Se repezi la sertar, dezgropă fotografiile din colonii, cărţile poştale. Să ia totul de la capăt. Următoarea străfulgerare fu cu imaginea lui Édouard. Albert se năpusti la dulap, scoase masca ce înfăţişa căpăţâna de cal. Şi-o puse cu mare grijă, de parcă ar fi umblat cu un obiect vechi şi preţios. Şi imediat se simţi la adăpost, protejat. Vru să se vadă, dibui în gunoi un ciob de oglindă destul de mare, nu, era imposibil. Îşi căută atunci reflectarea în geam, se întrezări cal, iar terorile îi amuţiră, o căldură plăcută îl cuprinse, muşchii i se relaxară. Până să i se înveţe cu lumina, ochii îi căzură, de cealaltă parte a curţii, pe fereastra doamnei Belmont. Nu mai era acolo.

Şi dintr-odată, totul fu clar, evident.

Albert fu nevoit să tragă adânc aer în piept înainte să-şi scoată masca de cal. Îl cuprinse o senzaţie neplăcută de rece. Ca acele tigăi care înmagazinează căldura şi care nu se răcesc de tot, deşi focul s-a stins de multă vreme, Albert păstrase un dram de putere, de ajuns ca să deschidă uşa, cu masca la subsuoară, să coboare încet scara, să ridice prelata şi să constate dispariţia cutiei de carton.

Străbătu curtea, făcu câţiva metri pe trotuar, era întuneric beznă, strânse sub braţ masca de cal şi sună.

Doamnei Belmont îi luă ceva vreme până să vină. Când îl recunoscu pe Albert, nu zise o vorbă, deschise uşa. Albert intră, o urmă, un culoar, o încăpere cu obloanele trase. Într-un pătuţ de copil, prea mic pentru ea, Louise dormea adânc, cu picioarele îndoite. Albert se aplecă deasupra ei, cufundată în somn, copila aceasta era de o nemaipomenită frumuseţe. Pe jos, acoperit de un cearşaf alb care părea de fildeş din pricina penumbrei, era întins Édouard, cu ochii mari deschişi, uitându-se ţintă la Albert. Lângă el, cutia cu fiole de morfină. Ca un expert, Albert constată numaidecât că mai erau încă destule.

Ca să se despovăreze, zâmbi, îşi puse masca de cal şi îi întinse mâna.

Pe la miezul nopţii, Édouard, aşezat sub fereastră, cu Albert alături, îşi ţinea conştiincios pe genunchi planşele cu monumente. Văzuse mutra prietenului său. O luase rău pe coajă.

Albert spuse:

― Bine, lămureşte-mă un pic mai bine. Povestea ta cu monumentele… cum vezi tu treaba?

În timp ce Édouard scria pe noul caiet de conversaţie, Albert frunzări planşele cu desene. Studiară

chestiunea. În povestea aceasta, totul se putea rezolva. Nu creau nicio societate fantomă, doar un cont în bancă. Nici birouri, doar o simplă cutie poştală. Ideea era să propună o promoţie foarte atrăgătoare întrun timp destul de limitat, să facă plinul cu avansurile virate pe comenzi… şi să plece imediat cu banii.

Nu rămânea decât o problemă, considerabilă: ca să pună afacerea pe roate, aveau nevoie de bani.

Édouard nu înţelegea de ce tocmai chestiunea aceasta, a fondurilor indispensabile care, mai ieri, îl oprea pe Albert până pe punctul de a-l scoate din minţi nu mai părea acum decât o piedică oarecare. Bineînţeles că totul avea o legătură cu starea sa, hematoamele, arcada care de-abia se închisese, vânătăile…

Édouard se gândi la întâlnirea pe care o avusese Albert cu câteva zile în urmă, la dezamăgirea lui când se întorsese acasă; îşi închipuia că era vorba de-o femeie, un necaz în dragoste. Se întreba dacă nu cumva Albert luase această hotărâre într-un moment de furie. Nu o să se dea oare bătut mâine sau ceva mai târziu? Dar Édouard nu avea de ales dacă voia să se avânte în aventura aceasta (şi Dumnezeu ştie cât voia!), era nevoit să acţioneze ca şi cum decizia tovarăşului său era bine cumpănită. Şi să le ţină

amândurora pumnii.

