Aproape de gura de metrou, dimineaţa, îşi luau panourile de lemn, le schimbau la ora mesei. Angajaţii, în mare parte demobilizaţi care nu-şi găsiseră încă o slujbă normală, erau vreo zece pe acelaşi arondisment, plus un inspector, un pervers pitit mereu pe undeva chiar în momentul în care te aşezai şi tu ca să-ţi masezi umerii, care apărea şi te ameninţa că te dă afară dacă nu te-apuci imediat să umbli.

Era într-o marţi, ziua bulevardului Haussmann, între magazinul La Fayette şi biserica Saint-Augustin (pe o parte: Raviba ― O nouă viaţă pentru ciorapii dumneavoastră, de cealaltă: Lip… Lip… Lip… Ura ―

Ceasul victoriei). Ploaia, care se oprise peste noapte, începu din nou să cadă pe la ora zece dimineaţa, Albert de-abia ajunsese la colţul străzii Pasquier. N-avea dreptul nici măcar la o pauză ca să-şi caute cascheta, trebuia să meargă.

― Asta-i treaba voastră, să mergeţi, spunea inspectorul. Ai fost infanterist, nu? Păi aicea e la fel!

Dar ploaia era deasă, rece, nu mai putea, Albert aruncă o privire la dreapta, la stânga, apoi se lipi cu spatele de zidul unei clădiri, îndoi genunchii, panourile atinseră pământul; se apleca pregătindu-se să

treacă pe sub cureluşele de piele, când edificiul se surpă. Faţada întreagă îi căzu în cap.

Şocul fu atât de violent, încât capul i se duse înapoi, trăgând şi restul corpului. Spatele craniului se zdrobi de peretele din piatră, panourile se răsturnară, cureluşele se răsuciră. Îl strângeau pe Albert de gât. Se zbătu ca un om care se îneacă, cu răsuflarea tăiată, panourile, deja grele, i se prăbuşiseră deasupra în acordeon, nu putea să se mişte; când încercă să se ridice, cureluşele i se strânseră în jurul gâtului.

Atunci, gândul îl fulgeră, uluitor: era aceeaşi scenă ca în pâlnia lui de obuz. Înţepenit, sufocat, imobilizat, asfixiat, îi era scris să moară aşa.

Îl cuprinse panica, gesturile îi erau haotice, voi să urle, nu izbuti, totul se petrecea repede, prea repede, mult prea repede; simţi că cineva îl apucă de glezne, că-l trage de sub dărâmături, cureluşele îl strânseră

şi mai tare de gât; încercă să-şi bage degetele dedesubtul lor ca să respire cumva, cineva izbi foarte tare într-unul dintre panourile de lemn, lovitura îi răsună în craniu şi, dintr-odată, se ivi lumina, cureluşele se desfăcură, Albert trase cu lăcomie aer în piept, prea mult aer, îl apucă tusea, mai că vomită. Încercă să se apere ― dar de ce anume? ―, să se zbată, ca o pisică oarbă şi aflată în primejdie; deschizând ochii, înţelese în sfârşit: clădirea care de-abia se prăbuşise căpătă formă umană, cea a unui chip furios care, cu ochii ieşiţi din orbite, se apleca deasupra lui.

Antonapoulos striga:

― Ticălosule!

Faţa lui bucălată, obrajii plini şi căzuţi se înroşiseră de furie, privirea părea că vrea să-i străpungă capul lui Albert. Grecul, care mai că-l omorâse, se răsuci, îşi luă avânt şi se aşeză brusc pe ce mai rămăsese din panouri, curul lui uriaş sfărâmând planşa sub care se afla pieptul lui Albert pe care îl trase de păr.

Înţepenit deasupra prăzii sale, se apucă atunci să-i tragă pumni în cap.

Primul îi sparse arcada, al doilea îi crăpă buzele, Albert avu pe dată gustul sângelui în gură, nu se putea mişca, sufocându-se sub grecul care urla întruna, îşi însoţea fiecare cuvânt cu o lovitură în faţă. Una, două, trei, patru, Albert, sufocându-se, auzea strigăte, încercă să se răsucească, dar capul îi explodă când fu izbit în tâmplă, leşină.

Zgomote, voci, ce agitaţie în jurul lui…

Câţiva trecători interveniseră, reuşind să-l împingă mai încolo pe grecul care urla în gura mare, să-l rostogolească într-o parte ― fu nevoie de trei oameni pentru aşa treabă ― şi, în sfârşit, să-l elibereze pe Albert, să-l întindă pe trotuar. Cineva spuse imediat să cheme poliţia, grecul se împotrivi, nu voia nicio poliţie, ce voia el, fără urmă de-ndoială, era pielea bărbatului aceluia leşinat care zăcea într-o baltă de sânge şi spre care arăta strigând „Ticălosule!” Câţiva oameni cerură să se facă linişte, femeile se dădeau înapoi holbându-se la bărbatul însângerat, întins pe jos, fără cunoştinţă. Doi tipi, eroi de trotuar, îl ţineau pe grec pe spate, ca pe o broască ţestoasă pe care nu o laşi să se răsucească. Se urlau instrucţiuni, nime ni nu ştia cine ce făcea, trecuseră deja la comentarii. Cineva zice că e din pricina unei muieri, aşa să

fie? Ţineţi-l! E bine acolo la dumneavoastră, ţineţi-l, veniţi mai degrabă să mă ajutaţi! Căci dobitocul de grec era vânjos, când încerca să se întoarcă era ca un caşalot, dar era prea mătăhălos ca să fie cu adevărat periculos. Totuşi, zicea altul, ar trebui să vină poliţia!

― Poliţie, nu poliţie! urla grecul, gesticulând.

Cuvântul „poliţie” îi spori furia şi încrâncenarea. Cu un braţ, îl dădu pe spate pe unul dintre binevoitori; într-un glas, femeile ţipară, încântate, făcură totuşi un pas înapoi. Mai încolo, fără să se sinchisească de cum avea să se termine bătaia, câteva voci întrebau: ― Un turc? ― Da’ de unde, e român! ― Nici vorbă!

replica un bărbat foarte priceput, româna e ca franceza, nu, asta e turcă. ― Ah! exulta cel dintâi, aşa ziceam şi eu, că e turcă! Sosi în sfârşit şi poliţia, doi agenţi, ce se întâmplă aici, întrebare idioată, pentru că se vedea limpede că era vorba de-un bărbat pe care încercau să-l împiedice să omoare pe un altul, leşinat la patru metri mai încolo. Bine, bine, zise poliţia, o să vedem noi. De fapt, nu văzură nimic, pentru că lucrurile o luară razna. Trecătorii care, până atunci, îl ţinuseră pe grec slăbiseră strânsoarea când zăriseră uniformele. Nu-i trebui mai mult ca să se rostogolească pe burtă, să se pună în genunchi, să se ridice, acuma nimeni nu l-ar mai fi putut opri, era ca un tren care prinde viteză, te-ar fi putut strivi, nimeni nu se băgă şi mai ales nu poliţia. Grecul se năpusti asupra lui Albert al cărui inconştient îşi dădu, se pare, seama că era din nou în primejdie. În clipa în care Antonapoulos se apropie de el ― de fapt, nu era decât trupul lui, nu deschisese încă ochii şi clătina din cap ca un somnambul ―, Albert deci se răsuci la rândul lui pe burtă, se ridică şi el în picioare, o luă la goană şi se îndepărtă alergând în zigzag pe trotuar, fugărit de grec.

Toată lumea fu dezamăgită.

Spectacolul părea să se însufleţească iarăşi, dar iată că protagoniştii dispăreau. Oamenii erau dezamăgiţi, nu tu arestare, nu tu interogatoriu, căci, până la urmă, participaseră, aveau dreptul să afle sfârşitul poveştii, nu? Numai poliţiştilor nu le păru rău, înălţară un braţ neputincios şi fatalist, fie ce-o fi, nădăjduind că cei doi bărbaţi aveau să se alerge destul de multă vreme, căci chiar după strada Pasquier nu mai era sectorul lor.

De altfel, urmărirea se sfârşi destul de repede. Albert îşi trecu mâneca peste faţă ca să vadă mai bine, alerga aidoma cuiva pe care îl fugăreşte moartea, incomparabil mai repede decât grecul prea greoi, distanţa dintre ei fu în curând de-o stradă, apoi trei, apoi patru, Albert o luă la dreapta, apoi la stânga, iar în afara cazului în care se învârtea în cerc şi dădea din nou peste Antonapoulos, scăpase doar cu frica, dacă nu socotea cei doi dinţi sparţi, arcada deschisă, hematoamele, teroarea, durerile din coaste etc.

Bărbatul acesta însângerat şi care se clătina avea să atragă neîntârziat atenţia poliţiei. Până şi trecătorii se fereau, neliniştiţi. Albert, care înţelegea că izbutise să-l lase în urmă pe agresorul lui şi care băgase de seamă ce efect deplorabil producea, se opri la havuzul de pe strada Scribe şi-şi dădu cu apă pe faţă. De-abia atunci loviturile începură să-l doară. Mai ales arcada spartă. Nu reuşea să oprească sângerarea, nici măcar cu mâneca apăsată pe frunte, era plin de sânge.

*

O femeie tânără cu pălărie pe cap şi în ţinută de zi stătea aşezată, singură, cu geanta lipită de trup.

Întoarse privirea de îndată ce Albert intră în sala de aşteptare şi n-avea cum să nu fie văzută, căci erau numai ei doi şi cele două scaune puse faţă în faţă. Se răsuci, se uită pe fereastra prin care nu se zărea nimic şi tuşi ca să-şi ducă mâna la chip, mai tulburată de faptul că avea să fie remarcată decât de spectacolul acestui bărbat a cărui hemoragie nu se oprea ― era deja plin de sânge din cap până-n picioare ― şi pe care se vedea destul de limpede că petrecuse un sfert de oră nu tocmai plăcut. Mai trecu încă un sfert până când, din celălalt capăt al apartamentului, să se audă câţiva paşi, o voce şi până când, în sfârşit, să se ivească doctorul Martineau.

Tânăra se ridică şi se opri imediat. Văzând starea lui Albert, doctorul îi făcu semn. Albert înaintă, tânăra se întoarse la locul ei, fără un cuvânt, şi se aşeză din nou, de parcă ar fi fost pedepsită.

Medicul nu întrebă nimic, pipăi, apăsă pe ici, pe colo, puse cu sobrietate un diagnostic: „Ţi-a spart rău faţa…”, îi tamponă găurile din gingii, îi recomandă să se ducă la un dentist şi cusu rana de la arcadă.

― Zece franci.

Albert îşi întoarse buzunarele pe dos, se puse în patru labe ca să recupereze cele câteva monede care se

rostogoliseră sub scaun, medicul umflă totul, nu erau zece franci, nici pe departe, ridică din umeri, resemnat, şi-l conduse pe Albert până la ieşire fără să scoată o vorbă.

Panica îl cuprinse numaidecât pe Albert. Se agăţă de mânerul porţii mari, se învârtea lumea cu el, inima îi bătea să-i spargă pieptul, îi venea să vomite şi i se părea că se topeşte pe loc sau că se afundă în pământ, ca în nisipuri mişcătoare. O ameţeală îngrozitoare. Avea ochii holbaţi, se ţinea de piept, ca un om dărâmat de un atac de inimă. Portarul veni imediat.

― Doar n-o să vomiţi pe trotuarul meu?

Albert nu era în stare să-i răspundă. Clătinând din căpăţână, portarul se uită la arcada lui cusută şi dădu ochii peste cap, mai gingaşi decât bărbaţii nici că există.

Criza nu dură. Violentă, dar scurtă. Trăise altele, în noiembrie şi decembrie 1918, după ce fusese îngropat de viu. Chiar şi noaptea, se trezea sub pământ, mort, asfixiat.

