replica un bărbat foarte priceput, româna e ca franceza, nu, asta e turcă. ― Ah! exulta cel dintâi, aşa ziceam şi eu, că e turcă! Sosi în sfârşit şi poliţia, doi agenţi, ce se întâmplă aici, întrebare idioată, pentru că se vedea limpede că era vorba de-un bărbat pe care încercau să-l împiedice să omoare pe un altul, leşinat la patru metri mai încolo. Bine, bine, zise poliţia, o să vedem noi. De fapt, nu văzură nimic, pentru că lucrurile o luară razna. Trecătorii care, până atunci, îl ţinuseră pe grec slăbiseră strânsoarea când zăriseră uniformele. Nu-i trebui mai mult ca să se rostogolească pe burtă, să se pună în genunchi, să se ridice, acuma nimeni nu l-ar mai fi putut opri, era ca un tren care prinde viteză, te-ar fi putut strivi, nimeni nu se băgă şi mai ales nu poliţia. Grecul se năpusti asupra lui Albert al cărui inconştient îşi dădu, se pare, seama că era din nou în primejdie. În clipa în care Antonapoulos se apropie de el ― de fapt, nu era decât trupul lui, nu deschisese încă ochii şi clătina din cap ca un somnambul ―, Albert deci se răsuci la rândul lui pe burtă, se ridică şi el în picioare, o luă la goană şi se îndepărtă alergând în zigzag pe trotuar, fugărit de grec.
Toată lumea fu dezamăgită.
Spectacolul părea să se însufleţească iarăşi, dar iată că protagoniştii dispăreau. Oamenii erau dezamăgiţi, nu tu arestare, nu tu interogatoriu, căci, până la urmă, participaseră, aveau dreptul să afle sfârşitul poveştii, nu? Numai poliţiştilor nu le păru rău, înălţară un braţ neputincios şi fatalist, fie ce-o fi, nădăjduind că cei doi bărbaţi aveau să se alerge destul de multă vreme, căci chiar după strada Pasquier nu mai era sectorul lor.
De altfel, urmărirea se sfârşi destul de repede. Albert îşi trecu mâneca peste faţă ca să vadă mai bine, alerga aidoma cuiva pe care îl fugăreşte moartea, incomparabil mai repede decât grecul prea greoi, distanţa dintre ei fu în curând de-o stradă, apoi trei, apoi patru, Albert o luă la dreapta, apoi la stânga, iar în afara cazului în care se învârtea în cerc şi dădea din nou peste Antonapoulos, scăpase doar cu frica, dacă nu socotea cei doi dinţi sparţi, arcada deschisă, hematoamele, teroarea, durerile din coaste etc.
Bărbatul acesta însângerat şi care se clătina avea să atragă neîntârziat atenţia poliţiei. Până şi trecătorii se fereau, neliniştiţi. Albert, care înţelegea că izbutise să-l lase în urmă pe agresorul lui şi care băgase de seamă ce efect deplorabil producea, se opri la havuzul de pe strada Scribe şi-şi dădu cu apă pe faţă. De-abia atunci loviturile începură să-l doară. Mai ales arcada spartă. Nu reuşea să oprească sângerarea, nici măcar cu mâneca apăsată pe frunte, era plin de sânge.
*
O femeie tânără cu pălărie pe cap şi în ţinută de zi stătea aşezată, singură, cu geanta lipită de trup.
Întoarse privirea de îndată ce Albert intră în sala de aşteptare şi n-avea cum să nu fie văzută, căci erau numai ei doi şi cele două scaune puse faţă în faţă. Se răsuci, se uită pe fereastra prin care nu se zărea nimic şi tuşi ca să-şi ducă mâna la chip, mai tulburată de faptul că avea să fie remarcată decât de spectacolul acestui bărbat a cărui hemoragie nu se oprea ― era deja plin de sânge din cap până-n picioare ― şi pe care se vedea destul de limpede că petrecuse un sfert de oră nu tocmai plăcut. Mai trecu încă un sfert până când, din celălalt capăt al apartamentului, să se audă câţiva paşi, o voce şi până când, în sfârşit, să se ivească doctorul Martineau.
Tânăra se ridică şi se opri imediat. Văzând starea lui Albert, doctorul îi făcu semn. Albert înaintă, tânăra se întoarse la locul ei, fără un cuvânt, şi se aşeză din nou, de parcă ar fi fost pedepsită.
