În sinea lui, Henri ştia că se dovedise un pic cam expeditiv la angajări, căutând mereu ce era mai ieftin, dar Dupré îl asigurase că şefii muncitorilor erau serioşi, mama ei de treabă! Şi că manevrele aveau să fie organizate cum se cuvine!

Dintr-odată, tipul de la minister părea să se grăbească, iar conversaţia se terminase cu o informaţie sumbră ca un cer înainte de furtună:

― Administraţia centrală nu se mai poate ocupa singură de acest dosar, domnule d’Aulnay-Pradelle. Este nevoită să-l transfere la cabinetul domnului ministru.

Un abandon în toată regula!

Henri trânti cu înverşunare telefonul şi se înfurie cumplit. Înhăţă un porţelan chinezesc şi-l sparse de o măsuţă cu intarsii. Cum adică? Nu-i şperţuise îndeajuns pe toţi indivizii aceia ca să se poarte şi ei cu mănuşi? Cu un dos de palmă, zvârli cât colo un vas de cristal care se sfărâmă de perete. Şi dacă se-apuca să-i spună ministrului în ce fel înalţii lui funcţionari se bucuraseră de mărinimia sa?

Henri trase aer în piept. Furia îi era pe măsura gravităţii situaţiei, pentru că nici măcar el nu credea în argumentele acestea. Făcuse câteva daruri, da, camere la hoteluri de lux, câteva fete oferite, nişte ospeţe, cutii cu trabucuri, facturi plătite pe ici, pe colo, dar să lanseze acuzaţii de abuzuri în serviciu însemna să

se recunoască vinovat de corupere, cu alte cuvinte, îşi tăia singur craca de sub picioare.

Alertată de zgomot, Madeleine intră fără să bată.

― Ei, dar ce-i cu tine?

Henri se întoarse şi o văzu în pragul uşii. Mare rău. Însărcinată în şase luni, dar părea că stă să nască. I se păru urâtă; nu era o chestie nouă, trecuse ceva vreme de când nu-i mai stârnea nicio dorinţă. De altfel, reciproca era şi ea valabilă, înflăcărările lui Madeleine se stinseseră de ceva timp, de când nu se mai purta mai degrabă ca o amantă decât ca o nevastă, niciodată sătulă, ce poftă nebună mai avea! Toate acestea erau departe şi, totuşi, Henri îi era mai devotat decât atunci. Nu chiar ei, ci viitoarei mame a fiului pe care îl spera. Un Aulnay-Pradelle junior care o să fie mândru de numele acesta, de averea lui, de moşia familiei şi care n-o să fie nevoit, ca taică-său, să se lupte pentru existenţă, ci o să ştie să fructifice o moştenire pe care Henri o visa considerabilă.

Madeleine lăsă capul în jos, se încruntă.

Henri avea calitatea asta, în momente de restrişte putea să ia o decizie într-o clipită. Într-o străfulgerare, trecu în revistă soluţiile pe care le avea şi înţelese că nevastă-sa era singura lui salvare. Luă înfăţişarea pe care o ura cel mai mult, care i se potrivea cel mai puţin, aceea de om depăşit de evenimente, oftă

adânc a descurajare şi se prăbuşi într-un fotoliu, cu braţele atârnându-i în lături.

De la bun început, Madeleine se simţi nehotărâtă. Îşi cunoştea bărbatul mai bine decât oricine altcineva, iar comedia descumpănirii n-o înduioşa defel. Dar era tatăl copilului ei, erau legaţi. Cu câteva săptămâni înainte să nască, nu avea chef să se înfrunte cu noi dificultăţi, voia să fie lăsată în pace. N-avea nevoie de Henri, dar în clipa aceea un soţ îi era de folos.

Madeleine întrebă ce se întâmplă.

― Afacerile, răspunse el în doi peri.

Aceasta era şi expresia domnului Péricourt. Când nu voia să dea lămuriri, spunea: „Afacerile”, lucrul acesta însemna totul, era vorbă de bărbat. Mai practic decât atât nici că se putea.

Henri înălţă capul, îşi ţuguie buzele, lui Madeleine şi acum i se părea foarte frumos. Aşa cum şi spera el, ea insistă.

― Ei bine? zise ea, apropiindu-se. Ce mai e?

El se hotărî la o mărturisire grea, dar scopul, ca întotdeauna, justifica mijloacele.

― Aş avea nevoie de taică-tău…

― Pentru ce anume? se interesă ea.

