Édouard închise ochii, scoase un lung suspin de uşurare, muşchii i se relaxară încetişor. Prinse în ultima clipă seringa care stătea să cadă şi o puse alături, mâinile îi tremurau încă, dar apăsarea din piept începea deja să-l elibereze din menghina ei. După injecţii, rămânea mult timp întins, golit, somnul venea rar. Era o stare de plutire, înfrigurarea i se retrăgea încet, ca un vapor care se îndepărtează. Marea nu-l interesase niciodată, pacheboturile nu-l făceau să viseze, dar se pare că fiolele fericirii purtau toate acestea înăuntru, imaginile pe care i le procurau aveau adesea o tonalitate marină pe care nu şi-o explica.
Poate că erau asemenea candelelor sau clondirelor cu elixire, în stare să te tragă în lumea lor. Dacă
seringa şi acul nu erau pentru el decât nişte instrumente chirurgicale, un rău necesar, fiolele erau pline de viaţă. Le privea în limpezimea lor, cu mâna întinsă spre lumină, e incredibil câte puteai să vezi acolo înăuntru, nici globurile de cristal nu aveau mai multe virtuţi sau o imaginaţie mai bogată. Din ele îşi lua multe, odihnă, linişte, alinare. Îşi petrecea o mare parte a zilelor în starea aceasta nesigură, vaporoasă, în care timpul îşi pierduse consistenţa. De-ar fi fost singur, şi-ar fi făcut injecţie după injecţie ca să rămână
aşa, plutind, ca şi cum s-ar fi lăsat purtat pe o mare calmă (mereu aceleaşi imagini maritime, probabil că-i veneau de departe, din lichidul prenatal, cu siguranţă), dar Albert era un om trecut prin ciur şi prin dârmon, în fiecare zi nu-i lăsa decât doza strict necesară şi nota totul, apoi seara, când se întorcea, îi citea cu voce tare calendarul, cantităţile, dând paginile ca un dascăl, Édouard îl lăsa în dodiile lui. La fel cu Louise, pentru măşti. Până la urmă, aveau grijă de el.
Édouard nu prea se gândea la familia lui, dar la Madeleine ceva mai mult decât la ceilalţi. Avea nenumărate amintiri cu ea, hohotele de râs înăbuşite, zâmbetele pe furiş, degetele-i îndoite când îi frecau căpăţâna, complicitatea lor. Îl durea sufletul pentru ea. Când aflase de moartea lui, probabil că suferise, ca toate femeile care pierduseră pe cineva. După care, timpul, care le vindecă pe toate… Până la urmă, oamenii se obişnuiesc şi cu doliul.
Lucrurile stăteau cu totul altfel cu capul lui Édouard în oglindă.
Pentru el, moartea era acolo, încontinuu, redeschizându-i rănile.
Şi cine-i mai rămânea în afara lui Madeleine? Câţiva tovarăşi de arme, iar printre ei, câţi încă în viaţă?
Până şi el, Édouard norocosul, murise în acest război, atunci ce să mai zici de ceilalţi… Mai era şi taică-său, dar nu voia s-audă de el, probabil că-şi vedea de treburile lui, aspru şi înspăimântător, mai mult ca sigur că vestea morţii fiului nu-l oprise multă vreme din mers, se urcase pur şi simplu în maşină, spunându-i lui Ernest: „La bursă!”, pentru că avea nişte hotărâri de luat, sau: „La Jockey!”, pentru că
pregăteau alegerile.