Medicul nu întrebă nimic, pipăi, apăsă pe ici, pe colo, puse cu sobrietate un diagnostic: „Ţi-a spart rău faţa…”, îi tamponă găurile din gingii, îi recomandă să se ducă la un dentist şi cusu rana de la arcadă.
― Zece franci.
Albert îşi întoarse buzunarele pe dos, se puse în patru labe ca să recupereze cele câteva monede care se
rostogoliseră sub scaun, medicul umflă totul, nu erau zece franci, nici pe departe, ridică din umeri, resemnat, şi-l conduse pe Albert până la ieşire fără să scoată o vorbă.
Panica îl cuprinse numaidecât pe Albert. Se agăţă de mânerul porţii mari, se învârtea lumea cu el, inima îi bătea să-i spargă pieptul, îi venea să vomite şi i se părea că se topeşte pe loc sau că se afundă în pământ, ca în nisipuri mişcătoare. O ameţeală îngrozitoare. Avea ochii holbaţi, se ţinea de piept, ca un om dărâmat de un atac de inimă. Portarul veni imediat.
― Doar n-o să vomiţi pe trotuarul meu?
Albert nu era în stare să-i răspundă. Clătinând din căpăţână, portarul se uită la arcada lui cusută şi dădu ochii peste cap, mai gingaşi decât bărbaţii nici că există.
Criza nu dură. Violentă, dar scurtă. Trăise altele, în noiembrie şi decembrie 1918, după ce fusese îngropat de viu. Chiar şi noaptea, se trezea sub pământ, mort, asfixiat.
Când se puse în mişcare, strada dansă în jurul lui, realitatea îi părea nouă, mai neclară decât cea adevărată, mai vagă, pâlpâitoare, tremurătoare. Clătinându-se, se îndreptă spre metrou, tresărea la orice zgomot, la orice pocnet; se întoarse de douăzeci de ori, aşteptându-se în fiecare clipă să-l vadă ivindu-se pe uriaşul Poulos. Ce ghinion. Într-un asemenea oraş, puteai să stai şi douăzeci de ani fără să întâlneşti un fost prieten, iar el dădea peste grec.
Pe Albert începeau să-l doară dinţii, îngrozitor.
Se opri într-o cafenea să bea un calvados, dar când să-l ceară, îşi aminti că-i lăsase tot ce avea doctorului Martineau. Ieşi de-acolo, încercă să ia metroul, lipsa de aer îl sugrumă, îl năpădi un bufeu de angoasă, se întoarse la suprafaţă, merse pe jos, intră în casă, sleit, îşi petrecu restul zilei tremurând retrospectiv şi gândindu-se întruna, amănunt cu amănunt, la ce i se întâmplase.
Uneori, îl apuca o furie oarbă. Ar fi trebuit să-l omoare pe ticălosul de grec de la prima întâlnire! De cele mai multe ori însă, îşi contempla viaţa ca pe un dezastru de nedescris, propria-i micime îi frângea inima şi simţea că-i va fi greu să-şi revină, ceva din voinţa lui de a lupta se frânsese.
Se privi în oglindă, faţa i se umflase îngrozitor, hematoamele îi băteau în albastru, avea o mutră de ocnaş.
Cândva, şi tovarăşul lui de arme se privise în oglindă ca să-şi vadă prăbuşirea. Albert dădu cu oglinda de pământ, fără furie, strânse bucăţile şi le aruncă.
A doua zi, nu mâncă. Toată ziua, se învârti în salon ca un căluţ de carusel. De fiecare dată când se gândea la acest episod, îl cuprindea frica, însoţită de gânduri idioate: grecul îl găsise, putea să cerceteze, să se ducă să vorbească cu şeful lui, să vină după el aici, să ceară ce i se datora, să-l omoare. Albert se năpustea la geam, dar de acolo nu vedea strada pe unde putea să apară Poulos, numai casa proprietarei cu, aşa cum se întâmpla mereu, doamna Belmont la fereastră, cu privirea goală, chipul pierdut în amintiri.
Viitorul se întuneca. Fără slujbă, cu grecul pe urmele lui, trebuia să se mute, să caute un alt serviciu. De parcă ar fi fost uşor.
