23

Labourdin îşi lipi mâinile de birou, părând la fel de mulţumit ca la masă, la sosirea omletei norvegiene.

Domnişoara Raymond n-avea nimic dintr-o îngheţată. Şi totuşi, asemănarea cu o bezea aurie nu era chiar lipsită de sens. Era vopsită blondă cu nuanţe roşcate, cu o piele foarte albă şi un cap niţel ţuguiat. Când intra şi-şi vedea patronul în poziţia aceasta, domnişoara Raymond făcea o mutră scârbită şi fatalistă.

Pentru că, de îndată ce ajungea în faţa lui, Labourdin îşi strecura mâna sub fusta ei, gest de o incredibilă

iuţeală la un om aşa de rotofei şi de o îndemânare de care nu dădea dovadă în niciun alt domeniu. Ea efectua atunci o mişcare rapidă din şolduri, dar, în acest registru, Labourdin era înzestrat cu o intuiţie care semăna a har divinatoriu. Oricare ar fi fost eschiva, el îşi atingea întotdeauna scopurile. Ea se împăcase cu gândul, se răsucea în grabă, punea dosarul pe birou şi, ieşind, se mulţumea să suspine a lehamite. Obstacolele derizorii, patetice pe care încerca să le opună acestei metehne (rochii sau fuste din ce în ce mai strâmte) înteţeau plăcerea lui Labourdin. Deşi era o secretară destul de mediocră în stenografie şi ortografie, răbdarea sa îi răscumpăra toate defectele.

Labourdin deschise dosarul, plescăi din limbă: domnul Péricourt avea să fie mulţumit.

Era un regulament frumos care punea „în concurs, între artişti de naţionalitate franceză, proiectul de edificare a unui monument în cinstea morţilor din războiul de la 1914–1918”.

În ditamai documentul, Labourdin nu redactase de unul singur decât o frază. A doua din articolul 1.

Ţinuse s-o alcătuiască chiar el, fără ajutorul nimănui. Fiecare cuvânt, îndelung chibzuit, era notat de mâna lui, la fel fiecare majusculă. Era atât de mândru de toate acestea, încât ceru ca fraza cu pricina să

fie scrisă cu litere îngroşate: „Acest Monument va trebui să exprime Amintirea plină de durere şi glorie a propriilor noştri Morţi Biruitori”. O cadenţă desăvârşită. Un nou plescăit din limbă. Se admiră iarăşi, apoi parcurse rapid restul textului.

Găsiseră un minunat amplasament, ocupat odinioară de garajul municipal: patruzeci de metri de faţadă, treizeci în adâncime, cu posibilitatea amenajării unui parc de jur împrejur. Regulamentul preciza că

dimensiunile monumentului trebuiau „să fie în armonie cu amplasamentul ales”. Era nevoie de spaţiu pentru înscrierea tuturor acestor nume. Operaţiunea era aproape încheiată: un juriu de paisprezece persoane care cuprindea notabilităţi şi artişti locali, militari, reprezentanţi ai foştilor combatanţi, ai

familiilor etc., toţi aleşi pe sprânceană printre oamenii care îi datorau ceva lui Labourdin sau aşteptau să

le facă o favoare (el prezida comitetul, votul lui era decisiv). Iniţiativa aceasta, dusă pe culmi artistice şi patriotice, apărea în fruntea realizărilor din darea de seamă a mandatului său. Avea aproape sigur să fie reales. Stabiliseră datele, concursul urma să fie lansat, începeau lucrările de nivelare. Anunţul avea să fie publicat în principalele ziare din Paris şi provincie, o afacere frumoasă, într-adevăr, şi minunat condusă…

Nu lipsea nimic.

Doar un spaţiu alb la articolul 4: „Suma de cheltuit pentru monument este de…”

Lucrul acesta îl cufundă pe domnul Péricourt într-o intensă cugetare. Voia ceva frumos, dar nu măreţ, şi, potrivit informaţiilor ce-i fuseseră transmise, pentru un monument de genul acesta, preţurile se socoteau între şaizeci şi o sută douăzeci de mii de franci, unii artişti, faimoşi, cereau chiar şi o sută cincizeci, o sută

optzeci de mii de franci, cu o asemenea varietate, unde să fixezi limita? Nu banii erau problema, ci dreapta măsură. Să se gândească. Privirea i se îndreptă spre fiul său. Cu o lună în urmă, Madeleine pusese pe şemineu o fotografie a lui Édouard pe care o dăduse la înrămat special pentru el. Avea şi altele, dar o alesese pe aceasta, căci i se păruse „de mijloc”, nici prea cuminte, nici prea provocatoare.

