Şi apoi rosti mult aşteptata vorbă:
― Dupré!
Fiecare simţi că ora adevărului avea să bată în curând. Dupré închise ochii. Căpitanul Pradelle îi spusese clar: „Că se uită la ce fac oamenii, că inspectează, că zice una, alta, ne doare-n cot, ai înţeles? Stocurile, în schimb, mi le piteşti… Contez pe tine, da, Dupré?”
Aşa şi făcuse Dupré: stocurile pentru două zile de lucru migraseră spre depozitul municipal, numai că
trimisul de la minister, deşi nu l-ai fi crezut în stare, ştia să numere, să mai numere o dată, să compare informaţiile şi încă destul de repede.
― Îmi lipsesc sicrie, spuse Merlin. Îmi lipsesc chiar multe şi tare mi-ar plăcea să ştiu unde dracu’ le-aţi pus.
O poveste întreagă din pricina unei javre împuţite care trecea din când în când pe-acolo ca să mănânce şi care s-a nimerit prin preajmă chiar în ziua aceea. Până atunci o goniseră cu pietre, ar fi trebuit să o omoare; uite la ce te duce omenia.
Pe înserat, la ceasul când şantierul, cuprins deja de o mare tăcere şi de o stare de încordare, se goli de muncitori, Merlin, care se întorsese de la depozitul municipal, îi lămuri pur şi simplu că încă nu-şi terminase treaba, că o să doarmă în baraca stării civile, că nu conta. Şi o porni din nou spre alei cu pasul lui mare de bătrân neşovăielnic.
Înainte să o ia la fugă ca să-l sune pe căpitanul Pradelle, Dupré se mai întoarse o ultimă dată.
Acolo, în depărtare, cu registrul în mână, Merlin se oprise în faţa unui amplasament din partea de nord a cimitirului. Îşi scoase în sfârşit haina de la costum, închise registrul, îl băgă în vestonul pus pe jos şi înşfăcă o lopată care, sub lovitura enormului bocanc plin de noroi, se înfundă toată în pământ.
25
Unde se dusese? Mai avea oare cunoştinţe despre care să nu fi vorbit niciodată şi la care să se fi refugiat?
Şi, fără morfină, ce-avea să se întâmple cu el? O să fie în stare să găsească? Poate că se hotărâse în sfârşit să se întoarcă acasă, cea mai rezonabilă soluţie… Numai că Édouard nu era deloc rezonabil. De altfel,
cum era el înainte de război? se întreba Albert. Ce fel de om era? Şi de ce el, Albert, nu-i pusese mai multe întrebări domnului Péricourt în timpul faimoasei cine, pentru că şi el avea dreptul să pună
întrebări, să afle cum fusese tovarăşul său de arme înainte de a-l cunoaşte?
Dar, înainte de toate, unde se dusese?
Iată cu ce anume, de dimineaţa până seara, îşi tot frământa mintea Albert din clipa-n care plecase Édouard, cu patru zile în urmă. Revedea imagini din viaţa lor împreună, se tot gândea ca un bătrân.
La drept vorbind, Édouard nu-i lipsea. Dispariţia lui îi pricinuise chiar o uşurare, mănunchiul de obligaţii la care îl silea prezenţa tovarăşului său descâlcindu-se dintr-odată, el îşi trăsese sufletul, se simţise eliberat. Numai că nu era liniştit. Doar nu e plodul meu! îşi zicea el, deşi, dacă îi socoteai dependenţa, imaturitatea, încăpăţânările, comparaţia se impunea. Dar ce tâmpenie îl apucase cu povestea aceea de monumente ale eroilor! Albert o vedea ca pe o înclinaţie morbidă. Că ideea îi trecuse prin minte, mai treacă-meargă, era până la urmă de înţeles, îşi dorea din când în când să se răzbune, ca toată lumea. Dar faptul că rămăsese atât de surd la argumentele, totuşi de bun-simţ, ale lui Albert era un mister. Să nu priceapă el deosebirea dintre un proiect şi un vis! În fond, băiatul acesta era cu capul în nori, lucru care trebuie că se întâlnea adesea la bogătani, de parcă realitatea nu-i privea.
Un frig umed şi pătrunzător se abătuse peste capitală. Albert ceruse să i se schimbe planşele de reclamă
care se umflau şi ajungeau să fie îngrozitor de grele la sfârşitul zilei, dar nu izbuti să obţină nimic.
Aproape de gura de metrou, dimineaţa, îşi luau panourile de lemn, le schimbau la ora mesei. Angajaţii, în mare parte demobilizaţi care nu-şi găsiseră încă o slujbă normală, erau vreo zece pe acelaşi arondisment, plus un inspector, un pervers pitit mereu pe undeva chiar în momentul în care te aşezai şi tu ca să-ţi masezi umerii, care apărea şi te ameninţa că te dă afară dacă nu te-apuci imediat să umbli.
Era într-o marţi, ziua bulevardului Haussmann, între magazinul La Fayette şi biserica Saint-Augustin (pe o parte: Raviba ― O nouă viaţă pentru ciorapii dumneavoastră, de cealaltă: Lip… Lip… Lip… Ura ―
Ceasul victoriei). Ploaia, care se oprise peste noapte, începu din nou să cadă pe la ora zece dimineaţa, Albert de-abia ajunsese la colţul străzii Pasquier. N-avea dreptul nici măcar la o pauză ca să-şi caute cascheta, trebuia să meargă.