Apoi se liniştea. Era pur şi simplu grotesc, o fantasmă, să creadă că grecul o să vină după el. În primul rând, cum avea să facă? Avea să-şi mobilizeze familia, breasla toată ca să găsească o cutie cu fiole de morfină din care, fără îndoială, nu mai rămăsese nimic? Era de-a dreptul caraghios!
Dar trupul lui Albert nu împărtăşea ceea ce mintea lui Albert izbutea să gândească. Continua să tremure, frica îi era iraţională, rezistentă la orice argument. Orele trecură, veni noaptea şi, odată cu ea, vedeniile, groaza. Înteţirea fricii, provocată de întuneric nimici puţina luciditate de care fusese capabil, panica îl cuprinse din nou.
Singur, Albert plânse. Căci e o întreagă poveste a lacrimilor încă nescrisă în viaţa lui Albert. Acestea, disperate, treceau de la tristeţe la teroare după cum Albert îşi privea viaţa sau viitorul. Se înlănţuiră
sudori reci, clipe de lehamite, palpitaţii, gânduri negre, senzaţii de sufocare şi vertij; niciodată, îşi spunea el, n-o să mai poată ieşi din apartamentul acesta, dar niciodată n-o să mai poată nici să rămână înăuntru.
Plânse şi mai tare. Să fugă. Cuvântul îi fulgeră dintr-odată prin minte. Să fugă. Din pricina nopţii, ideea crescu încetul cu încetul nemăsurat, strivind toate celelalte perspective. Nu-şi mai imagina viitorul aici, nu doar în această încăpere, dar nici în acest oraş, în această ţară.
Se repezi la sertar, dezgropă fotografiile din colonii, cărţile poştale. Să ia totul de la capăt. Următoarea străfulgerare fu cu imaginea lui Édouard. Albert se năpusti la dulap, scoase masca ce înfăţişa căpăţâna de cal. Şi-o puse cu mare grijă, de parcă ar fi umblat cu un obiect vechi şi preţios. Şi imediat se simţi la adăpost, protejat. Vru să se vadă, dibui în gunoi un ciob de oglindă destul de mare, nu, era imposibil. Îşi căută atunci reflectarea în geam, se întrezări cal, iar terorile îi amuţiră, o căldură plăcută îl cuprinse, muşchii i se relaxară. Până să i se înveţe cu lumina, ochii îi căzură, de cealaltă parte a curţii, pe fereastra doamnei Belmont. Nu mai era acolo.
Şi dintr-odată, totul fu clar, evident.
Albert fu nevoit să tragă adânc aer în piept înainte să-şi scoată masca de cal. Îl cuprinse o senzaţie neplăcută de rece. Ca acele tigăi care înmagazinează căldura şi care nu se răcesc de tot, deşi focul s-a stins de multă vreme, Albert păstrase un dram de putere, de ajuns ca să deschidă uşa, cu masca la subsuoară, să coboare încet scara, să ridice prelata şi să constate dispariţia cutiei de carton.
Străbătu curtea, făcu câţiva metri pe trotuar, era întuneric beznă, strânse sub braţ masca de cal şi sună.
Doamnei Belmont îi luă ceva vreme până să vină. Când îl recunoscu pe Albert, nu zise o vorbă, deschise uşa. Albert intră, o urmă, un culoar, o încăpere cu obloanele trase. Într-un pătuţ de copil, prea mic pentru ea, Louise dormea adânc, cu picioarele îndoite. Albert se aplecă deasupra ei, cufundată în somn, copila aceasta era de o nemaipomenită frumuseţe. Pe jos, acoperit de un cearşaf alb care părea de fildeş din pricina penumbrei, era întins Édouard, cu ochii mari deschişi, uitându-se ţintă la Albert. Lângă el, cutia cu fiole de morfină. Ca un expert, Albert constată numaidecât că mai erau încă destule.
Ca să se despovăreze, zâmbi, îşi puse masca de cal şi îi întinse mâna.
Pe la miezul nopţii, Édouard, aşezat sub fereastră, cu Albert alături, îşi ţinea conştiincios pe genunchi planşele cu monumente. Văzuse mutra prietenului său. O luase rău pe coajă.
Albert spuse:
― Bine, lămureşte-mă un pic mai bine. Povestea ta cu monumentele… cum vezi tu treaba?
În timp ce Édouard scria pe noul caiet de conversaţie, Albert frunzări planşele cu desene. Studiară