Acceptabilă. Ceea ce se întâmpla în viaţa tatălui ei o tulbura şi, cum îşi făcea griji din pricina proporţiilor la care ajunseseră lucrurile, Madeleine se mişca dibaci, în tuşe mici, într-o zi carnetul de crochiuri, într-alta o poză.

Înainte să se apropie de fotografie, să o pună pe colţul biroului, domnul Péricourt aşteptase două zile. Nu voi s-o întrebe pe Madeleine nici când, nici unde fusese făcută, un tată ar trebui să ştie asemenea lucruri.

După socoteala lui, Édouard avea vreo paisprezece ani, prin urmare, nu putea fi decât din 1909. Poza în faţa unei balustrade din lemn. Fundalul nu se vedea, fotografia părea să fi fost realizată pe terasa unei cabane, în fiecare iarnă îl trimiteau la schi. Domnul Péricourt nu-şi amintea exact locul, doar că era mereu aceeaşi staţiune, în Alpii nordici, poate, sau sudici. În orice caz, în Alpi. Fiul său purta un pulover şi clipea din ochi din pricina soarelui, numai zâmbet, de parcă cineva s-ar fi strâmbat în spatele fotografului.

Faptul acesta îl distră la rândul lui pe domnul Péricourt, era un copil frumos, ştrengar. Dar zâmbetul acesta astăzi, după atâţia ani, îi aduse aminte că el şi fiul său nu râseseră niciodată împreună. Ceea ce îi sfâşie inima. Se gândi atunci să întoarcă rama.

Jos, Madeleine scrisese: „1906, les Buttes-Chaumont”.

Domnul Péricourt îşi desfăcu stiloul şi scrise: două sute de mii de franci.

24

Cum nimeni nu ştia cum putea să arate Joseph Merlin, cei patru bărbaţi care trebuiau să-l întâmpine se gândiră mai întâi să dea un anunţ prin şeful de gară la sosirea trenului, apoi să ţină o pancartă cu numele lui… Dar niciuna dintre aceste soluţii nu li se păru pe măsura demnităţii şi discreţiei cuvenite la primirea unui trimis de la minister.

Prin urmare, aleseseră să rămână laolaltă pe peron, nu departe de ieşire, şi să pândească, pentru că, de fapt, nu cobora cine ştie ce lume la Chazières-Malmont, în general vreo treizeci de persoane, aveau să-l dibuiască imediat pe-un funcţionar parizian.

Or, nu dibuiră pe nimeni.

În primul rând, din tren nu coborâră treizeci de persoane, ci mai puţin de zece şi, printre ele, niciun trimis de la minister. Când ultimul călător ieşi pe uşă, iar gara fu goală, se uitară unul la celălalt; plutonierul Tournier îşi pocni călcâiele, Paul Chabord, ofiţer de stare civilă la primăria de la Chazières-Malmont, îşi şterse zgomotos nasul, Roland Schneider, de la Uniunea Naţională a Combatanţilor, care reprezenta familiile celor dispăruţi, trase adânc aer în piept, lucru care era menit să arate cât de tare se ţinea să nu izbucnească. Şi toată lumea ieşi.

Cât despre Dupré, el se mulţumi să înregistreze informaţia; pierduse mai multă vreme cu organizarea acestei vizite care, până la urmă, nici n-avea să se mai ţină, decât cu organizarea muncii celorlalte şase şantiere ale societăţii între care era mereu pe fugă, o chestie numai bună să te descurajeze. Odată ajunşi afară, toţi patru se îndreptară spre maşină.

Erau în nişte stări de spirit destul de diferite. Constatând absenţa trimisului de la minister, toţi se simţeau dezamăgiţi… şi uşuraţi. Nu se temeau de nimic, bineînţeles, pregătiseră cu grijă vizita, dar o inspecţie rămâne o inspecţie, lucrurile acestea o iau razna când ţi-e lumea mai dragă, se ştiau cazuri.

