Şi este un râs aproape normal, un râs din gât, destul de feminin, ascuţit, un râs adevărat cu tremolouri, cu vibratouri.
Lui Albert i s-a tăiat răsuflarea, e cu gura căscată.
Îşi coboară privirea spre foaia de hârtie, spre ultimele cuvinte ale lui Édouard:
― Doar le vindem! Nu le fabricăm! Luăm banii şi atâta tot.
― Dar… dă Albert să spună.
E foarte furios pentru că Édouard nu-i răspunde la întrebare.
― Şi apoi? insistă el. Ce facem?
― Apoi?
Râsul lui Édouard izbucneşte pentru a doua oară. Mult mai tare.
― Ne cărăm cu banii!
21
Încă nu-i nici şapte dimineaţa şi e un frig de crapă pietrele. De la sfârşitul lui ianuarie încoace, gerul se muiase ― din fericire: ar fi trebuit să sape cu hârleţul, lucru cu desăvârşire interzis de regulament ―, dar bătea un vânt îngheţat, umed, neobosit, degeaba terminaseră ei cu războiul dacă aveau parte de asemenea ierni.
Henri nu voia să aştepte în picioare, prefera să rămână în maşină. De altfel, nu era cu adevărat mai bine, în maşina aceasta aveai căldură fie sus, fie jos, niciodată ambele. Şi apoi, oricum, pe Henri totul îl enerva acum, nimic nu mergea cum trebuia. Cu energia pe care o punea în afaceri, ar fi trebuit să aibă dreptul la linişte, nu? Pe naiba, trebuia să apară mereu câte o piedică, o chestie neprevăzută, era nevoit să fie peste tot. E simplu, făcea totul singur. Dacă n-ar fi stat mereu pe capul lui Dupré…
Lucrurile nu stăteau chiar aşa, bineînţeles, Henri era de-acord, Dupré se descurca, era vrednic şi plin de râvnă. Ar trebui să calculez cât îmi aduce tipul, m-aş mai linişti, gândea Henri, dar iată, era furios pe toată lumea.
Oboseala îşi spunea şi ea cuvântul, fusese nevoit să plece în miez de noapte, iar jidăncuţa îl sleia de puteri… Cu toate acestea, Dumnezeu ştie că nu-i plăceau evreii ― în neamul d’Aulnay-Pradelle, toată
lumea era anti-dreyfusardă încă din Evul Mediu ―, dar femeile lor, pe bune, ce curve divine când se-apucau de treabă!
Nervos, se înfofoli în palton şi se uită la Dupré cum bate la uşa prefecturii.
Portarul nu terminase cu îmbrăcatul, Dupré explica, arătând spre maşină, portarul se apleca, îşi ţinea mâna cozoroc de parcă ar fi fost soare afară. Era la curent. Ca să ajungă de la cimitirul militar la prefectură, o informaţie făcea mai puţin de-un ceas. Luminile se-aprinseră una câte una prin birouri, uşa se deschise din nou, Pradelle ieşi în sfârşit din Hispano, trecu în grabă de portic, nici nu se uită la portarul care voia să-i arate drumul, dădu hotărât din mână, ştiu, cunosc, aici sunt ca la mine acasă.
Prefectul nu era de aceeaşi părere. Gaston Plerzec. De patruzeci de ani le tot spunea tuturor că nu, nu era breton. Cât fusese noaptea de lungă, nu închisese un ochi. În gândurile sale, de la o oră la alta, cadavrele de soldaţi se amestecaseră cu chinezii, sicriele înaintau singure, unele dintre ele rânjeau batjocoritor. Alese o poză avantajoasă care îi părea că oglindeşte însemnătatea funcţiei sale: în faţa şemineului, cu o mână pe marginea de sus, cu cealaltă în buzunarul halatului de casă, cu bărbia sus, bărbia e foarte importantă când eşti prefect.
Pe Pradelle îl durea undeva de prefect, de bărbie, de şemineu, intră fără să ia seama la poza lui Plerzec, ba chiar fără să salute, se prăbuşi pe fotoliul rezervat oaspeţilor şi, dintr-odată:
― Aşa, ce-i porcăria asta?
Plerzec fu doborât de remarcă.
Cei doi bărbaţi se întâlniseră de două ori, pentru şedinţa tehnică de la începutul programului guvernamental, apoi în timpul inaugurării şantierului, discursul primarului, reculegere… Henri tropăise pe loc, de parcă n-avea altceva de făcut! Prefectul ştia ― dar cine nu ştia oare? ― că domnul d’Aulnay-Pradelle era ginerele lui Marcel Péricourt, coleg de promoţie şi prieten cu ministrul de Interne.
