Se gândeşte la viaţa lui, deşi nu e cine ştie ce filosof din fire. Şi la Édouard, a cărui soră, fără să aibă
habar, s-a măritat cu ucigaşul lor, al amândurora.
Prin minte i se perindă imagini din cimitir, noaptea.
Sau altele, din ajun, când tânăra femeie îşi făcuse apariţia cu manşonul acela din hermină, cu încântătorul căpitan Pradelle alături, ca un mântuitor. Şi apoi, în drum spre mormânt, Albert aşezat lângă şoferul care pute a transpiraţie şi care-şi trece cu limba chiştocul dintr-un colţ în altul al gurii, în timp ce domnişoara Péricourt şi locotenentul Pradelle sunt amândoi în limuzină; ar fi trebuit să-şi dea seama. „Dar Albert nu vede niciodată nimic, parcă-i picat mereu din lună. De-ţi vine să te întrebi dacă băiatul ăsta o să crească
vreodată, nici măcar războiul nu l-a învăţat nimic, e fără speranţă!”
Când descoperise adineauri căsătoria aceasta, inima îi bătea într-un ritm ameţitor, dar acum o simte cum i se topeşte în piept, gata să se oprească.
Gustul acesta de fiere în fundul gâtului… Îl apucă iar greaţa pe care o curmă ridicându-se şi ieşind valvârtej din încăpere.
Acum a înţeles. Căpitanul Pradelle e aici.
Cu domnişoara Péricourt.
E o capcană pe care i-a întins-o. O cină în familie.
Albert va fi nevoit să stea cu el la masă, să-i îndure privirea tăioasă, ca atunci cu generalul Morieux, când voiau să-l trimită în faţa plutonului de execuţie, e de neîndurat. Războiul acesta n-o să se sfârşească oare niciodată?
Trebuie să plece imediat, să se predea, altfel o să moară, o să-l omoare încă o dată. Să fugă.
Albert se ridică în picioare dintr-un salt, străbate încăperea în goană, e la uşă, uşa se deschide.
În faţa lui, Madeleine Péricourt, zâmbitoare.
― Ai ajuns! spune ea.
De parcă îl admira, nu se ştie de ce, poate pentru că nu se pierduse pe drum, pentru că nu-şi pierduse curajul.
Nu se poate împiedica să-l privească din cap până-n picioare, Albert pleacă la rându-i privirea. Îi e clar acum, pantofii ăştia noi, lustruiţi, şi costumul ăsta prea scurt, tocit, mai rău de-atât nici că se poate. Era atât de mândru de toate astea, le dorise atât de mult… Pantofii lui noi îi urlă sărăcia.
Pantofii arată cât e de caraghios, îi urăşte, se urăşte.
― Haide, vino, zice Madeleine.
Îl ia de braţ, ca pe un camarad.
― Tatăl meu o să coboare, ştii, de-abia aşteaptă să te întâlnească…
19
― Bună ziua, domnule.
Domnul Péricourt era mai scund decât şi-l închipuise Albert. Oamenii îşi imaginează adesea că
preaputernicii zilei sunt înalţi şi sunt surprinşi când îi descoperă normali. De altfel, normali nu sunt ei, Albert o vedea prea bine, domnul Péricourt avea un fel al lui de a te străpunge cu privirea, de a-şi ţine mâna într-a ta o fracţiune de secundă în plus şi chiar de a zâmbi… Nimic obişnuit în toate acestea, mai mult ca sigur că era din oţel, o încredere în sine ieşită din comun, dintre făpturile astea se alegeau mai-marii lumii, din pricina lor se întâmplau războaiele. Lui Albert i se făcu frică, nu-şi dădea seama cum o să
izbutească el să mintă un asemenea om. Se uita la uşa salonului, aşteptându-se ca dintr-o clipă într-alta să-l vadă apărând pe căpitanul Pradelle…
Foarte curtenitor, domnul Péricourt întinse mâna spre un fotoliu, iată-i aşezaţi. Ca şi cum o clipire ar fi fost de-ajuns, slujitorii veniră imediat, le aduseră aproape un bar pe rotile şi nişte gustări. Printre servitori se afla şi slujnicuţa cea drăguţă, Albert se strădui să n-o privească, domnul Péricourt îl cerceta curios.
Albert tot nu aflase de ce Édouard nu voia să se mai întoarcă aici, probabil că avea el nişte motive întemeiate; descoperindu-l pe domnul Péricourt, înţelese în mod nedesluşit că cineva poate simţi nevoia de a fugi de prezenţa unui asemenea om. Era o fiinţă dură, de la care n-aveai ce nădăjdui, făurită dintr-un aliaj foarte special, ca grenadele, obuzele şi bombele, care te puteau ucide cu o singură schijă, fără ca măcar să-ţi dai seama.
― Ce bei, domnule Maillard? întrebă atunci Madeleine, zâmbindu-i larg.
Albert încremeni. Să bea ce? Nu ştia. La sărbători sau când avea cu ce, bea calvados, un alcool vulgar pe care nu-l ceri când eşti acasă la bogătaşi. Habar n-avea cu ce să-l înlocuiască la aşa prilej.
― Ce-ai zice de o cupă de şampanie? propuse Madeleine ca să-l ajute.
― Pe cinstea mea… îşi luă inima în dinţi Albert, care ura bulele.
Un semn, o tăcere lungă, apoi majordomul cu frapiera, se uitară la ceremonia dopului, cu o reţinere artistică. Nerăbdător, domnul Péricourt făcu un gest, haide, haide, serveşte, doar n-o să stăm toată
noaptea.
― Aşadar, l-ai cunoscut bine pe fiul meu…? întrebă el în sfârşit, aplecându-se spre Albert.
În clipa aceea, Albert înţelese că seara avea să fie doar aşa şi nimic altceva. Domnul Péricourt punându-i întrebări, sub ochii fiicei sale, despre moartea fiului său. Pradelle n-avea să facă parte din spectacol. O
afacere de familie. Se simţi uşurat. Se uită la masă, la şampania care fâsâia în cupă. Cu ce să înceapă? Ce să zică? Şi totuşi, se gândise la toate acestea, dar nu găsea primul cuvânt.
Domnul Péricourt era nedumerit şi crezu de cuviinţă să adauge:
― Fiul meu… Édouard…
Se întrebă atunci dacă băiatul acesta îl cunoscuse cu adevărat. Scrisese el cu mâna lui scrisoarea, n-ai de unde să ştii cum se petreceau treburile acolo, poate că îl trăgeau la sorţi pe acela care avea să le scrie familiilor tovarăşilor, fiecare cu ziua lui de corvoadă, repetând de fiecare dată aceleaşi lucruri sau aproape. Or, răspunsul ţâşni, sincer:
