Labourdin se clătină până la birou, frecându-se pe faţă ca să se trezească, bolborosind câteva scuze pe care Péricourt nici nu le ascultă.

― Acesta.

Labourdin începea să-şi vină în fire. Înţelese atunci că proiectul reţinut nu era acela pe care l-ar fi recomandat, dar îşi spuse că, în fond, fraza lui putea să se potrivească de minune tuturor monumentelor.

Îşi drese glasul:

― Domnule preşedinte, anunţă el, dacă-mi daţi voie…

― Ce e? întrebă Péricourt fără să-l privească.

Îşi pusese iar ochelarii pe nas, scria ceva, în picioare, pe un colţ al biroului, mulţumit de hotărârea pe care o luase, simţind că împlinea ceva de care putea fi mândru, ceva bun pentru el.

Labourdin trase adânc aer în piept, îşi umflă pieptul.

― Opera aceasta, domnule preşedinte, mi se pare că opera aceasta magistrală…

― Ţine, îl întrerupse Péricourt, iată un cec pentru arvunirea proiectului şi primele lucrări. Cât despre artist, să-ţi iei toate garanţiile, bineînţeles! La fel şi cu firma care o să-l realizeze! Şi arată-i dosarul prefectului. Dacă se iveşte vreo problemă, fie ea cât de mică, mă chemi, am să intervin. Altceva?

Labourdin înhăţă cecul. Nu, nu mai era nimic altceva.

― Ah, spuse atunci domnul Péricourt, vreau să-l întâlnesc pe artist, pe acest… (căută numele) Jules d’Épremont. Să vină încoace.

31

Acasă, atmosfera nu era nici pe departe euforică. Numai pentru Édouard, dar el nu se purta niciodată ca toţi ceilalţi; de luni întregi, se distra tot timpul, era peste putinţă să-i bage cineva minţile în cap. De parcă

nu pricepea cât de grav era tot ce se-ntâmpla. Albert nu voia să se gândească prea mult la consumul lui de morfină, care ajunsese la nişte doze nemaiîntâlnite, nu putea să fie atent la toate şi apoi avea şi-aşa destule probleme imposibil de rezolvat. De când sosise în banca unde lucra, deschisese un cont pe numele Suvenirului Patriotic ca să încaseze fondurile care aveau să vină…

Şaizeci şi opt de mii două sute douăzeci de franci. Atât. Ce mai rezultat…

Treizeci şi patru de mii fiecare.

Albert nu avusese niciodată atâţia bani, dar beneficiul trebuia comparat cu riscurile. Îl păştea închisoarea, o pedeapsă de treizeci de ani, pentru că deturnase mai puţin de cinci ani de salariu al unui muncitor. Era de-a dreptul ridicol. Se întâmpla la 15 iunie. Marea ofertă cu monumente ale eroilor se încheia peste o lună şi nimic. Sau aproape.

― Cum adică, nimic? scrise Édouard.

În ziua aceea, în ciuda căldurii, purta o mască neagră, foarte înaltă, care-i acoperea tot capul. Deasupra craniului tronau două coarne răsucite ca ale unui berbec şi, pornind de la colţul ochilor, două linii punctate de un albastru aproape fosforescent coborau, ca nişte lacrimi vesele, spre o barbă pestriţă care se desfăcea în evantai. Totul pictat în nuanţe de ocru, de galben, de roşu luminos; ba chiar, undeva între frunte şi pălărie, se afla sinuozitatea rotundă şi catifelată, verde întunecat, a unui şerpişor care părea atât de aievea, încât ai fi zis că alunecă încet, într-o mişcare continuă, în jurul capului lui Édouard, de parcă şi-ar fi muşcat coada. Masca plină de culori, vie, veselă, contrasta cu moralul lui Albert care se pierdea în alb şi negru, cel mai adesea în negru.

― Păi nu, nimic! urlă el, întinzându-i socotelile tovarăşului său.

― Ai răbdare! îi răspunse ca de fiecare dată Édouard.

Louise se mulţumi să plece uşor capul. Avea mâinile vârâte în pasta de hârtie, pe care o frământa cu duioşie, material pentru următoarele măşti. Se uita visătoare la ligheanul smălţuit, indiferentă la frânturile de voci; câte nu-i auziseră ei urechile de când cu cei doi…

Socotelile lui Albert erau clare: şaptesprezece cruci, douăzeci şi patru de torţe, paisprezece busturi, lucruri care nu aduceau nimic; cât despre monumente, numai nouă! Plus că, pentru două dintre ele, primăriile nu plătiseră decât un sfert din avans în loc de jumătate şi cereau un răgaz pentru restul.

