Să găsească pe cineva care să facă treaba în locul lui, iată ce-i trebuia.

Îi păru rău că şoferul de taxi plecase, ar fi putut să parcheze două străzi mai încolo, să ducă documentul şi să se întoarcă, Albert i-ar fi păzit maşina…

Şi atunci se ivi Pauline.

Albert se ţinea pe trotuarul din faţă, cu umărul lipit de perete; o văzu şi, înainte de a înţelege că tânăra era soluţia problemei sale, se transformă în încarnarea unei alte griji. Se gândise adesea la ea, drăgălaşa slujnicuţă care râsese atât de tare când îl văzuse cu prostiile acelea de pantofi.

Se aruncă pe dată în gura lupului.

Ea se grăbea, poate că întârziase la slujbă. În mers, îşi desfăcuse deja haina, dând la iveală o rochie albastru-deschis şi o centură lată pe şolduri. Purta o eşarfă asortată. Urcă în grabă cele câteva trepte de la intrare şi dispăru.

Câteva minute mai târziu, Albert suna la uşă, ea deschise, îl recunoscu, el îşi umflă pieptul pentru că, de la prima lor întâlnire, îşi cumpărase pantofi noi şi, ca o fetişcană isteaţă ce era, Pauline băgă de seamă că

el avea şi un palton nou, o cămaşă frumoasă, o cravată de calitate şi mereu aceeaşi faţă atât de caraghioasă, de parcă ar fi făcut pe el.

Ce i-o fi trecut prin cap numai ea ştie, dar o pufni râsul. Scena se reproducea, aproape identică, după

şase luni. Dar lucrurile nu puteau fi la fel, rămaseră unul în faţa celuilalt, ca şi cum pe ea venise s-o vadă, ceea ce, într-un anumit fel, era oarecum adevărat.

Se lăsă tăcerea. Dumnezeule, cât de drăguţă era mititica aceasta de Pauline, iubirea întruchipată.

Douăzeci şi doi, douăzeci şi trei de ani, un zâmbet de ţi se zbârlea părul, nişte buze mătăsoase care dezvăluiau nişte dinţi magnifici, minunat înşiruiţi, şi ochii aceia, părul acela foarte scurt cum se purta acum, care îi punea în valoare ceafa, pieptul, iată, că veni vorba de piept, purta un şorţ şi o cămaşă albe, nu era greu să-ţi imaginezi sânii pe care-i avea. O brunetă. De la Cécile încoace, nu se mai gândise vreodată la o brunetă, nu se mai gândise niciodată la nimic.

Pauline se uită la dosarul pe care-l frământa în mâini. Albert îşi aminti de motivul vizitei sale, dar şi de spaima pe care o avea de întâlnirile cu bucluc. Intrase, urgent era acum să iasă, repede.

― Vin de la bancă, zise el prosteşte.

Ea deschise o gură rotundă. Fără să vrea, o zăpăcise: nu mai spune, de la bancă.

― E pentru preşedintele Péricourt, adăugă el.

Şi simţind cum creştea în ochii ei, nu se putu împiedica să precizeze:

― Trebuie să i-o dau personal…

Preşedintele Péricourt nu era acasă; fata îi propuse să-l aştepte, deschise uşa salonului. Albert se întoarse cu picioarele pe pământ: să rămână aici era o nebunie, deja faptul că intrase…

― Nu, nu, mulţumesc.

Îi întinse documentul. Amândoi băgară de seamă că era ud de transpiraţie. Albert vru să-l şteargă de mânecă, dosarul căzu pe jos, cu toate paginile alandala, iată-i numaidecât în patru labe, ce mai scenă…

Aşa pătrunsese el în viaţa lui Pauline. Douăzeci şi cinci de ani? Nimeni nu i-ar fi dat atâţia. Nu mai era fată mare, dar era cinstită. Îşi pierduse un logodnic în 1917 şi, de atunci, nu mai avusese pe nimeni, îl asigura ea. Pauline minţea frumos. Cu Albert, trecură foarte repede la mângâieri, dar ea nu voia să

meargă mai departe, căci pentru ea era ceva serios. Albert îi plăcea, cu faţa lui naivă, înduioşătoare. Îi trezea instinctele materne şi avea o situaţie frumoasă, contabil într-o bancă. Cum îi cunoştea pe patroni, fără îndoială că îl aştepta o carieră admirabilă.

