Optase pentru cea mai veche şi mai sigură dintre metodele bancare: mutra clientului.

Domnul de Housseray avea o foarte frumoasă mutră de client. Cu jobenul său, cărţile de vizită în relief şi bastonul cu mânerul de aur, răspândea un delicios parfum de profitor de război. Speriat ca de obicei, Albert crezuse cu naivitate că avea să-i fie mai uşor dacă alegea pe cineva nesuferit. După genul acesta de socoteală se dau de gol amatorii. Era de înţeles, avea motive întemeiate să fie îngrijorat. Îi trăgea ţeapă băncii ca să finanţeze o escrocherie la subscripţii; pe scurt, fura bani ca să poată fura încă şi mai mult, lucru din pricina căruia îl putea lua ameţeala pe orice începător.

Prima şterpeleală, la cinci zile după ce fusese angajat, şapte mii de franci.

O joacă cu înscrisurile.

Iei patruzeci de mii de franci de la client, îi creditezi pe contul lui. În coloana încasărilor bancare nu treci decât treizeci şi trei de mii, iar seara te urci în tramvai cu geanta de piele plină de bancnote. Avantajul de a lucra într-o bancă importantă era că nimeni nu putea să-şi dea seama de nimic înaintea raportului săptămânal care, între bilanţul portofoliilor de acţiuni, calculele de interese, lichidările, împrumuturile, rambursările, compensaţiile, depozitele la vedere etc., cerea aproape trei zile. Totul ţinea de acest răgaz.

Era de-ajuns să aştepţi sfârşitul primei zile de control ca să debitezi o linie într-un cont care tocmai fusese verificat, iar apoi să creditezi contul vămuit care n-avea să fie luat la puricat decât a doua zi. Din punctul de vedere al controlorilor, cele două conturi erau fără cusur, iar săptămâna următoare repetai operaţiunea recurgând la noi linii, ba de funcţionare sau de credit, ba de investiţie, de scont, de acţiuni etc. O înşelătorie întru totul clasică numită „puntea suspinelor”, foarte costisitoare pe plan nervos, uşor de realizat, cerând pricepere, dar nu foarte mult cinism, ideală pentru un băiat ca Albert. În schimb, prezenta enormul dezavantaj că te trezeai prins într-o spirală fără sfârşit şi că te silea, de la o săptămână

la alta, la o infernală cursă cu verificatorii aflaţi pe urmele tale. Nu se ştia niciun exemplu în care făptaşul să nu fie silit, după numai câteva luni, să fugă în străinătate ori să nu fie băgat la închisoare, acesta fiind, de departe, cazul cel mai frecvent.

Ca mulţi dintre hoţii de duminică, Albert hotărâse că e vorba doar despre un împrumut: cu primii bani luaţi pe monumentele eroilor, avea să-i înapoieze totul băncii înainte de a fugi. Naivitatea aceasta îi îngădui să treacă la act, dar dispăru rapid, înlocuită de alte chestiuni care nu sufereau amânare.

Încă de la prima delapidare, sentimentul lui de culpabilitate se prăvăli în breşa pe care o deschiseseră

deja anxietatea şi hiperemotivitatea lui cronice. Paranoia i se transformă de-a dreptul în panfobie. Albert trăi perioada aceasta cuprins de o febră aproape convulsivă, tremurând la cea mai mică întrebare, lipit de pereţi şi cu mâinile atât de jilave, încât trebuia să şi le şteargă întruna, motiv pentru care munca la birou era tare dificilă; privirea lui, mereu la pândă, se plimba până la uşă şi înapoi, iar până şi poziţia picioarelor sub masa de lucru îl trăda pe omul gata s-o şteargă.

Colegilor li se părea ciudat; toată lumea îl credea inofensiv, dădea impresia că e mai degrabă bolnav decât periculos. Răcanii pe care îi primiseră înapoi prezentau toţi diverse semne patologice, lucru cu care ceilalţi se obişnuiseră. Mai mult, Albert având pile, era mai bine să-l ia cu uşurelul.

Încă de la început, Albert îi spusese lui Édouard că cei şapte mii de franci prevăzuţi n-or să fie de ajuns.

Catalogul trebuia imprimat, plicurile şi timbrele cumpărate, câţiva angajaţi plătiţi ca să scrie adresele, aveau nevoie de o maşină de scris ca să răspundă la scrisorile cu întrebări suplimentare, să închirieze o căsuţă poştală; şapte mii de franci e ridicol, afirmase Albert, eu, contabilul, ţi-o zic. Édouard făcuse un gest în doi peri, fără îndoială, da. Albert mai socotise o dată. Cel puţin douăzeci de mii de franci, cu siguranţă. Édouard răspunsese, filosof, fie şi douăzeci de mii. Se vede că nu el o să-i şterpelească, îşi spusese Albert.

Cum nu-i mărturisise niciodată că se dusese, într-o zi, să ia cina la taică-său acasă şi faţă în faţă cu soră-sa, dar nici că biata Madeleine se măritase cu ticălosul de Pradelle, sursa tuturor relelor, nu putea să-i mărturisească faptul că acceptase de la domnul Péricourt o slujbă de contabil în cadrul băncii al cărei fondator şi principal acţionar era acesta. Deşi nu mai era om-sendviş, Albert se simţea totuşi prins la mijloc între Péricourt, tatăl, un binefăcător pe care urma să-l jecmănească, şi Péricourt, fiul, cu care împărţea rodul acestei delapidări. Faţă de Édouard se mulţumise să pomenească despre un noroc nemaipomenit, un fost coleg întâlnit din întâmplare, un loc liber într-o bancă, o întrevedere care se petrecuse de minune… La rândul lui, Édouard acceptase miracolul acesta care pica la ţanc fără să-şi pună

întrebări. Se născuse bogat.

De fapt, Albert ar fi păstrat bucuros locul acesta la bancă. Când, în prima zi, îl aşezară la masa lui, călimările pline, creioanele ascuţite, imaculatele pagini de conturi, cuierul cu picior din lemn de culoare deschisă pe care îşi pusese haina şi pălăria şi pe care putea acum să-l considere ca fiind al lui, manşetele de lustrin noi-nouţe, toate acestea îi treziră o dorinţă de tihnă, de linişte. În fond, putea să fie o existenţă

destul de plăcută. Aşa şi nu altfel îşi închipuise el viaţa în spatele frontului. Dacă-şi păstra slujba aceasta, foarte bine plătită, putea chiar să-şi încerce norocul pe lângă drăgălaşa slujnică de la alde Péricourt… Da, o vieţişoară tare frumoasă. Dar în locul ei, în seara aceea, Albert, căruia îi venea să vomite din pricina febrei, luă metroul, cu cinci mii de franci în bancnote mari în geantă. În ciuda frigului de-afară, era

singurul călător care transpira.

Albert mai avea un motiv să se grăbească spre casă: tovarăşul care-şi trăgea căruţul cu un singur braţ

trebuia să treacă pe la tipografie şi să vină cu cataloagele.

De îndată ce intră în curte, văzu pachetele legate cu sfori… Iată-le! Era impresionant. Ajunseseră să

trăiască şi clipa aceasta. Până atunci se pregătiseră; acuma intrau în acţiune.

Albert închise ochii, ameţit, îi deschise la loc, puse geanta jos, îşi trecu mâna peste unul dintre pachete, desfăcu sfoara.

Catalogul Suvenirului Patriotic.

Ai fi băgat mâna în foc că era adevărat.

Şi, de altfel, era adevărat, tipărit de Rondot Frères, de pe strada Abbesses, mai serios de-atât nici că se putea. Zece mii de exemplare livrate. Opt mii două sute de franci. Se pregătea să scoată catalogul de deasupra ca să-l răsfoiască, dar un urlet ca de cal îi opri gestul. Râsul lui Édouard, care se auzea din josul scărilor. Un râs ascuţit, exploziv, ciuruit de vibratouri, unul dintre râsurile acelea care plutesc în aer după

ce s-au stins. Se simţea că era vorba despre o ilaritate neobişnuită, ca aceea a unei femei care şi-a pierdut minţile. Albert îşi luă geanta şi urcă. Când deschise uşa, fu întâmpinat de un strigăt răsunător, un fel de

„rrăăăhî” (destul de greu de transcris) care exprima uşurarea şi nerăbdarea de a-l vedea.

De altfel, strigătul acesta nu era mai puţin uimitor decât situaţia în sine. În seara aceea, Édouard purta o mască în formă de cap de pasăre, cu un cioc foarte lung şi încovoiat în jos, dar, lucru ciudat, uşor întredeschis, lăsând să se vadă două şiruri de dinţi foarte albi care dădeau impresia unei păsări de pradă

cuprinse de veselie. Pictată în mai multe nuanţe de roşu care îi subliniau sălbăticia şi agresivitatea, masca acoperea toată faţa lui Édouard, până la frunte, cu excepţia celor două găuri pentru ochi, zâmbitori şi fără

astâmpăr.

Albert, care se bucura, cu inima îndoită totuşi, să se fălească cu bancnotele lui noi-nouţe, rămase în umbra lui Édouard şi Louise. Podeaua încăperii era în întregime acoperită cu pagini de catalog. Édouard era întins, lasciv. Picioarele lui mari şi goale se odihneau pe unul dintre pachetele legate cu sfori, iar Louise, în genunchi la capăt de tot şi cu mare grijă, îi dădea cu ojă roşu-carmin pe unghii. Prinsă de ceea ce făcea, de-abia îşi ridică privirea ca să-l salute pe Albert. Pe Édouard îl apucă din nou râsul lui zgomotos şi plin de veselie („rrăăăhî”), arătând spre podea cu satisfacţie, ca un prestidigitator la sfârşitul unui număr grozav de izbutit.

Albert nu se putu împiedica să zâmbească; îşi lăsă geanta jos, îşi scoase haina, pălăria. Numai aici, în apartamentul lor, se simţea la adăpost, regăsea un pic de linişte sufletească… Dar nu şi noaptea. Nopţile îi rămâneau agitate şi aşa aveau să rămână multă vreme; era nevoit să doarmă cu căpăţâna de cal lângă

el, în cazul în care-l apuca panica.

Édouard îl privea, cu o mână pusă pe un pachet mic cu cataloage aflate alături, cu pumnul celălalt strâns în semn de biruinţă. Louise, care nu scosese nicio vorbă, lustruia acum oja de pe unghiile lui mari cu o bucată de piele de capră sălbatică, atât de atentă de parcă i-ar fi fost viaţa-n joc.

Albert se aşeză lângă Édouard şi luă un exemplar.

Era un catalog subţire, şaisprezece pagini, tipărit pe o hârtie frumoasă de culoarea fildeşului, cu verticala aproape cât două orizontale, cu frumoase fonturi didone de diferite mărimi, nişte litere foarte elegante.

Coperta preciza cu sobrietate:

CATALOG

al uzinelor metalurgice

Suvenirul Patriotic

Stele, monumente şi statui

Întru gloria Eroilor noştri şi a Franţei Biruitoare

Se deschidea cu o primă pagină admirabil caligrafiată cu, într-un colţ, în partea de sus la stânga:

Jules d’ÉPREMONT**

Sculptor

Membru al Institutului

Strada Louvre numărul 52

Cutia poştală 52

Paris (Sena)