Era o afacere încheiată la mica înţelegere, fără nicio licitaţie, pe care Pradelle pusese mâna. Dacă găseau două mii de corpuri, îşi făcuse el socoteala că putea să renoveze, la Salevière, jumătate din şarpanta grajdurilor.

Cu trei mii cinci sute, şarpanta întreagă.

La peste patru mii, adăuga refacerea porumbarului.

Dupré adusese la Chazières-Malmont vreo douăzeci de senegalezi şi, ca să fie pe placul autorităţilor, căpitanul Pradelle (Dupré nu-i spunea altfel, aşa se obişnuise) acceptase să angajeze pe loc o mână de muncitori în plus.

Şantierul începuse prin exhumarea corpurilor cerute de rude şi pe care erau siguri că le pot găsi.

Familii întregi debarcaseră la Chazières-Malmont, o continuă defilare de lacrimi şi gemete, de copii speriaţi, de părinţi bătrâni şi gârboviţi care mergeau în echilibru pe scândurile puse anume ca să nu se

împleticească prin noroaie; ca un făcut, în perioada aceea a anului, plouase încontinuu. Avantajul era că, sub o ploaie puternică, exhumările nu durau mult, nimeni nu mai cerea mare lucru. Din decenţă, puseseră

la munca aceasta muncitori francezi, nişte senegalezi ca să dezgroape soldaţi, lucrul acesta şocase ― de ce oare? ― anumite familii: era considerată exhumarea fiilor lor ca o îndatorire ingrată, numai bună de încredinţat unor arapi? Când ajungeau în cimitir şi îi zăreau, din depărtare, pe negrii aceia înalţi, bătuţi de ploaie, care dădeau la lopată sau cărau lăzi, copiii nu-şi mai luau ochii de la ei.

Defilarea familiilor dură îngrozitor de mult.

Căpitanul Pradelle întreba în fiecare zi la telefon:

― Bun, Dupré, gata cu prostiile? Când începem?

Grosul trebii începuse după aceea cu exhumarea trupurilor tuturor celorlalţi soldaţi sortiţi necropolei militare de la Dampierre.

Nu era lucru uşor. Unele corpuri erau repertoriate cum se cuvine, nu puneau nicio problemă, crucea care le purta numele fiind încă la locul ei, dar multe altele trebuiau identificate.

O grămadă de soldaţi fuseseră îngropaţi cu jumătatea plăcuţei de identificare, dar nici pe departe toţi; uneori, erau nevoiţi să facă o adevărată anchetă pornind de la obiectele descoperite pe ei sau în buzunare; trebuiau să pună corpurile deoparte, să le înscrie pe liste în aşteptarea rezultatului cercetărilor, găseau de toate şi uneori atât de puţine lucruri când pământul fusese de prea multe ori răscolit… Scriau atunci „soldat necunoscut”.

Şantierul avansa. Exhumaseră deja în jur de patru sute de cadavre. Sicriele ajungeau în camioane pline ochi, o echipă de patru oameni le asambla, le bătea în cuie, o alta le aducea lângă gropi şi le evacua apoi spre furgoanele care le transportau până la necropola de la Darmeville unde alţi băieţi, tot de la Pradelle

& Cie, se apucau de înhumat. Doi dintre ei se îndeletniceau cu registrele, înscrierile, extrasele.

Trimisul de la minister, Joseph Merlin, pătrunse în cimitir ca un sfânt în fruntea unei procesiuni. Când călca prin bălţi, bocancii lui enormi stropeau totul. De-abia atunci băgară ceilalţi de seamă că purta o taşcă veche de piele. Degeaba era ea doldora de documente, părea să se bălăbănească la capătul lungului său braţ ca o foaie de hârtie.

Se opri. În spatele lui, procesiunea încremeni, cuprinsă de nelinişte. Se uită mult timp în jur.

Deasupra cimitirului domnea continuu un miros înţepător de putreziciune ce te izbea uneori din plin, ca un nor plimbat de vânt, amestecându-se cu fumul coşciugelor scoase din pământ crăpate sau distruse şi care, potrivit regulamentului, trebuiau arse la faţa locul ui. Cerul era mohorât, cenuşiu murdar, se vedeau, ici şi colo, oameni care transportau sicrie ori aplecaţi deasupra unor gropi; două camioane stăteau cu motorul pornit, în timp ce alţii le încărcau, purtându-le pe braţe, cu sicrie. Merlin îşi mişcă

aparatul dentar, ţâşt, tâşt, îşi strâmbă buzele groase.

Iată unde ajunsese.

Aproape patruzeci de ani de slujbă la stat şi, în ajun de pensie, îl trimiteau să facă turul cimitirelor.

Merlin lucrase succesiv la Ministerul Coloniilor, la Ministerul Aprovizionării Generale, la subsecretariatul de stat de la Comerţ, Industrie, Poştă şi Telegrafe, la Ministerul Agriculturii şi al Aprovizionării, treizeci şi şapte de ani de carieră, treizeci şi şapte de ani în care fusese dat afară de peste tot, ratase tot, îi tăbăciseră pielea în toate posturile pe care le ocupase. Merlin nu era un om plăcut. Taciturn, un pic pedant, încruntat şi morocănos de la început până la sfârşit de an, ce să glumească cineva cu el… Prin felul lui de-a se purta, orgolios şi mărginit, bărbatul acesta urât şi antipatic încurajase întruna răutăţile colegilor şi răzbunările şefilor. Sosea undeva, i se dădea o treabă de făcut şi-i plictisea pe toţi pentru că, foarte repede, li se părea ridicol, dezagreabil, demodat, se apucau să-i râdă pe la spate, să-i dea porecle, să-i facă glume, nu-l cruţaseră defel. Cu toate acestea, îşi vedea mereu de treabă. Putea chiar să spună pe dinafară toată lista isprăvilor lui administrative, listă ţinută în mod exemplar la zi, pe care o repeta tot timpul ca să ascundă bilanţul unei cariere lugubre, de o probitate nerăsplătită, consacrată întru totul dispreţului îndurat. Uneori, trecerea sa prin anumite servicii semănase pur şi simplu cu un nesfârşit ritual de iniţiere; de mai multe ori, fusese nevoit să-şi ridice bastonul şi să-l învârtească tunând cu vocea lui groasă, scos din minţi, gata să se ia la harţă cu pământul întreg, băgase spaima în toţi, mai ales în femei, e de-nţeles, acuma nu mai îndrăznesc să se apropie, vor să fie însoţite, nu putem păstra un asemenea tip, cu atât mai mult cu cât, hai să fim cinstiţi, cum să spun, nu prea miroase frumos bărbatul acela, e destul de neplăcut. Nicăieri nu-l păstraseră. În toată viaţa lui, nu avusese decât o scurtă perioadă de seninătate care se întindea de la întâlnirea cu Francine, pe un 14 iulie, până la plecarea lui Francine cu un căpitan de artilerie, de Ziua Morţilor din acelaşi an. Şi toate acestea, cu treizeci şi patru de ani în urmă. Faptul că-şi încheia cariera inspectând cimitire nu era defel surprinzător.

Trecuse un an de când Merlin aterizase la Ministerul Pensiilor, Primelor şi Alocaţiilor de Război. Şi-l pasaseră de la un serviciu la altul, apoi, într-o bună zi, primiseră nişte informaţii stânjenitoare de la nişte cimitire militare. Unele lucruri nu se desfăşurau normal. Un prefect semnalase nişte anomalii la Dampierre. Bătuse în retragere chiar de a doua zi, dar atrăsese atenţia administraţiei. Ministerul trebuia să se asigure că statul cheltuia în deplină cunoştinţă de cauză banul contribuabilului pentru a-i îngropa, cu demnitate şi în condiţiile fixate de texte, pe fiii Patriei care etc.

― La naiba! spuse Merlin uitându-se la spectacolul acela jalnic.

