nici mai noi, nici mai decenţi. Întoarse problema pe toate feţele şi, până la urmă, se năpusti să-şi cumpere o pereche de pantofi noi, fapt îngăduit de recenta reducere a bugetului de morfină şi care îl mai lăsa să-şi tragă sufletul. Erau nişte pantofi frumoşi. Treizeci şi doi de franci la Bata. Pe când ieşea din prăvălie, strângând pachetul la piept, îşi mărturisi că, în realitate, de când fusese demobilizat, avea chef să-şi ofere nişte pantofi noi, aşa judecase el dintotdeauna eleganţa, după frumuseţea pantofilor. Un costum sau un pardesiu hărtănite, mai treacă-meargă, dar ştii câte parale face un om după pantofi, aici nu era cale de mijloc. Pantofii erau dintr-o piele maroniu-deschis, iar gândul că îi va purta era singura lui bucurie legată
de acest eveniment.
Édouard şi Louise ridicară capul când Albert ieşi de după paravan. Tocmai terminaseră o nouă mască, de culoarea fildeşului, cu o drăgălaşă gură trandafirie strânsă într-o expresie schimonosită şi puţin cam arogantă; două frunze de toamnă, decolorate, lipite pe pomeţi, simbolizau două lacrimi. Cu toate acestea, întregul nu era defel trist, semăna cu cineva cufundat în întregime în propria sa lume.
Şi totuşi, adevăratul spectacol nu era masca aceasta, ci felul în care arăta Albert când ieşi de după
paravan. O calfă de măcelar care pleacă la nuntă.
Édouard înţelese că tovarăşul său avea o întâlnire romantică şi se simţi înduioşat.
Amorul era un prilej de glume între ei, lucru firesc, doi bărbaţi tineri… Dar şi un prilej de amărăciune pentru că amândoi erau nişte bărbaţi tineri fără femeie. Să i-o pună doamnei Monestier din când în când, pe furiş, ajunsese până la urmă să-i facă lui Albert mai mult rău decât bine, căci simţea şi mai intens în ce măsură îi lipsea iubirea. Nu i-o mai trase, ea insistă niţel, apoi se lăsă păgubaşă. Vedea adesea fete drăguţe prin magazine, în autobuz, multe dintre ele nu aveau logodnic, pentru că mulţi bărbaţi muriseră, aşteptau, pândeau, sperau, dar un coate-goale ca Albert, halal învingător, care se tot uita în spate, neliniştit ca o pisică, cu pantofii lui prăpădiţi şi cu şuba spălăcită, nu reprezenta o partidă prea atrăgătoare.
Şi chiar dacă găsea o fată căreia să nu-i fie prea silă de zdrenţele lui, ce viitor îi oferea? Putea oare să-i spună: „Hai la mine acasă, stau cu un soldat mutilat care nu mai are falcă, nu iese niciodată, e cu morfina în vene şi poartă măşti de carnaval, dar nu te speria, avem trei franci pe zi cu care să trăim şi un paravan găurit ca să-ţi protejezi intimitatea?”
Unde mai pui că Albert era un timid, dacă lucrurile nu-i cădeau pară mălăiaţă…
Aşa că se întorsese la doamna Monestier, dar femeia avea şi ea onoarea ei, faptul că se măritase cu un încornorat nu însemna că trebuia să renunţe la orice urmă de mândrie. Era un orgoliu care se dădea după
cum bătea vântul, pentru că, de fapt, nu mai avea nevoie de Albert deoarece şi-o trăgea cu noul vânzător, un tip care semăna ciudat de mult, din câte îşi putu Albert aminti, cu tânărul care o însoţea pe Cécile în liftul de la Samaritaine, în ziua când pusese cruce unei săptămâni de salariu, dacă ar trebui s-o mai facă o dată…
Într-o seară, îi vorbi despre toate acestea lui Édouard. Credea că-i face plăcere spunându-i că, până la urmă, şi el era nevoit să renunţe la relaţiile normale cu femeile, dar lucrurile nu stăteau chiar aşa: Albert putea s-o ia de la capăt, Édouard, nu. Albert mai putea să întâlnească o femeie, iată, o tânără văduvă, erau o groază, numai să nu fie prea mofturoasă, ar trebui să caute, să caşte ochii, dar care dintre ele ar fi vrut unul ca Édouard, dacă lui i-ar fi plăcut femeile? Discuţia aceasta le făcu rău amândurora. Şi iată-l dintr-odată pe Albert îmbrăcat la patru ace! Louise fluieră admirativ, înaintă şi aşteptă ca Albert să se aplece ca să-i potrivească nodul de la cravată. Îl luară un pic în râs, Édouard se lovea peste coapse şi-şi ridica degetul mare cu un entuziasm demonstrativ, scoţând un hârâit ascuţit din fundul gâtului. Louise nu se lăsa nici ea mai prejos, râdea pe înfundate, spunând: „Albert, chipeş mai eşti…”, vorbe de femeie şi alta nu, deşi câţi ani avea mucoasa aia mică? Potopul de laude îl răni puţin, până şi o zeflemea lipsită de răutate doare, mai cu seamă într-o astfel de împrejurare.