Când se puse în mişcare, strada dansă în jurul lui, realitatea îi părea nouă, mai neclară decât cea adevărată, mai vagă, pâlpâitoare, tremurătoare. Clătinându-se, se îndreptă spre metrou, tresărea la orice zgomot, la orice pocnet; se întoarse de douăzeci de ori, aşteptându-se în fiecare clipă să-l vadă ivindu-se pe uriaşul Poulos. Ce ghinion. Într-un asemenea oraş, puteai să stai şi douăzeci de ani fără să întâlneşti un fost prieten, iar el dădea peste grec.

Pe Albert începeau să-l doară dinţii, îngrozitor.

Se opri într-o cafenea să bea un calvados, dar când să-l ceară, îşi aminti că-i lăsase tot ce avea doctorului Martineau. Ieşi de-acolo, încercă să ia metroul, lipsa de aer îl sugrumă, îl năpădi un bufeu de angoasă, se întoarse la suprafaţă, merse pe jos, intră în casă, sleit, îşi petrecu restul zilei tremurând retrospectiv şi gândindu-se întruna, amănunt cu amănunt, la ce i se întâmplase.

Uneori, îl apuca o furie oarbă. Ar fi trebuit să-l omoare pe ticălosul de grec de la prima întâlnire! De cele mai multe ori însă, îşi contempla viaţa ca pe un dezastru de nedescris, propria-i micime îi frângea inima şi simţea că-i va fi greu să-şi revină, ceva din voinţa lui de a lupta se frânsese.

Se privi în oglindă, faţa i se umflase îngrozitor, hematoamele îi băteau în albastru, avea o mutră de ocnaş.

Cândva, şi tovarăşul lui de arme se privise în oglindă ca să-şi vadă prăbuşirea. Albert dădu cu oglinda de pământ, fără furie, strânse bucăţile şi le aruncă.

A doua zi, nu mâncă. Toată ziua, se învârti în salon ca un căluţ de carusel. De fiecare dată când se gândea la acest episod, îl cuprindea frica, însoţită de gânduri idioate: grecul îl găsise, putea să cerceteze, să se ducă să vorbească cu şeful lui, să vină după el aici, să ceară ce i se datora, să-l omoare. Albert se năpustea la geam, dar de acolo nu vedea strada pe unde putea să apară Poulos, numai casa proprietarei cu, aşa cum se întâmpla mereu, doamna Belmont la fereastră, cu privirea goală, chipul pierdut în amintiri.

Viitorul se întuneca. Fără slujbă, cu grecul pe urmele lui, trebuia să se mute, să caute un alt serviciu. De parcă ar fi fost uşor.

Apoi se liniştea. Era pur şi simplu grotesc, o fantasmă, să creadă că grecul o să vină după el. În primul rând, cum avea să facă? Avea să-şi mobilizeze familia, breasla toată ca să găsească o cutie cu fiole de morfină din care, fără îndoială, nu mai rămăsese nimic? Era de-a dreptul caraghios!

Dar trupul lui Albert nu împărtăşea ceea ce mintea lui Albert izbutea să gândească. Continua să tremure, frica îi era iraţională, rezistentă la orice argument. Orele trecură, veni noaptea şi, odată cu ea, vedeniile, groaza. Înteţirea fricii, provocată de întuneric nimici puţina luciditate de care fusese capabil, panica îl cuprinse din nou.

Singur, Albert plânse. Căci e o întreagă poveste a lacrimilor încă nescrisă în viaţa lui Albert. Acestea, disperate, treceau de la tristeţe la teroare după cum Albert îşi privea viaţa sau viitorul. Se înlănţuiră

sudori reci, clipe de lehamite, palpitaţii, gânduri negre, senzaţii de sufocare şi vertij; niciodată, îşi spunea el, n-o să mai poată ieşi din apartamentul acesta, dar niciodată n-o să mai poată nici să rămână înăuntru.

Plânse şi mai tare. Să fugă. Cuvântul îi fulgeră dintr-odată prin minte. Să fugă. Din pricina nopţii, ideea crescu încetul cu încetul nemăsurat, strivind toate celelalte perspective. Nu-şi mai imagina viitorul aici, nu doar în această încăpere, dar nici în acest oraş, în această ţară.