Nu ştia cât câştiga el, dar cu siguranţă bine, pentru că o scoase imediat la restaurante bune, nu de fiţe, ci cu mâncare aleasă şi muşterii domni. O duse şi la teatru, fără să-i spună că nu-i mai călcaseră picioarele pe-acolo, îi propuse şi Opera după ce se sfătuise cu Édouard, dar lui Pauline îi plăcea mai mult la music-hall.

Banii începeau să i se scurgă printre degete, leafa nu-i ajungea nici pe departe şi-şi băgase deja adânc mâinile în ce i se cuvenea din biata pradă.

Astfel, acum când era limpede că fondurile n-aveau să mai vină vreodată, se întreba: cum să iasă din capcana în care, de data aceasta, se aruncase singur, fără ajutorul nimănui?

Ca să-i facă în continuare curte lui Pauline, se întrebă dacă nu trebuia să mai „împrumute” nişte bani de la banca domnului Péricourt.

32

Henri se născuse într-o familie scăpătată pe care o văzuse, toată tinereţea lui, adâncindu-se şi mai mult în ruină, nu asistase decât la prăbuşiri. Acum că se pregătea să biruiască pentru totdeauna în lupta cu destinul, nici pomeneală să se lase oprit de un ratat de funcţionar. Pentru că despre asta era vorba. Avea să-l pună cu botul pe labe pe micul inspector! Ce-o fi fost şi-n capul ăstuia?

În spatele acestei siguranţe afectate se ascundea multă autosugestie. Henri avea nevoie să creadă în propriul său succes şi nu-şi închipuia nicio clipă că, în vremurile acestea de criză, prin definiţie favorabile marilor averi, n-o să poată să iasă în câştig. Războiul tot i-o dovedise: nu se temea de vitregia sorţii.

Deşi, de data asta, atmosfera era un pic diferită…

Era îngrijorat nu de natura obstacolelor, ci de succesiunea lor.

Lăsându-se în seama reputaţiei legate de numele de Péricourt şi d’Aulnay-Pradelle, administraţia nu-şi prea băgase, până atunci, nasul. Dar iată că prăpăditul acela de la minister scornea un nou raport după

vizita inopinată la Pontaville-sur-Meuse unde pomenea de nişte furturi de obiecte, de traficuri…

Şi, de altfel, avea el dreptul să inspecteze fără să prevină?

Oricum, de data aceasta, administraţia se arătase mai puţin înţelegătoare. Henri ceruse de îndată să fie primit. Nu fusese posibil.

― Nu putem acoperi, înţelegeţi… toate lucrurile acestea, i se explicase la telefon. Până acum, era vorba despre nişte mici dificultăţi tehnice. Deşi…

La celălalt capăt al firului, vocea părea mai stânjenită, mai şoptită, de parcă discutau despre un secret pe care se temeau să nu-l audă cineva.

― … sicriele acelea care nu corespund normelor prevăzute în contract…

― Dar v-am explicat lucrul acesta! tună Henri.

― Da, ştiu! O eroare de fabricaţie, bineînţeles… Dar, de data aceasta, la Pontaville-sur-Meuse, nu mai e la fel, înţelegeţi. E deja foarte stânjenitor că zeci de soldaţi au fost îngropaţi sub un nume care nu este al lor, darămite că le dispar din bunurile personale…

― Vai de mine! pufni Henri într-un râs foarte zgomotos. Mă acuzaţi acuma că prad cadavre?

Tăcerea care urmă îl impresionă.

Situaţia era gravă, pentru că nu era vorba de un obiect, nici măcar de două…

― Se spune că e un sistem întreg… o organizare la nivelul întregului cimitir. Raportul este foarte dur.

Toate acestea s-au făcut pe la spatele dumneavoastră, bineînţeles, nimeni nu vă bănuieşte de nimic.

― Ha, ha, ha! Ce baftă pe mine!

Dar râdea gura fără el. Personală sau nu, critica îl copleşea. Dacă l-ar fi avut pe Dupré în preajmă, i-ar fi tras un perdaf să-l ţină minte; de altfel, nu pierdea nimic aşteptând.

Henri îşi aminti atunci că schimbările de strategie îngăduiseră izbânda în războaiele napoleoniene.

― Chiar credeţi, întrebă el, că sumele atribuite de guvern permit selecţionarea unui personal pe deplin competent, ireproşabil? Că, date fiind preţurile, avem cum să procedăm la recrutări severe, să nu angajăm decât muncitori aleşi pe sprânceană?