Preferă să plece. De altfel, îşi spuse el, trebuia să se mai gândească, pentru ca, până la urmă, fără să-i pese de valoarea argumentelor, să decidă în câteva secunde dacă avea să se ducă sau nu la familia Péricourt.
Luă metroul şi apoi merse pe jos. Cu cât se apropia, cu atât îl lua mai tare cu sfârşeală de la stomac.
Ieşind din arondismentul său plin de ruşi şi de polonezi, descoperea nişte clădiri mari şi impunătoare, un
bulevard larg cât trei străzi la un loc. Iar în faţa parcului Monceau, dădu peste, într-adevăr, n-aveai cum să n-o vezi, imensa casă aristocratică a domnului Péricourt, în faţa căreia era parcată o maşină frumoasă; un şofer cu chipiu şi cu uniforma impecabilă o lustruia cu grijă, ca pe un cal de curse. Albert fu atât de impresionat, încât îl secă la inimă.
Se prefăcu grăbit, trecu de casă, făcu un ocol pe străzile din preajmă şi se întoarse prin parc, găsi o băncuţă de pe care, dintr-o parte, se vedea faţada proprietăţii şi se aşeză. Era de-a dreptul copleşit. Cu greu îşi putea imagina că Édouard se născuse în casa aceea, că acolo crescuse.
O altă lume. Iar el, Albert, venea astăzi aici, cu cea mai gogonată minciună pe care o poate scorni mintea unui om. Era un răufăcător.
Pe bulevard, femei ce se prefăceau prinse de treburi ieşeau din trăsuri, slujitori le urmau în case, încărcaţi de pachete. Maşini cu marfă se opreau în faţa intrărilor de serviciu, şoferii discutau cu lachei ţepeni, mândri de slujba lor, se simţea că-şi reprezentau stăpânul când supravegheau lădiţele cu legume şi coşurile de pâine cu o privire severă, în timp ce, un pic mai încolo, pe trotuar, de-a lungul gardului grădinii, două femei tinere şi elegante, înalte şi subţiri ca nişte scobitori, se plimbau pe stradă braţ la braţ, râzând. La colţul bulevardului, doi bărbaţi se salutau, cu un ziar la subsuoară, cu jobenul în mână, pe curând, dragă prietene, se purtau ca nişte judecători la tribunal. Unul dintre ei păşi în lături ca să-i facă loc unui băieţel în costum de marinar care alerga şi împingea un cerc, bona se năpusti strigând cu o voce groasă, îşi ceru iertare de la domni; o maşină de florar sosea şi descărca buchete, de-ajuns pentru o nuntă, nici pomeneală de nuntă, erau doar florile pentru o săptămână, avem atâtea încăperi, când ai musafiri, trebuie să te gândeşti la tot, credeţi-mă, costă o avere, dar lucrurile acestea sunt spuse râzând, e amuzant să cumperi atâtea flori, nouă ne place să primim. Albert se uita la toată lumea aceasta aşa cum, odată, prin sticla unui acvariu, văzuse nişte peşti exotici care nici măcar nu păreau să fie peşti.
Şi mai avea vreo două ore de pierdut.
Şovăi dacă să rămână aşezat pe banca lui ori să ia metroul, dar unde să se ducă? Cândva, îi plăceau mult marile bulevarde. De când le tot bătea cu reclamele pe burtă şi pe spinare, nu mai era la fel. Se plimbă
prin parc. Deşi ajunsese înainte de vreme, întârzie.
Când îşi dădu seama că-i trecuse ora, tulburarea îi crescu, şapte şi un sfert, curgeau apele pe el, mergea cu paşi mari îndepărtându-se, apoi întorcându-se, cotind, cu ochii în jos, şapte şi douăzeci, tot nu se hotăra. Pe la şapte şi jumătate, trecu din nou prin faţa casei, pe trotuarul de vizavi, se gândi să se întoarcă acasă, dar vor veni după el, vor trimite şoferul care avea să-l ia la trei păzeşte, nu ca stăpână-sa, miile de motive pe care le întorcea pe toate părţile i se ciocniră iar în minte, nu ştiu niciodată cum de se întâmplă, urcă cele şase trepte ale scării de la intrare, îşi şterse pe furiş fiecare pantof de cracii pantalonilor, uşa se deschise. Cu inima bătându-i nebuneşte în piept, iată-l în antreul înalt ca o catedrală, înţesat de oglinzi, totul e frumos, chiar şi slujnica, o brunetă cu părul scurt, strălucitoare, Dumnezeule mare, ce buze, ce ochi, totul e frumos la bogătaşi, îşi spuse Albert, până şi săracii.
