Aşa cum se întâmplă adesea, izbânda nu era făgăduită tăriei, ci inerţiei. Ca să câştige, era de-ajuns ca Albert să spună nu destul de multă vreme. Pentru el, cruzimea cea mare nu consta în faptul că refuza să

se bage în povestea aceasta nebunească, ci în acela că-l dezamăgea pe Édouard, că înăbuşea din faşă

frumoasa lui energie regăsită, că-l trimitea înapoi la găunoşenia existenţei lor, la un viitor fără niciun plan.

Ar fi trebuit să-i propună altceva… Dar ce?

Astfel, seară de seară, admira cu o bunăvoinţă curtenitoare, deşi lipsită de căldură, noile desene pe care Édouard i le arăta, noile stele, noile sculpturi.

― Înţelege şi tu ideea, scria Édouard în caietul de discuţii. Oricine poate să-şi facă singur propriul monument! Iei un drapel şi un răcan, ai un monument. Dai drapelul la o parte, îl înlocuieşti cu o

„Victorie”, ai un altul! Devii creativ fără să te chinuieşti şi fără niciun talent, bineînţeles că lumii o să-i placă!

Ah, în privinţa aceasta, se gândea Albert, lui Édouard i se puteau reproşa o groază de lucruri, dar avea darul de a găsi idei. Mai ales când venea vorba de catastrofe: schimbarea de identitate, imposibilitatea de a pune mâna pe prima de la guvern, refuzul de a se întoarce acasă unde avea tot confortul, răzvrătirea împotriva grefei, acutumanţa la morfină, iar acum matrapazlâcul cu monumentele morţilor… Într-adevăr, ideile lui Édouard nu le-aduceau decât belele.

― Tu-ţi dai seama ce-mi propui? întrebă Albert.

Se proţăpi în faţa tovarăşului său.

― Să comit… un sacrilegiu! Să fur banii de la monumentele morţilor e ca şi cum aş profana un cimitir, e un… un afront patriotic! Pentru că, chiar dacă guvernul dă şi el ceva din buzunare, pentru soiul acesta de monumente, de unde vine grosul banilor? De la familiile victimelor! De la văduve, de la părinţi, de la orfani, de la camarazii de luptă! Pe lângă tine, Landru[3] o să pară un copil de ţâţă! O să-ţi pui ţara întreagă pe urme, toată lumea o să fie împotriva ta! Şi când or să te înhaţe, o să ai dreptul la un proces de formă, pentru că o să-ţi ridice ghilotina încă din prima zi! Ştiu că ţi s-a pus pata pe propria căpăţână.

Numai că eu încă n-am nimic cu-a mea!

Se întoarse la treburile lui bombănind, ce proiect aiurea. Dar veni înapoi, cu şervetul de bucătărie în mână. Chipul căpitanului Pradelle, care îl bântuia de când fusese acasă la domnul Péricourt, i se ivise iarăşi în faţa ochilor. Înţelese dintr-odată că mintea lui nutrea de multă vreme aprige gânduri de răzbunare.

Şi că venise ceasul.

Evidenţa aceasta îi sărea în ochi.

― Ia să-ţi spun eu ce-ar fi bine: să-i facem pielea burduf nenorocitului ăstuia de căpitan Pradelle! Iată ce-ar trebui să facem! Pentru că viaţa de-acum, ceea ce suntem astăzi, toate acestea s-au întâmplat din

pricina lui!

Édouard nu păru foarte convins de această nouă abordare. Rămase cu mâna în aer, atârnându-i deasupra foii de hârtie, gânditor.

― Păi, da! mai puse Albert de la el, te porţi de parcă l-ai fi uitat pe Pradelle! Dar el nu-i ca noi, s-a întors acasă ca un erou, cu medalii, decoraţii şi îşi primeşte pensia de ofiţer! Sunt sigur că războiul i-a adus o groază de avantaje.

Putea el oare să meargă mai departe fără să sară calul? se întrebă Albert. Faptul că pusese întrebarea era deja un răspuns. Să-i frigă pielea lui Pradelle i se părea acum de la sine înţeles…

Îşi dădu drumul:

― Cu medaliile şi meritele lui, mi-l imaginez punând mâna pe-o fată pe cinste… Păi cum altfel, un erou ca el, or să se bată ca să-l aibă! Acuma, când noi murim cu zile, e sigur că el se-apucă de afaceri… Ţie ţi se pare că e bine aşa?

Ciudat, dar Albert nu căpătă de la Édouard încuviinţarea la care se aştepta. Tovarăşul său ridică din sprâncene, se aplecă deasupra foii de hârtie.

― Toate acestea, scrise el, sunt în primul rând din pricina războiului. N-ai răzbel, n-ai nici Pradelle.