În timpul acestei conversaţii, Albert părea normal, întreg la minte, spunea lucruri de bun-simţ, numai că, în mijlocul unei fraze, un tremur neaşteptat îl scutura din cap până-n picioare şi, deşi nu avea cum să fie din pricina căldurii, era năduşit tot, cu mâinile jilave. În clipa aceea, erau în el doi oameni, unul care tresărea ca un iepure, răcanul de odinioară îngropat de viu, altul care gândea, socotea, fostul contabil.

Aşadar, de unde să scoată banii pentru afacere?

Albert se uită lung la căpăţâna de cal care îl ţintuia paşnică cu privirea. Ochii aceştia nepăsători şi plini de bunăvoinţă erau o încurajare.

Se ridică.

― Cred că pot să fac rost… spuse el.

Se duse până la masa pe care o curăţă încet.

Se aşeză, având în faţă o foaie de hârtie, cerneală şi condei, se gândi mult timp şi apoi, după ce îşi scrise, sus şi la stânga, numele şi adresa, adăugă:

Domnule,

Când m-aţi invitat la dumneavoastră, aţi avut bunăvoinţa de a-mi propune un post de contabil într-unadintre firmele dumneavoastră.

Dacă oferta mai este valabilă, să ştiţi că eu…

Martie 1920

26

Henri d’Aulnay-Pradelle, minte simplă şi fără nuanţe, reuşea lesne să aibă dreptate, pentru că bădărănia lui descuraja adesea inteligenţa interlocutorilor. De pildă, nu se putea împiedica să-l considere pe Léon Jardin-Beaulieu, mai scund decât el, ca fiind mai puţin deştept. Bineînţeles că nu era adevărat şi totuşi, cum Léon nutrea un complex în privinţa aceasta, care îl descumpănea, Pradelle avea întotdeauna câştig de cauză. În această supremaţie, exista problema înălţimii, dar şi alte două motive care se numeau Yolande şi Denise, sora şi, respectiv, nevasta lui Léon, amândouă amante ale lui Henri. Prima, de un an şi ceva, a doua, cu două zile înainte de măritiş. Lui Henri i s-ar fi părut şi mai excitant să se întâmple în ajunul nunţii sau, şi mai bine, în chiar dimineaţa cu pricina, dar împrejurările nu fuseseră favorabile, iar cu două zile înainte era deja un rezultat frumuşel. Din ziua aceea, îi plăcea să le spună prietenilor apropiaţi: „Din familia Jardin-Beaulieu, nu-mi lipseşte decât mama.” Gluma avea succes, pentru că

doamna Jardin-Beaulieu mama era o femeie ai cărei nuri nu prea stârneau dorinţa şi foarte virtuoasă. Cu bădărănia lui obişnuită, Henri nu se sfia să adauge: „Ceea ce şi explică faptul.”

Pe scurt, între Ferdinand Morieux, un imbecil desăvârşit, şi Léon Jardin-Beaulieu, paralizat de propriile-i inhibiţii, Henri îşi alesese doi asociaţi pe care îi dispreţuia. Până atunci, avusese mână liberă să

organizeze lucrurile în stilul său, la fel de energic şi expeditiv, iar „asociaţii” se mulţumiseră să-şi încaseze dividendele. Henri nu-i ţinea la curent cu nimic, era firma „lui”. Multe obstacole fuseseră ocolite fără să dea vreo socoteală, n-avea să înceapă tocmai acum.

― Numai că, spuse Léon Jardin-Beaulieu, de data aceasta e mai delicat.

Henri îl privea de sus, cât era el de înalt. Când discuta cu Léon, făcea în aşa fel încât să fie în picioare, ca să-l silească pe Léon să ridice capul, ca şi cum s-ar fi uitat în tavan.