Édouard nu ieşea niciodată, îşi petrecea tot timpul în apartament, în sărăcia aceasta. De fapt, nu, nu cu adevărat, fără îndoială că sărăcia era mai rea, nu, descurajante erau mediocritatea aceasta, nevoinţa aceasta, traiul chinuit. Se zice că oamenii se obişnuiesc cu tot, ei bine, nu, tocmai, Édouard nu se
obişnuia. Când avea suficientă energie, se aşeza în faţa oglinzii, îşi privea mutra, nu, nimic nu se schimba în bine, niciodată n-avea să mai arate a om cu gâtul acela căscat, rămas fără falcă, fără limbă. Dinţii aceia enormi. Carnea se vindecase, plăgile se cauterizaseră, dar silnicia hăului era intactă, poate că acesta era rostul grefelor, nu să te facă mai frumos, ci să te împingă spre resemnare. La fel şi cu sărăcia. Era născut în puf, nimeni nu se irosea, pentru că toţi iroseau bani. Nu fusese niciodată mână spartă şi totuşi, prin şcoli, printre colegii săi, văzuse o groază de adolescenţi risipitori, jucători de cărţi înrăiţi. Dar chiar şi fără
să fie cheltuitor, lumea din jur fusese întotdeauna largă, lesnicioasă, fără de griji, încăperile mari, scaunele pufoase, mesele îmbelşugate, hainele scumpe, aşa că acum, camera aceasta cu parchetul pus de mântuială, ferestrele cenuşii, cărbunele pe sponci, vinul prost… În viaţa aceasta, totul era urât. Albert ducea tot greul, nu-i putea reproşa nimeni nimic, făcea pe dracul în patru să-i aducă fiole, nu ştia cum de se descurca, probabil că-l costa o grămadă de bani, era într-adevăr un tovarăş pe cinste. Uneori, devotamentul acesta era de-a dreptul înduioşător şi, cu toate acestea, nu se plângea niciodată, nu cârtea, se prefăcea mereu vesel, dar, de fapt, îşi făcea griji, bineînţeles. Nu-şi putea imagina ce-avea să se întâmple cu ei doi. Totuşi, dacă nu se schimba nimic, viitorul nu era nici de departe strălucit.
Édouard era o povară, dar nu se temea de viitor. Viaţa i se năruise pe neaşteptate, dintr-o întâmplare, căderea nimicise totul, chiar şi frica. Singurul lucru cu adevărat copleşitor era tristeţea.
Deşi, de ceva vreme încoace, lucrurile mergeau un pic mai bine.
Micuţa Louise îl înveselea cu măştile sale, o descurcăreaţă şi ea, ca Albert, o furnică ce-i aducea ziarele din provincie. Faptul că se simţea mai bine, pe care se ferea să-l arate, prea firav, se datora tocmai ziarelor, ideilor pe care le avusese citindu-le. De-a lungul zilelor, simţise o excitaţie iţindu-se din ameţitoare adâncimi şi cu cât se gândea mai mult la toate acestea, cu atât regăsea stările de euforie din tinereţea lui, când punea la cale câte o porcărie, o caricatură, o deghizare, o provocare. Acum, nimic nu mai putea avea caracterul jubilatoriu, exploziv al tinereţii sale, dar o simţea în adâncurile pântecelui,
„ceva” se întorcea. De-abia de îndrăznea să pronunţe cuvântul în minte: bucurie. O bucurie ascunsă, prudentă, discontinuă. Când izbutea să pună două gânduri cap la cap, aproape în ordine, cea bună, i se întâmpla, de necrezut, să-l uite pe Édouard de-acum, să redevină cel de dinainte de război…
Într-un sfârşit, se ridică, trase aer în piept şi rămase în picioare. După ce dezinfectase acul cel mare, băgă
cu grijă seringa în cutiuţa ei de tinichea pe care o închise şi o aşeză pe etajeră. Apucă un scaun, îl trase uitându-se în sus ca să regăsească locul, din pricina piciorului înţepenit se chinui un pic până când se urcă, apoi, cu mâna întinsă, împinse uşor trapa meşterită în tavan ca să îngăduie suitul în pod într-un spaţiu unde nu se putea sta în picioare, se strânseseră acolo cinci generaţii de pânze de păianjeni şi de praf de cărbune. Scoase cu băgare de seamă un sac în care îşi înfăşură comoara, un caiet mare de desen de care Louise îi făcuse rost schimbându-l pe ceva, spusese ea, dar habar n-avea ce anume.