Henri dădu din mâini, ar fi prea complicat…

― Înţeleg, făcu ea zâmbind. Prea complicat ca să-mi explici, dar destul de simplu ca să-mi ceri să pun o vorbă…

Ca un om zdrobit de greutăţi, Henri răspunse cu o privire pe care o ştia tulburătoare, pe care o folosea de multe ori ca să seducă. Îi purtase ceva noroc zâmbetul acesta…

Dacă Madeleine insista, Henri avea s-o mintă din nou, pentru că minţea tot timpul, chiar şi atunci când n-avea niciun rost, aşa era el din fire. Îşi puse mâna pe obrazul lui. Era frumos şi când trişa, părea mai tânăr când se prefăcea descumpănit, i se vedea mai bine fineţea trăsăturilor.

Madeleine rămase o clipă pe gânduri. Niciodată nu-l prea ascultase pe bărbatu-său, chiar şi la început, nu-l alesese pentru cât de bine vorbea. Dar, de când cu sarcina, cuvintele îi pluteau în aer ca un abur fără

nicio importanţă. Astfel, în timp ce juca prefăcătoria aceasta de zăpăceală, de tulburare ― ea nădăjduia că Henri era mai priceput de-atât cu amantele ―, Madeleine îl observa cu o vagă tandreţe, de soiul acelora pe care o au oamenii pentru plozii altora. Era frumos. I-ar plăcea să aibă un fiu care să-i semene.

Mai puţin mincinos, dar la fel de frumos.

Apoi, ieşi din încăpere fără să scoată o vorbă, zâmbind uşor ca de fiecare dată când îl simţea pe bebeluş

lovind-o. Urcă numaidecât în apartamentul tatălui ei.

Era ora zece dimineaţa.

De îndată ce-o recunoscu pe fiică-sa după felul în care bătea la uşă, domnul Péricourt se ridică, îi veni în întâmpinare, o sărută pe frunte, zâmbi arătând spre burta ei, eşti bine? Madeleine se strâmbă uşor, aşa şi-aşa…

― Aş dori să-l vezi pe Henri, tată, spuse ea. Are necazuri.

Numai când auzi prenumele ginerelui său, domnul Péricourt se îndreptă fără să-şi dea seama.

― Nu poate să şi le rezolve singur? Şi, de altfel, ce necazuri?

Madeleine ştia mai multe decât credea Henri, dar nu îndeajuns ca să-l lămurească pe taică-său.

― Contractul acela cu guvernul…

― Iar?

Domnul Péricourt răspunsese cu vocea lui dură, cea pe care o avea când se îndârjea în principiile lui; în asemenea cazuri, era greu de manipulat. Rigid.

― Ştiu că nu-ţi place de el, tată, mi-ai mai spus.

Madeleine vorbi fără mânie, se hotărî chiar să zâmbească blând şi, cum nu cerea niciodată nimic, dădu liniştită la iveală cel mai bun atu al său:

― Te rog să-l primeşti, tată.

Nu mai fu nevoită, ca altădată, să-şi împreuneze mâinile pe burtă. Taică-său îi făcuse deja semn, de acord, spune-i să urce.

Domnul Péricourt nici măcar nu se prefăcu că lucrează când ginerele lui bătu la uşă. La celălalt capăt al încăperii, Henri îl văzu pe socru-său tronând în spatele biroului, ca Dumnezeu tatăl. Distanţa care îl separa de fotoliul musafirilor era interminabilă. Când dădea de greu, Henri îşi aduna puterile, îşi lua avânt. Cu cât obstacolul părea mai mare, cu atât se arăta el mai sălbatic, ar fi omorât pe oricine. Dar, în ziua aceea, avea nevoie de acela pe care ar fi vrut să-l dea morţii, iar el detesta situaţia aceasta de subordonare.

De când se cunoşteau, cei doi bărbaţi se dedau unui război al dispreţului. Domnul Péricourt se mulţumea să-şi salute ginerele mişcându-şi uşor capul, Henri îi răspundea cu acelaşi gest. Din cea dintâi clipă a primei lor întâlniri, fiecare aştepta ziua când avea să fie cu un pas înainte, mingea trecând dintr-o tabără

într-alta, ba Henri îi seducea fata, ba domnul Péricourt impunea un contract prenupţial… Când Madeleine îl anunţase pe taică-său că e însărcinată, o făcuse între patru ochi, Henri nu avusese parte de spectacol, dar marcase astfel un punct decisiv. Situaţia părea să se inverseze: necazurile lui Henri erau trecătoare, pe când copilul lui Madeleine era pe viaţă. Iar naşterea aceasta îl silea pe domnul Péricourt să-i dea o mână de ajutor.

Acesta zâmbi vag, ca şi cum ar fi înţeles gândurile ginerelui său.

― Da…? întrebă el cu simplitate.

― Poţi să pui o vorbă la ministrul Pensiilor? întrebă Henri cu o voce limpede.