Pentru că pe el îl desemnaseră. Îl găsiseră desăvârşit pentru o slujbă pe care nu o voia nimeni. Direcţia necropole.

Plutonierul Tournier îl auzi.

― Poftim?

Merlin se răsuci, îl privi, ţâşt, ţâşt. De când cu Francine şi căpitanul ei, îi ura pe militari. Se întoarse la spectacolul cimitirului de parcă atunci ar fi băgat de seamă unde se află şi ce anume se presupunea că

are de făcut. Ceilalţi membri ai delegaţiei rămaseră perplecşi. Într-un sfârşit, Dupré îşi luă inima în dinţi:

― Propun să începem prin…

Dar Merlin nu se mişca, înfipt ca un copac în faţa acestui decor dezolant care părea un straniu ecou al obişnuitei sale tendinţe spre persecuţie.

Se hotărî atunci să grăbească lucrurile, să se descotorosească de corvoadă.

― Să-i ia dracu’!

De data aceasta, toată lumea îl auzi clar, nimeni neştiind ce anume trebuia să priceapă.

Registrele de stare civilă conforme prevederilor legii din 29 decembrie 1915, întocmirea fişelor evocate în circulara de pe 16 februarie 1916, respectul datorat persoanelor în drept prevăzute la articolul 106 din legea finanţelor emisă pe 31 iulie 1920, mda, zicea Merlin, bifând pe ici, semnând pe colo, atmosfera nu era destinsă, dar totul se desfăşura normal. Numai că tipul puţea ca un sconcs; când stăteau cu el în baraca rezervată stării civile, era de neîndurat. În ciuda rafalelor de vânt îngheţat care pătrundeau în încăpere, se hotărâseră să lase fereastra deschisă.

Merlin începuse inspecţia dând o raită pe la gropi. Paul Chabord se grăbise să-i întindă deasupra capului o umbrelă, cât mai sus, dar, cum trimisul ministerului se dovedi imprevizibil în mişcări, schimbările lui bruşte de direcţie descurajară bunăvoinţa angajatului care, mai mult, se şi puse la adăpost. Merlin nici nu băgă de seamă; cu căpăţâna bătută de ploaie, se uita la gropi, dând impresia că nu pricepe ce avea de inspectat aici. Ţâşt, ţâşt.

Apoi, se duseră spre sicrie, îi prezentară amănunţit procedurile, el îşi puse ochelarii cu sticlele fumurii şi zgâriate, ca pielea unui cârnat; compară fişele, stările, plăcile puse pe coşciuge şi apoi, bun, e bine aşa, bombăni el, doar n-aveau să-şi petreacă toată ziua cu treaba asta. Scoase un ceas mare din buzunarul de la vestă şi, fără să spună o vorbă nimănui, o porni cu paşi mari şi hotărâţi spre căbănuţa administraţiei.

La prânz, termina de completat fişele de evaluare a inspecţiei. Să-l vadă lucrând le îngăduia să înţeleagă

mai bine de ce vestonul îi era plin de pete de cerneală.

Şi acum, toată lumea trebuia să semneze.

― Aici, fiecare îşi face datoria! anunţă, marţial şi satisfăcut, plutonierul Tournier.

― Aşa e, răspunse Merlin.

O formalitate. Stăteau în picioare în căbănuţă, îşi treceau unii altora condeiul, ca pe-un sfeştoc într-o zi de înmormântare. Merlin îşi puse arătătorul cel gros pe registru.

― Aici, reprezentantul familiilor…

Uniunea naţională a combatanţilor îi aducea destule servicii guvernului pentru a avea dreptul de a fi prezentă aproape peste tot. Cu o privire întunecată, Merlin se uită la Roland Schneider cum semna şi punea parafa.

― Schneider, spuse el într-un târziu (pronunţă „Şnai-dă” ca să sublinieze ce-avea de spus), sună o ţâră

nemţeşte, nu?

Celălalt se cabră imediat pe călcâie.

― N-are importanţă, i-o tăie Merlin, arătând din nou spre registru. Aici, ofiţerul de stare civilă…