Léon clipi des. Avea lucruri importante de spus, dar îi era frică de omul acesta. Şi îl ura. Suferise când aflase că soră-sa îi era amantă, dar zâmbise de parcă ar fi fost complicele lor, ba chiar instigatorul. Când îi ajunseră la urechi primele zvonuri referitoare la Denise, nevastă-sa, fu cu totul altă poveste. Îi veni să

moară de ruşine. Se însurase cu o femeie frumoasă pentru că era bogat, nu-şi făcuse niciodată iluzii cu privire la fidelitatea ei, prezentă sau viitoare, dar faptul că vestea cea rea îi fusese adusă tocmai de Aulnay-Pradelle se dovedise a fi mai dureros decât orice altceva. Cât despre Denise, ea-l dispreţuise dintotdeauna pe Léon. Îi purta pică pentru că reuşise datorită banilor. Încă de la începutul căsătoriei lor, fusese arogantă în ceea ce-l privea, iar el nu ştiuse să se pună împotriva dorinţei sale de a avea propria ei cameră şi, în fiecare seară, de a încuia uşa. Nu m-a luat de nevastă, gândea ea, m-a cumpărat. Denise nu avea suflet rău, dar e de-nţeles, erau nişte vremuri când femeile n-aveau parte de preţuire.

Cât despre Léon, să se vadă silit la o asemenea apropiere de Henri din pricina afacerilor constituia o atingere adusă propriei demnităţi. De parcă dezastruoasa relaţie pe care o avea cu nevastă-sa n-ar fi fost de-ajuns! Nutrea faţă de Pradelle o asemenea ciudă, încât, dacă mirobolantele lor contracte cu statul s-ar fi transformat într-un fiasco, n-ar fi mişcat nici măcar un deget ― ce-ar fi pierdut nu l-ar fi ruinat ―, ba chiar şi-ar fi lăsat asociatul să se ducă la fund cu încântare. Dar nu era numai o problemă de bani. Era vorba şi despre reputaţia lui. Iar zvonurile pe care le auzea ici şi colo deveneau teribil de îngrijorătoare.

Să-l abandoneze pe Aulnay-Pradelle ar fi însemnat, poate, să se prăbuşească împreună cu el, nu, niciodată! Se discuta despre toate acestea pe ocolite, nimeni nu ştia cu adevărat despre ce era vorba, dar cum era pomenită legea înseamnă că la mijloc erau niscaiva delicte… Delicte! Léon avea un coleg de şcoală care, silit fiind să lucreze, ocupa un post la prefectură.

― Dragul meu, îi spusese el pe un ton îngrijorat, toate acestea nu prea miros a bine…

Dar despre ce anume era vorba? Léon nu reuşea să afle; până şi colegul de la prefectură habar nu avea.

Sau, mai rău, nu voia să zică nimic. Léon se închipuia chemat în faţa tribunalelor. Un Jardin-Beaulieu în faţa unui judecător! Treaba asta îl întorcea pe dos. Cu atât mai mult cu cât el nu făcuse nimic! Dar cum să

dovedească aşa ceva…

― Delicat, repetă calm Henri. Ce e dar aşa de delicat?

― Ei bine, nu ştiu… Tu ar trebui să-mi spui!

Henri îşi strâmbase buzele, nu pricepea despre ce e vorba.

― Se pomeneşte de-un raport… continuă Léon.

― Ah! exclamă Henri. Despre asta discutăm? Nu, nu-i nimic, s-a rezolvat! O neînţelegere.

Léon nu era dispus să se mulţumească cu atât. Insistă:

― Din câte ştiu eu…

― Ce? urlă atunci Pradelle. Ce ştii? Aud? Ce ştii?

Fără niciun avertisment, trecuse de la o aparentă bonomie la duritate. Léon îl observase în ultimele săptămâni, îşi închipuise câte-n lună şi în stele, pentru că Pradelle îi părea obosit din cale-afară şi nu se putea împiedica să se gândească la faptul că Denise avea şi ea o parte din vină. Dar Henri avea necazuri, căci un amant obosit e un amant fericit, în timp ce el era mereu încordat, încă şi mai nervos, tăios. Astfel, izbucnirea aceasta de furie…