― Asta-i treaba voastră, să mergeţi, spunea inspectorul. Ai fost infanterist, nu? Păi aicea e la fel!
Dar ploaia era deasă, rece, nu mai putea, Albert aruncă o privire la dreapta, la stânga, apoi se lipi cu spatele de zidul unei clădiri, îndoi genunchii, panourile atinseră pământul; se apleca pregătindu-se să
treacă pe sub cureluşele de piele, când edificiul se surpă. Faţada întreagă îi căzu în cap.
Şocul fu atât de violent, încât capul i se duse înapoi, trăgând şi restul corpului. Spatele craniului se zdrobi de peretele din piatră, panourile se răsturnară, cureluşele se răsuciră. Îl strângeau pe Albert de gât. Se zbătu ca un om care se îneacă, cu răsuflarea tăiată, panourile, deja grele, i se prăbuşiseră deasupra în acordeon, nu putea să se mişte; când încercă să se ridice, cureluşele i se strânseră în jurul gâtului.
Atunci, gândul îl fulgeră, uluitor: era aceeaşi scenă ca în pâlnia lui de obuz. Înţepenit, sufocat, imobilizat, asfixiat, îi era scris să moară aşa.
Îl cuprinse panica, gesturile îi erau haotice, voi să urle, nu izbuti, totul se petrecea repede, prea repede, mult prea repede; simţi că cineva îl apucă de glezne, că-l trage de sub dărâmături, cureluşele îl strânseră
şi mai tare de gât; încercă să-şi bage degetele dedesubtul lor ca să respire cumva, cineva izbi foarte tare într-unul dintre panourile de lemn, lovitura îi răsună în craniu şi, dintr-odată, se ivi lumina, cureluşele se desfăcură, Albert trase cu lăcomie aer în piept, prea mult aer, îl apucă tusea, mai că vomită. Încercă să se apere ― dar de ce anume? ―, să se zbată, ca o pisică oarbă şi aflată în primejdie; deschizând ochii, înţelese în sfârşit: clădirea care de-abia se prăbuşise căpătă formă umană, cea a unui chip furios care, cu ochii ieşiţi din orbite, se apleca deasupra lui.
Antonapoulos striga:
― Ticălosule!
Faţa lui bucălată, obrajii plini şi căzuţi se înroşiseră de furie, privirea părea că vrea să-i străpungă capul lui Albert. Grecul, care mai că-l omorâse, se răsuci, îşi luă avânt şi se aşeză brusc pe ce mai rămăsese din panouri, curul lui uriaş sfărâmând planşa sub care se afla pieptul lui Albert pe care îl trase de păr.
Înţepenit deasupra prăzii sale, se apucă atunci să-i tragă pumni în cap.
Primul îi sparse arcada, al doilea îi crăpă buzele, Albert avu pe dată gustul sângelui în gură, nu se putea mişca, sufocându-se sub grecul care urla întruna, îşi însoţea fiecare cuvânt cu o lovitură în faţă. Una, două, trei, patru, Albert, sufocându-se, auzea strigăte, încercă să se răsucească, dar capul îi explodă când fu izbit în tâmplă, leşină.
Zgomote, voci, ce agitaţie în jurul lui…
Câţiva trecători interveniseră, reuşind să-l împingă mai încolo pe grecul care urla în gura mare, să-l rostogolească într-o parte ― fu nevoie de trei oameni pentru aşa treabă ― şi, în sfârşit, să-l elibereze pe Albert, să-l întindă pe trotuar. Cineva spuse imediat să cheme poliţia, grecul se împotrivi, nu voia nicio poliţie, ce voia el, fără urmă de-ndoială, era pielea bărbatului aceluia leşinat care zăcea într-o baltă de sânge şi spre care arăta strigând „Ticălosule!” Câţiva oameni cerură să se facă linişte, femeile se dădeau înapoi holbându-se la bărbatul însângerat, întins pe jos, fără cunoştinţă. Doi tipi, eroi de trotuar, îl ţineau pe grec pe spate, ca pe o broască ţestoasă pe care nu o laşi să se răsucească. Se urlau instrucţiuni, nime ni nu ştia cine ce făcea, trecuseră deja la comentarii. Cineva zice că e din pricina unei muieri, aşa să
fie? Ţineţi-l! E bine acolo la dumneavoastră, ţineţi-l, veniţi mai degrabă să mă ajutaţi! Căci dobitocul de grec era vânjos, când încerca să se întoarcă era ca un caşalot, dar era prea mătăhălos ca să fie cu adevărat periculos. Totuşi, zicea altul, ar trebui să vină poliţia!
― Poliţie, nu poliţie! urla grecul, gesticulând.
Cuvântul „poliţie” îi spori furia şi încrâncenarea. Cu un braţ, îl dădu pe spate pe unul dintre binevoitori; într-un glas, femeile ţipară, încântate, făcură totuşi un pas înapoi. Mai încolo, fără să se sinchisească de cum avea să se termine bătaia, câteva voci întrebau: ― Un turc? ― Da’ de unde, e român! ― Nici vorbă!