Tipăriseră trei mii de chitanţe pentru confirmarea de primire a comenzilor, nu scriseseră decât şaizeci…

Édouard refuza să plece din ţară înainte de a pune mâna pe un milion, nu dispuneau nici de-a zecea parte.

Şi, cu fiecare zi, se apropia clipa în care pungăşia avea să fie descoperită. Poate că poliţia îşi începuse deja ancheta. Să se ducă la poşta de pe strada Louvre îi provoca lui Albert fiori îngheţaţi de-a lungul spinării; de douăzeci de ori, în faţa cutiei deschise, crezuse că o să se scape în pantaloni văzând pe cineva îndreptându-se în direcţia lui.

― Oricum, îi aruncă el lui Édouard, atâta vreme cât nu-ţi convine, tu nu crezi în nimic!

Zvârli cât colo registrul contabil şi-şi puse haina. Louise îşi vedea de frământatul ei, Édouard îşi lăsă

capul în jos. Albert se înfuria adesea şi, nefiind în stare să-şi exprime sentimentele care îl sufocau, ieşea din apartament şi nu se întorcea decât noaptea târziu.

În ultimele luni se chinuise mult. La bancă, toată lumea îl credea bolnav. Nimeni nu se mira de nimic, foştii combatanţi aveau toţi stigmatele lor, dar Albert părea mai şocat decât ceilalţi: veşnica nervozitate, reflexele paranoide… Totuşi, fiindcă era un coleg drăguţ, fiecare venea cu câte-un sfat: du-te să-ţi maseze cineva picioarele, mănâncă şi tu carne roşie, ai încercat decoctul din flori de tei? El se mulţumea să se privească în oglindă dimineaţa când se rădea şi să constate că era palid ca un mort.

La ora aceea, Édouard bătea deja la maşina de scris chicotind de plăcere.

Cei doi bărbaţi nu trăiau aceleaşi lucruri. Mult aşteptata clipă a reuşitei aiuritorului lor proiect, care ar fi trebuit să fie cea a unei comuniuni, a unei beţii împărtăşite, a unei victorii, îi despărţea.

Édouard, tot pe norişorul lui, nepăsându-i de urmări, neîndoindu-se niciodată de succes, exulta răspunzând scrisorilor pe care le primeau. Se desfăta parodiind stilul administrativo-artistic pe care şi-l imaginase aparţinându-i lui Jules d’Épremont, în timp ce Albert, ros de spaimă, de regrete, dar şi de ciudă, slăbea văzând cu ochii, de-ajunsese umbra celui ce fusese odinioară.

Mai mult ca niciodată, mergea ştergând pereţii, dormea prost, cu o mână pe căpăţâna lui de cal pe care o căra de la un capăt la altul al casei; de-ar fi putut, ar fi luat-o şi la muncă, pentru că până şi gândul de a se duce dimineaţa la bancă îl îngreţoşa şi pentru că acest cal reprezenta singura şi ultima lui protecţie, îngerul lui păzitor. Furase vreo douăzeci şi cinci de mii de franci şi, datorită primelor arvune ale primăriilor, aşa cum îşi făgăduise şi în ciuda protestelor lui Édouard, pusese totul la loc. Trebuia totuşi să

fie cu un pas înaintea inspectorilor ş i controlorilor, pentru că falsurile continuau să existe şi să

dovedească faptul că delapidarea avusese loc. Era silit să născocească mereu altele noi ca să le ascundă

pe cele vechi. Dacă îl prindeau, aveau să ancheteze, să descopere totul… Trebuia să plece. Cu ceea ce mai rămânea după ce înapoia ce luase: douăzeci de mii de franci fiecare! Descumpănit, Albert îşi dădea seama acum cât de uşor cedase panicii după întâlnirea aceea neaşteptată şi dureroasă cu grecul. „Ăsta-i Albert şi n-ai ce-i face! ar fi spus doamna Maillard dacă ar fi ştiut. Fiindcă e destul de fricos din fire, alege mereu soluţia cea mai puţin curajoasă. O să-mi spuneţi că tocmai de aceea s-a şi întors întreg de la război, dar pe vremuri de pace e de-a dreptul penibil. Dacă o să-şi găsească vreodată vreo femeie, biata de ea va trebui să aibă nervii tari…”

„Dacă o să-şi găsească vreodată vreo femeie…” Gândindu-se la Pauline, lui Albert îi veni să se ducă în lume, singur, să nu mai vadă pe nimeni, niciodată. Când îşi imagina viitorul în cazul în care aveau să fie prinşi, îl apucau nişte nostalgii ciudate, destul de nesănătoase. Privite de la depărtare, din vremuri de pace şi cortegiul ei de necazuri, unele momente de pe front îi apăreau ca o perioadă aproape fericită, simplă, iar când se uita la căpăţâna lui de cal, pâlnia de obuz mai că se transforma într-un refugiu dezirabil.

