-auzeai muzica orchestrei, acolo viaţa părea uşoară, uşoare şi afacerile, averile făcute peste noapte, tânguirea climatelor tropicale. Albert se prefăcea că priveşte totul cu un interes turistic, dar rămânea un pic mai mult decât era necesar asupra fotografiilor pieţei din Conakry unde tinere înalte şi negre, cu sânii goi, sculpturale, se plimbau cu o nepăsare îngrozitor de senzuală, îşi ştergea din nou mâinile pe şervet şi se întorcea la bucătăria lui. Albert se opri dintr-odată.
― Şi apoi, ca să-ţi tipăreşti catalogul şi ca să-l trimiţi în sute de oraşe şi sate, ce bani ai tu, ia spune-mi…?
Édouard găsise răspunsul la multe întrebări, la aceasta, niciodată.
Ca să-i bage minţile în cap, Albert se duse după portofelul său, îşi răsfiră bănuţii pe faţa de masă din muşama şi îi numără.
― Eu pot să-ţi dau unsprezece franci şaptezeci şi trei. Tu câţi ai?
Era o laşitate, o cruzime, n-avea niciun rost, o ocară, Édouard nu avea nimic. Albert nu profită de situaţie, îşi băgă firfiricii la loc şi se întoarse la oalele lui. Nu-şi mai vorbiră toată seara.
Sosi şi ziua când Édouard nu mai avu niciun argument, fără să-l fi convins pe tovarăşul său.
Nu era nu. Albert n-avea să se răzgândească.
Timpul trecuse, catalogul, aproape terminat, nu mai avea nevoie decât de câteva retuşuri ca să fie tipărit şi trimis în lumea largă. Dar mai era de făcut tot restul, organizarea, o muncă enormă şi niciun ban de nicăieri…
Ce-i rămânea lui Édouard din toate acestea: o serie de desene inutile. Se prăbuşi. De data aceasta, nu plânse, nu făcu mutre şi nu se certă, se simţea insultat. Un mic contabil îl punea la locul lui în numele sacrosanctului realism. Veşnica luptă dintre artişti şi burghezi se repeta aici; era, după nişte criterii în mare aceleaşi, războiul pe care îl pierduse în faţa lui taică-său. Un artist e un visător, prin urmare, un inutil. Lui Édouard i se părea că aude cuvintele acestea în spatele vorbelor lui Albert. Cu unul sau cu celălalt, se simţea înjosit la rangul de asistat, o fiinţă frivolă care se dedică unor activităţi zadarnice.
