Iar pentru Albert, era niciodată. Gest cu arătătorul. Nu.
Totuşi, Édouard îşi văzuse cu încăpăţânare de treaba lui.
Catalogul său de opere comemorative se împlinea, planşă după planşă. Numai ce zămislise o „Victorie”
foarte reuşită, care se inspira din aceea de la Samothrace, dar cu o cască de răcan; modelul acesta avea să facă ravagii. Şi, cum era singur până la sosirea lui Louise înainte de lăsarea serii, avea timp să se gândească, să încerce să răspundă la toate întrebările care se puneau, să-şi cizeleze proiectul care, era silit să o recunoască, nu era simplu. Deşi erau cu mult mai puţine decât crezuse, se străduia să rezolve dificultăţile una câte una, dar apăreau mereu altele noi. În ciuda piedicilor, avea o credinţă nestrămutată
în proiectul lui. Din punctul său de vedere, nu avea cum să dea greş.
Adevărata mare noutate: lucra cu un entuziasm neaşteptat, aproape violent.
Se imagina cu delectare în perspectiva aceasta, se învăluise în ea, se lăsase copleşit, întreaga lui existenţă depindea de ea. Redescoperindu-şi plăcerile de instigator şi firea provocatoare, redevenea el însuşi.
Albert se bucura. Pe Édouard acesta nu-l cunoscuse niciodată, doar din depărtare, în tranşee; să-l vadă
întorcându-se la viaţă era pentru el o adevărată răsplată. Cât despre planul său, îl considera atât de irealizabil, încât aproape că nici nu-şi făcea griji. În mintea lui, n-avea cum să se facă şi pace.
Între cei doi bărbaţi începuse o luptă în care unul împingea, iar celălalt se împotrivea.
Aşa cum se întâmplă adesea, izbânda nu era făgăduită tăriei, ci inerţiei. Ca să câştige, era de-ajuns ca Albert să spună nu destul de multă vreme. Pentru el, cruzimea cea mare nu consta în faptul că refuza să
se bage în povestea aceasta nebunească, ci în acela că-l dezamăgea pe Édouard, că înăbuşea din faşă
frumoasa lui energie regăsită, că-l trimitea înapoi la găunoşenia existenţei lor, la un viitor fără niciun plan.
Ar fi trebuit să-i propună altceva… Dar ce?
Astfel, seară de seară, admira cu o bunăvoinţă curtenitoare, deşi lipsită de căldură, noile desene pe care Édouard i le arăta, noile stele, noile sculpturi.
― Înţelege şi tu ideea, scria Édouard în caietul de discuţii. Oricine poate să-şi facă singur propriul monument! Iei un drapel şi un răcan, ai un monument. Dai drapelul la o parte, îl înlocuieşti cu o
„Victorie”, ai un altul! Devii creativ fără să te chinuieşti şi fără niciun talent, bineînţeles că lumii o să-i placă!
Ah, în privinţa aceasta, se gândea Albert, lui Édouard i se puteau reproşa o groază de lucruri, dar avea darul de a găsi idei. Mai ales când venea vorba de catastrofe: schimbarea de identitate, imposibilitatea de a pune mâna pe prima de la guvern, refuzul de a se întoarce acasă unde avea tot confortul, răzvrătirea împotriva grefei, acutumanţa la morfină, iar acum matrapazlâcul cu monumentele morţilor… Într-adevăr, ideile lui Édouard nu le-aduceau decât belele.
― Tu-ţi dai seama ce-mi propui? întrebă Albert.
Se proţăpi în faţa tovarăşului său.
― Să comit… un sacrilegiu! Să fur banii de la monumentele morţilor e ca şi cum aş profana un cimitir, e un… un afront patriotic! Pentru că, chiar dacă guvernul dă şi el ceva din buzunare, pentru soiul acesta de monumente, de unde vine grosul banilor? De la familiile victimelor! De la văduve, de la părinţi, de la orfani, de la camarazii de luptă! Pe lângă tine, Landru[3] o să pară un copil de ţâţă! O să-ţi pui ţara întreagă pe urme, toată lumea o să fie împotriva ta! Şi când or să te înhaţe, o să ai dreptul la un proces de formă, pentru că o să-ţi ridice ghilotina încă din prima zi! Ştiu că ţi s-a pus pata pe propria căpăţână.
Numai că eu încă n-am nimic cu-a mea!
Se întoarse la treburile lui bombănind, ce proiect aiurea. Dar veni înapoi, cu şervetul de bucătărie în mână. Chipul căpitanului Pradelle, care îl bântuia de când fusese acasă la domnul Péricourt, i se ivise iarăşi în faţa ochilor. Înţelese dintr-odată că mintea lui nutrea de multă vreme aprige gânduri de răzbunare.
Şi că venise ceasul.
Evidenţa aceasta îi sărea în ochi.
― Ia să-ţi spun eu ce-ar fi bine: să-i facem pielea burduf nenorocitului ăstuia de căpitan Pradelle! Iată ce-ar trebui să facem! Pentru că viaţa de-acum, ceea ce suntem astăzi, toate acestea s-au întâmplat din
pricina lui!
Édouard nu păru foarte convins de această nouă abordare. Rămase cu mâna în aer, atârnându-i deasupra foii de hârtie, gânditor.
― Păi, da! mai puse Albert de la el, te porţi de parcă l-ai fi uitat pe Pradelle! Dar el nu-i ca noi, s-a întors acasă ca un erou, cu medalii, decoraţii şi îşi primeşte pensia de ofiţer! Sunt sigur că războiul i-a adus o groază de avantaje.
Putea el oare să meargă mai departe fără să sară calul? se întrebă Albert. Faptul că pusese întrebarea era deja un răspuns. Să-i frigă pielea lui Pradelle i se părea acum de la sine înţeles…
Îşi dădu drumul:
― Cu medaliile şi meritele lui, mi-l imaginez punând mâna pe-o fată pe cinste… Păi cum altfel, un erou ca el, or să se bată ca să-l aibă! Acuma, când noi murim cu zile, e sigur că el se-apucă de afaceri… Ţie ţi se pare că e bine aşa?
Ciudat, dar Albert nu căpătă de la Édouard încuviinţarea la care se aştepta. Tovarăşul său ridică din sprâncene, se aplecă deasupra foii de hârtie.
― Toate acestea, scrise el, sunt în primul rând din pricina războiului. N-ai răzbel, n-ai nici Pradelle.
Albert fu cât pe ce să se sufoce. Bineînţeles că era dezamăgit, dar mai ales îngrozitor de trist. Era nevoit să le spună lucrurilor pe nume, bietul Édouard era cu capul în nori…
Cei doi bărbaţi reluară discuţia de mai multe ori, ajungeau mereu la aceeaşi constatare. În numele moralei, Albert visa la răzbunare.
― Te legi şi tu la cap când nu te doare, scria Édouard.
― Ei bine, nu, mi se pare că mă doare destul de tare. Pe tine nu?
Nu, pe el nu. Răzbunarea nu-i împlinea idealul de dreptate. Nu-i era de-ajuns să-l scoată vinovat pe-un singur om. Deşi trăiau acum în pace, Édouard declarase război războiului şi voia să se lupte cu mijloacele lui, cu alte cuvinte: cu stilul său. Registrul lui nu era morala.
După cum se vede, fiecare voia să-şi continue romanul care nu mai era, poate, acelaşi. Se întrebau dacă