Albert fu cât pe ce să se sufoce. Bineînţeles că era dezamăgit, dar mai ales îngrozitor de trist. Era nevoit să le spună lucrurilor pe nume, bietul Édouard era cu capul în nori…

Cei doi bărbaţi reluară discuţia de mai multe ori, ajungeau mereu la aceeaşi constatare. În numele moralei, Albert visa la răzbunare.

― Te legi şi tu la cap când nu te doare, scria Édouard.

― Ei bine, nu, mi se pare că mă doare destul de tare. Pe tine nu?

Nu, pe el nu. Răzbunarea nu-i împlinea idealul de dreptate. Nu-i era de-ajuns să-l scoată vinovat pe-un singur om. Deşi trăiau acum în pace, Édouard declarase război războiului şi voia să se lupte cu mijloacele lui, cu alte cuvinte: cu stilul său. Registrul lui nu era morala.

După cum se vede, fiecare voia să-şi continue romanul care nu mai era, poate, acelaşi. Se întrebau dacă

n-aveau să fie nevoiţi să-l scrie fiecare pe al său. Fiecare în felul lui. Separat.

Când îşi dădea seama de toate acestea, Albert prefera să se gândească la altceva. De pildă, la slujnicuţa de la alde Péricourt care îi tot trecea prin minte, Dumnezeule mare, ce limbuţă drăgălaşă avea, sau la pantofii cei noi pe care nu mai îndrăznea să-i poarte vreodată. Pregătea zeama de legume şi carnea lui Édouard care, seară de seară, îi pomenea de planul său, era un tip încăpăţânat ca un catâr. Albert nu lăsa nimic de la el. Şi pentru că morala nu avusese niciun rost, făcu apel la raţiune:

― Ca să conduci o asemenea afacere, dă-ţi şi tu seama, ar trebui să înfiinţezi o societate, să oferi nişte documente, la asta te-ai gândit? Dacă-i dai drumul catalogului în lumea mare, n-am ajunge prea departe, ascultă-mă ce-ţi spun, ar pune repede mâna pe noi. Iar între arestare şi pedeapsa capitală n-o să ai vreme nici să-ţi tragi sufletul!

Pe Édouard nu părea să-l zdruncine niciun argument.

― Ar fi nevoie de un sediu, tuna Albert, de nişte birouri! Şi cine o să primească muşterii, tu, cu măştile tale de arap?

Întins pe otomana lui, Édouard îşi frunzărea în continuare planşele cu monumente, sculpturile. Exerciţii de stil. Nu orişicui i-e dat să reuşească ceva hidos.

― Ar trebui şi-un telefon! Şi nişte angajaţi care să răspundă, să scrie corespondenţa… Şi un cont în bancă, dacă vrei să pui mâna pe nişte bani…

Édouard nu se putea împiedica să zâmbească în barbă. Tovarăşul său vorbea cu un glas sugrumat de spaimă, de parcă ar fi trebuit să demonteze Turnul Eiffel şi să-l reconstruiască o sută de metri mai încolo.

Îngrozit.

― Pentru tine, totul e simplu. Păi cum altfel, când nu ieşi din casă…!

Îşi muşcă buzele, prea târziu.

Avea dreptate, bineînţeles, dar Édouard se simţi rănit. Doamna Maillard spunea adesea: „Albert al meu nu-i rău din fire, ba chiar e cum nu se poate mai drăguţ. Dar nu e diplomat. De-aia nici nu-i iese nimic în

viaţă”.

Singurul lucru care ar fi zguduit niţel refuzul încăpăţânat al lui Albert era banul. Averea pe care o făgăduia Édouard. E adevărat că oamenii aveau s-arunce cu banii pe fereastră. Ţara întreagă era cuprinsă

de o furie comemorativă în cinstea morţilor, proporţională cu dezgustul ei faţă de supravieţuitori.

Argumentul financiar îşi atingea ţinta, pentru că Albert ţinea socotelile casei şi vedea cât de greu se câştiga francul şi cât de repede se topea; era nevoit să drămuiască totul, ţigările, biletele de metrou, mâncarea. Aşa că tot ce promitea Édouard cu poftă, milioanele, maşinile, hotelurile de mâna-ntâi…

Şi femeile…

În privinţa aceasta, Albert începea să se piardă cu firea, un bărbat se poate descurca singur o vreme, dar nu aşa-i iubirea, până la urmă, dacă nu întâlneşte pe nimeni, îl apucă lehamitea.

Cu toate acestea, frica lui de a se arunca într-o afacere atât de nebunească era mai puternică decât dorinţa lui de femeie, aprigă totuşi. Să scapi cu viaţă din război ca să sfârşeşti în închisoare, ce femei ar merita să-ţi asumi un asemenea risc? Chiar dacă, uitându-se la fetele de prin reviste, era de acord că

multe dintre ele, tocmai, păreau să merite un astfel de risc.