De când cu povestea cu chinezii de la cimitirul din Dampierre, Henri d’Aulnay-Pradelle nu-şi mai vedea capul de treabă. Nu avea chef de nimic. Nu-i mai dădea pace lui Dupré cu nişte dispoziţii care se băteau întruna cap în cap. Trebuia să meargă mai repede, să năimească mai puţini oameni, să fenteze regulile,

cu condiţia să nu vadă cineva ceva. De când îl angajase, îi tot promitea lui Dupré o mărire de salariu care nu venea defel. Dar: „Contez pe tine, Dupré, da?”

― Şi totuşi, se plânse Paul Chabord, ministerul putea să scoată nişte bani pentru o telegramă!

Dădu din cap: drept cine îi luau, nişte oameni care se speteau pentru Republică, măcar să-i fi prevenit etc.

Ieşiră din gară. Când se pregăteau să urce în maşină, o voce cavernoasă şi răguşită îi făcu să se întoarcă:

― Sunteţi de la cimitir?

Era un bărbat destul de în vârstă, cu un cap foarte mic şi un corp mare ce părea gol, ca o carcasă de pui la sfârşitul mesei. Mădularele prea lungi, o faţă roşiatică, o frunte îngustă, cu un păr scurt care începea de jos de tot, mai că nu se contopea cu sprâncenele. Şi o privire plină de suferinţă. La toate acestea, adăugaţi că era îmbrăcat ca un pui de bogdaproste, o redingotă prăpădită care fusese la modă înainte de război, deschisă, în ciuda frigului, deasupra unui veston de catifea maronie pătat de cerneală şi căruia îi lipsea un nasture din doi. Un pantalon cenuşiu fără nicio formă şi mai ales, mai ales, o pereche de bocanci uriaşi, nişte ghete aproape biblice.

Cei patru bărbaţi rămaseră fără grai.

Lucien Dupré fu primul care se dezmetici. Făcu un pas înainte, întinse mâna, întrebă:

― Domnul Merlin?

Trimisul ministerului scoase un zgomot uşor sugându-şi limba de gingii, cum fac oamenii când vor să

înlăture o bucăţică de mâncare, ţâşt. Le luă ceva vreme până să înţeleagă că, de fapt, era vorba despre o mişcare a dinţilor lui falşi, un obicei destul de enervant; făcu la fel tot drumul în maşină, de le venea să-i caute o scobitoare. După cum dădeau de bănuit hainele ponosite, enormii lui bocanci murdari, toată

înfăţişarea sa, încă de la plecarea de la gară impresia li se confirmă: în plus, bărbatul acesta mirosea urât.

Pe drum, Roland Schneider găsi de cuviinţă să se avânte într-un amplu comentariu strategico-geografico-militar despre regiunea pe care o traversau. Joseph Merlin, care nici nu părea să-l audă, îi tăie vorba în mijlocul unei fraze ca să întrebe:

― La prânz… se poate să avem pui?

Avea o voce destul de neplăcută, fonfăită.

În 1916, la începutul bătăliei de la Verdun ― zece luni de lupte, trei sute de mii de morţi ―, terenurile de la Chazières-Malmont, aflate nu departe de liniile frontului, încă accesibile pe căi terestre şi destul de apropiate de spital, mare furnizor de cadavre, s e dovediseră, o vreme, un loc practic pentru îngroparea soldaţilor. Fluctuaţia poziţiilor militare şi hazardurile strategiei încurcară de mai multe ori unele părţi ale acestui vast cvadrilater în care se găseau acum îngropate mai bine de două mii de corpuri, nimeni nu ştia cu adevărat câte, unii pomeneau chiar cinci mii, nu era imposibil, războiul acesta spulberase toate recordurile. Aceste cimitire provizorii duseseră la întocmirea unor registre, planuri, extrase, dar când îţi pică în cap cincisprezece sau douăzeci de milioane de obuze în zece luni ― în unele zile, câte un obuz la fiecare trei secunde ― şi când trebuie să îngropi, în nişte condiţii danteşti, de două sute de ori mai mulţi oameni decât de obicei, registrele, planurile şi documentele capătă o valoare destul de relativă.

Statul se hotărâse să înfiinţeze o imensă necropolă la Darmeville, pe care trebuiau să o alimenteze cimitirele din împrejurimi şi mai ales cel de la Chazières-Malmont. Cum nimeni nu ştia câte corpuri sunt de exhumat, de transportat şi iarăşi de înhumat în necropolă, era greu să se stabilească un preţ global.

Guvernul plătea la bucată.