Ce harababură, povestea aceasta…

Şi totuşi, ce bine începuse totul! De îndată ce catalogul ajunsese în primării, cererile de informaţii veniseră puhoi. În unele zile, câte douăsprezece, douăzeci, douăzeci şi cinci de scrisori. Édouard le consacra tot timpul, părea să nu obosească niciodată.

Când sosea cu poşta, ţipa de bucurie, strecura o foaie de hârtie cu antetul Suvenirului Patriotic în maşina de scris, punea Trompetele din Aida[4] la gramofon, dădea sunetul tare, ridica degetul în aer de parcă ar fi vrut să vadă de unde bate vântul şi se arunca asupra clapelor cu încântare, ca un pianist. Născocise toată povestea nu pentru bani, ci ca să trăiască euforia aceasta, voluptatea unei nemaipomenite provocări. Omul acesta fără chip îi dădea lumii cu tifla, o tiflă enormă; iar lucrul ăsta îi provoca o bucurie nebună, îl ajuta să se regăsească pe sine, un sine pe care aproape îl pierduse.

Cele mai multe dintre cererile clienţilor vizau aspecte practice: modurile de fixare, garanţiile, sistemul de împachetare, normele tehnice pe care trebuiau să le respecte soclurile… Folosindu-se de condeiul lui Édouard, Jules d’Épremont avea răspunsuri la tot. Redacta nişte scrisori extrem de bine informate, pe deplin liniştitoare şi personalizate. Scrisori care dădeau încredere. Edilii sau învăţătorii secretari de primărie îşi explicau adesea proiectul, punând, fără să vrea, în lumină dimensiunea imorală a acestei escrocherii, pentru că statul nu contribuia la cumpărarea acestor monumente decât simbolic şi „direct proporţional cu efortul şi sacrificiile la care se învoiau oraşele în vederea glorificării etc.”.

Municipalităţile mobilizau şi ele ce puteau, de cele mai multe ori nu mare lucru, prin urmare, esenţialul se regăsea în… subscripţiile populare. Indivizi, şcoli, parohii, familii întregi îşi aduceau obolul pentru ca numele unui frate, al unui fiu, al unui tată, al unui văr să fie pentru totdeauna gravat pe un monument comemorativ care avea să troneze în centrul satului sau alături de biserică, veşnic, credeau ei. Neputând să adune destul de repede sumele cerute ca să profite de excepţionala promoţie propusă de Suvenirul Patriotic, multe scrisori încercau să se tocmească, să se târguiască în privinţa plăţii. Era posibil „să se pună deoparte un model din bronz cu o arvună de numai şase sute şaizeci de franci”? Dar suma aceasta reprezenta doar patruzeci şi patru la sută din acont în loc de cei cincizeci trebuincioşi, li se răspundea.

„Numai că, vedeţi dumneavoastră, fondurile se adună greu. Nu încape îndoială că vom fi capabili să

respectăm scadenţa, ne luăm angajamentul.” „Elevii au fost mobilizaţi ca să facă mai multe chete în rândul populaţiei”, li se explica în altă parte. Sau: „Doamna de Marsantes are de gând să lase moştenire oraşului o parte din avere. Să ne ferească Dumnezeu de moartea ei, dar nu este aceasta o garanţie acceptabilă pentru cumpărarea unui frumos monument pentru Chaville-sur-Saône care a pierdut aproape cincizeci de tineri şi trebuie să ajute la întreţinerea a optzeci de orfani?”

Data aceasta limită de 14 iulie, atât de apropiată, îi speria pe mulţi. De-abia dacă aveau vreme să se consulte cu Consiliul municipal. Dar oferta era atât de atrăgătoare!

Édouard-Jules d’Épremont, mare domn, acorda tot ce i se cerea, reduceri excepţionale, amânări, nu era niciodată nicio problemă.

De obicei, începea felicitându-l călduros pe interlocutor pentru excelenţa alegerii sale. Că voia să

cumpere La atac!, o simplă torţă funerară sau Cocoşul călcând în picioare o cască nemţească, Édouard recunoştea discret că el însuşi avea o tainică preferinţă pentru modelul cu pricina. Adora clipa aceasta a pompoasei mărturisiri în care punea tot ridicolul văzut la profesorii săi manieraţi şi plini de sine de la Artele Frumoase.