Preşedintele Republicii în persoană venise la nunta fiicei sale. Plerzec nici nu-ndrăznea să-şi imagineze înlănţuirea de prieteşuguri şi relaţii din jurul întregii poveşti. Iată ce anume îl împiedicase să doarmă, mulţimea de oameni importanţi care se aflau, fără îndoială, în spatele necazurilor şi forţa influenţei pe care o reprezentau aceştia, cariera lui semăna cu un pai ameninţat de o scânteie. Coşciugele care veneau din toată regiunea începuseră să se adune în viitoarea necropolă de la Dampierre cu doar câteva săptămâni în urmă, dar, văzând cum se petreceau înhumările, prefectul Plerzec îşi făcuse pe dată griji. La ivirea primelor probleme, voise să se protejeze, un reflex instinctiv; acum, ceva îi şoptea că, poate, se lăsase cuprins de panică.
În maşină domnea tăcerea.
La rândul lui, Pradelle se întreba dacă nu fusese cam prea lacom. Belelele dracului.
Prefectul tuşi, maşina luă cu roţile o groapă, el se lovi la cap, nimeni nu scoase o vorbă de compătimire.
În spate, Dupré, care se lovise şi el de nenumărate ori, ştia acum cum să stea, cu genunchii depărtaţi, o mână ici, cealaltă colo. Şeful conducea repede rău.
Înştiinţat de portarul prefecturii, primarul îi aştepta, cu un registru la subsuoară, în faţa grilajului viitorului cimitir militar de la Darmeville. N-avea să fie o foarte mare necropolă, numai nouă sute de morminte. Nimeni nu pricepea niciodată cum hotăra ministerul amplasamentele.
De departe, Pradelle se uită la primar, aducea a notar ieşit la pensie sau a dascăl, cum nu se poate mai rău. Îşi luau foarte în serios funcţia, prerogativele, nişte oameni migăloşi. Pradelle înclină spre notar, dascălii erau mai slabi.
Maşina opri, coborâră, cu prefectul alături, îşi strânseră mâinile fără o vorbă, aveau probleme.
Împinseră grilajul provizoriu. În faţa lor se întindea un câmp imens, netezit, bolovănos şi golaş, pe care se trăseseră linii cu sfoara, drepte, perpendiculare. Milităreşti. Numai cele mai îndepărtate alei erau gata, cimitirul se acoperea încet de morminte şi de cruci ca un cearşaf cu care te înveleşti. Aproape de intrare, câteva gherete provizorii aveau un rost administrativ, zeci de cruci albe erau îngrămădite pe nişte palete.
Mai încolo, sub un hangar, acoperite de prelate, erau puse unele peste altele coşciugele în plus, cam o sută. În mod normal, aprovizionarea cu sicrie se făcea după ritmul înhumărilor, iar faptul că aveau atât de multe coşciuge încă nefolosite însemna că rămăseseră în urmă. Pradelle aruncă o privire în spate, spre Dupré, care îi confirmă că, într-adevăr, n-aveau niciun avans. Un motiv în plus, îşi spuse Henri, să-i dea bătaie; mări pasul.
În curând avea să se lumineze de ziuă. De jur împrejur, pe kilometri întregi, nu era niciun copac. Cimitirul semăna cu un câmp de bătălie. Grupul se lăsă condus de primarul care bombănea „E13, ia să vedem noi, E13…”. Ştia foarte bine unde se află nenorocitul acela de mormânt E13, ieri îşi petrecuse mai bine de-un ceas acolo, dar să se ducă direct la locul cu pricina, fără să caute, i se părea o insultă adusă
conştiinciozităţii sale.
În sfârşit, se opriră în faţa unui mormânt deschis de curând. Un coşciug se ivi sub un strat subţire de pământ, cu partea de jos curăţată şi uşor ridicată ca să se poată citi inscripţia: „Ernest Blachet ―
Brigadier 133 RI ― Mort pentru Franţa la 4 septembrie 1917”.
― Şi ce? întrebă Pradelle.
Prefectul arătă spre registrul pe care primarul îl ţinea deschis în faţă, ca pe-o carte de farmece sau o biblie, şi citi cu solemnitate:
― „Amplasament E13: Simon Perlatte ― clasa a II-a ― armata a VI-a ― Mort pentru Franţa la 16 iunie 1917.”