De fiecare parte a enormului vestibul placat cu pătrate albe şi negre ca o tablă de şah, două felinare cu cinci globuri încadrau accesul la o scară monumentală din piatră de Saint-Rémy. Cele două balustrade din marmură albă urcau în volute simetrice spre palierul superior. O impunătoare lustră Art Deco împrăştia o lumină galbenă care părea să vină din cer. Slujnica drăguţă se uită de sus la Albert, îl rugă să-i spună pe cine să anunţe. Albert Maillard. Privi în jur, fără să-i pară rău. De-ar fi făcut pe dracu-n patru, fără un costum pe comandă, nişte pantofi care să coste cât ochii din cap, un joben de marcă, un smoching sau un frac, în orice altceva ar fi părut la fel de ţărănoi ca acum. Enormul decalaj, angoasa ultimelor zile, iritarea provocată de lunga aşteptare… Pe Albert îl pufni pur şi simplu râsul. Se vedea că râde pentru sine însuşi, de el însuşi, cu mâna la gură, era atât de firesc, de adevărat, încât slujnica începu şi ea să râdă, ce dinţi, Dumnezeule mare, ce râs, chiar şi limbuţa-i subţirică şi rozalie era o minune. Îi văzuse ochii când intrase sau îi descoperea de-abia acum? Negri, strălucitori. Niciunul nu ştia de ce râde. Ea se întoarse roşind, tot râzând, dar trebuia să-şi vadă de treabă, deschise uşa din stânga, marele salon de aşteptare, cu un pian cu coadă, vaze înalte de China, biblioteca din cireş sălbatic plină de cărţi vechi, fotoliile de piele, ea îi făcu semn spre încăpere, putea să se aşeze unde voia, îngăimă cu greu „Îmi pare rău”, din pricina acestui râs pe care nu izbutea să şi-l înfrâneze, Albert ridică mâinile, nu, nu, dimpotrivă, râdeţi.
Acum, iată-l singur în încăpere, uşa s-a închis, o să anunţe că domnul Maillard e aici, hohotele de râs i s-au potolit, tăcerea aceasta, măreţia aceasta, luxul acesta impun totuşi respect. Pipăie frunzele plantelor verzi, se gândeşte la slujnicuţă, de-ar îndrăzni… Încearcă să citească titlurile unor cărţi, îşi lasă arătătorul să alunece pe marchetărie, ezită să apese pe o clapă a pianului. Ar putea s-o aştepte când îşi termină ea treaba, mai ştii, o fi având pe cineva? Încearcă un fotoliu, se lăfăie, se ridică, încearcă şi canapeaua, e dintr-o piele frumoasă şi catifelată, se uită şi mută fără băgare de seamă ziarele englezeşti puse pe măsuţa joasă, cum să facă oare cu slujnicuţa cea drăguţă? Să-i şoptească un cuvânt la ureche când o fi să
plece? Sau, mai bine, să se prefacă, chipurile, că a uitat ceva, să sune iar, să-i vâre un bileţel în mână cu…
cu ce? Adresa lui? Şi apoi, oricum, ce să uite, că n-are nici măcar umbrelă. Tot în picioare, răsfoieşte câteva pagini din mai multe Harper’s Bazaar, Gazette des Beaux-Arts, L’Officiel de la mode. Se aşază pe canapea, de ce să n-o aştepte când iese de la muncă, aşa ar fi cel mai bine, să izbutească s-o facă să râdă
ca adineauri. Pe colţul măsuţei, un album gros învelit într-o piele de culoare deschisă, nemaipomenit de
catifelată şi mătăsoasă. De-ar fi nevoit s-o invite la cină, cam cât l-ar costa şi, mai întâi de toate, unde s-o ducă, încă o dilemă, apucă albumul, îl deschide, la crâşma Duval, lui îi convine, dar să meargă acolo cu o domnişoară, nu se poate, mai ales una ca ea care slujeşte la case mari, până şi la bucătărie trebuie că au tacâmuri de argint, dintr-odată i se face gol în maţe, are mâinile jilave, alunecoase, îşi înghite saliva ca să
nu vomite, are gura amară ca fierea. În faţa lui, o fotografie de nuntă, Madeleine Péricourt şi căpitanul d’Aulnay-Pradelle, unul lângă celălalt.
El e, fără îndoială, Albert n-are cum să se înşele.
Totuşi, ar trebui să verifice. Frunzăreşte în grabă. Pradelle e aproape în toate fotografiile, poze mari ca nişte pagini de revistă, e lume multă, flori peste flori, Pradelle zâmbeşte cu modestie, ca unul care a câştigat la loterie şi care nu vrea să se dea mare, dar care se lasă admirat, domnişoara Péricourt la braţul lui, radioasă, o rochie cum nu poartă nimeni cu adevărat, pe care o cumperi pentru o zi, şi smochinguri, fracuri, ţinute nemaipomenite, decoltate la spate, broşe, coliere, mănuşi de culoarea untului proaspăt, mirii strângând mâini, e chiar el, Pradelle, mâncare şi băutură din belşug, aici, alături de tânăra mireasă, taică-său desigur, domnul Péricourt, chiar zâmbitor, pare un om dificil, şi pretutindeni pantofi de lac, cămăşi cu plastron, în spate de tot, în vestiar, jobenurile aliniate pe barele din aramă şi, în faţă, piramide din cupe de şampanie, chelneri în costum şi mănuşi albe, valsuri, o orchestră, din nou mirii sub podul de flori al nuntaşilor… Albert dă paginile cu înfrigurare.
Un articol din Gaulois:
O nuntă magnifică
De la acest eveniment atât de parizian am avut mari aşteptări şi pe bună dreptate, căci, în ziua aceea, graţia şi curajul s-au însoţit. Să precizăm, pentru puţinii noştri cititori care încă n-au aflat, că e vorba despre, nici mai mult, nici mai puţin, căsătoria domnişoarei Madeleine Péricourt, fiica lui Marcel Péricourt, bine-cunoscutul industriaş, cu Henri d’Aulnay-Pradelle, patriot şi erou.
Ceremonia propriu-zisă, care s-a desfăşurat în biserica din Auteuil, s-a dorit a fi una simplă şi intimă şi numai câteva zeci de invitaţi, familia şi apropiaţii, vor fi avut norocul să asculte minunatul discurs al monseniorului Coindet. Dar nunta s-a petrecut la marginea pădurii Boulogne, în jurul fostului pavilion de vânătoare din Armenonville, care îmbină eleganţa arhitecturii sale Belle Époque cu modernitatea echipamentelor. De dimineaţa până seara, clipă de clipă, terasa, grădinile şi saloanele au fost luate cu asalt de lumea cea mai aleasă şi mai strălucitoare. Mai bine de şase sute de meseni, zic unii, au putut s-o admire pe fermecătoarea tânără mireasă a cărei rochie (tul şi satin ducesă) a fost creată şi oferită de Jeanne Lanvin, bună prietenă de familie. Să amintim că fericitul ales, elegantul Henri d’Aulnay-Pradelle, al cărui nume este dintre cele mai străvechi, nu este altul decât „căpitanul Pradelle”, învingătorul (printre atâtea minunate fapte de arme) de la cota 113, smulsă de la nemţotei în ajunul armistiţiului, decorat de patru ori pentru nenumărate acte de curaj.
Preşedintele Republicii, domnul Raymond Poincaré, prieten bun cu domnul Péricourt, şi-a f ăcut şi el o discretă apariţie, lăsându-le altor invitaţi de vază, printre care, ca să nu-i pomenim decât pe unii dintre ei, domnii Millerand şi Daudet, dar şi câţiva mari artişti, Jean Dagnan-Bouveret sau Georges Rochegrosse, plăcerea de a se bucura de această excepţională sărbătoare care, nu ne-ndoim defel, va rămâne în anale.
Albert închise albumul.
Ura pe care o nutrea pentru acest Pradelle se transformase într-o ură faţă de sine însuşi, se detesta pentru că îi era şi-acum frică. Doar numele, Pradelle, şi-l apucau palpitaţiile. Până când o asemenea panică? Trecuse aproape un an de când nu-l mai pomenise, dar se gândise la el tot timpul. Nu-l putea uita. Era de-ajuns să privească în jur ca să vadă marca acestui om peste tot în viaţa lui. Şi nu numai în a lui. Faţa lui Édouard, toate gesturile sale, de dimineaţa până seara, totul, absolut totul îşi avea originea în clipa aceea inaugurală: un bărbat aleargă într-un decor de sfârşit de lume, cu privirea neclintită, sălbatică, un bărbat pentru care moartea celorlalţi n-are nicio însemnătate, de altfel, nici viaţa lor, care îl izbeşte din toate puterile pe un Albert descumpănit, iar apoi salvarea aceea miraculoasă ale cărei urmări se cunosc, iar acum chipul acesta spart la mijloc. Ca şi cum, când vine vorba de nenorociri, un război n-ar fi fost de-ajuns.
Albert se uită înainte fără să vadă nimic. Iată, aşadar, sfârşitul poveştii. Căsătoria aceasta.