Se duse să se aşeze pe otomană, îşi ascuţi un creion având grijă ca resturile să cadă toate în hârtia pe care o ţinea tot în sac, un secret e un secret. Începu, ca de fiecare dată, prin a răsfoi primele planşe, găsea mulţumire în măsurarea muncii îndeplinite, încurajare. Deja douăsprezece planşe, nişte soldaţi, câteva femei, un copil, mai ales soldaţi, răniţi, victorioşi, pe moarte, în genunchi sau prăbuşiţi, aici un braţ întins, era foarte mândru de acest braţ întins, foarte reuşit, dacă ar fi putut să zâmbească…
Se apucă de treabă.
De data aceasta, o femeie, în picioare, cu un sân dezgolit. Trebuia oare să dezvelească sânul? Nu. Luă
schiţa de la capăt. Acoperi sânul. Ascuţi din nou creionul, ar fi avut nevoie de un vârf subţire, o altă hârtie cu o granulaţie mai fină, era silit să deseneze pe genunchi pentru că masa nu era destul de înaltă, i-ar fi trebuit un plan înclinat, toate opreliştile acestea erau tot atâtea veşti bune, pentru că însemnau că avea chef să lucreze. Ridică din nou capul, ţinu hârtia mai încolo ca să o vadă cu alţi ochi. Pornise bine, femeia era în picioare, drapajul îi izbutise, e cel mai greu drapajul, toată semnificaţia se concentrează acolo, în drapaj şi în privire, iată secretul. În asemenea clipe, Édouard era aproape ca înainte.
Dacă nu se înşelase, avea să se îmbogăţească. Înainte de sfârşitul anului. Lui Albert n-o să-i vină să
creadă.
Şi nu o să fie singurul.
17
― O prăpădită de ceremonie la Invalides, nu zău!
― În prezenţa mareşalului Foch, totuşi!
De data aceasta, Henri se întoarse, furios, ofuscat.
― Foch? Şi ce dacă?
Era în chiloţi şi-şi înnoda cravata. Pe Madeleine o pufni râsul. Aşa o indignare când eşti în chiloţi… Deşi are nişte picioare frumoase şi bine făcute. Henri se duse iar spre oglindă ca să-şi termine nodul, sub
chiloţi se conturau două fese rotunde şi tari. Madeleine se întrebă dacă era în întârziere. Şi hotărî că
lucrul acesta n-avea nicio importanţă, avea timp, ba chiar pentru doi, aşa era şi cu răbdarea sau încăpăţânarea, putea să le dea şi altora. Şi apoi, petrecea destulă vreme cu amantele… Ajunse în spatele lui, Henri nu o simţi venind, doar mâna sa, acolo, încă rece, în chiloţi, direct la ţintă, mângâietoare, languroasă, insistentă, şi capul ei lipit de spatele lui, Madeleine spunându-i, cu o voce drăgăstoasă, delicios de desfrânată:
― Dragule, exagerezi! Mareşalul Foch, totuşi…
Henri îşi încheie nodul ca să-şi dea timp de gândire. De fapt, se gândise deja, nu pica bine. Aseară… Şi iar, dimineaţa, chiar aşa… Avea de unde, nu asta era problema, dar, în anumite perioade, ca acum, ai fi zis că o apuca o poftă nebună, trebuia să o fută întruna. Aşa îi dădea pace. În schimbul datoriei conjugale, avea alte plăceri, în alte părţi. Socoteala nu era proastă. Era doar greu de îndurat. Nu izbutise defel să se obişnuiască cu mirosul feminităţii sale, iată nişte lucruri care nu se discută, pe care Madeleine ar fi putut să le înţeleagă, dar uneori se purta ca o împărăteasă, iar el, ca un fecior în casă care vrea să-şi păstreze slujba. Bine, nu era chiar neplăcut şi nici nu-i lua mult timp, nu, dar… îi plăcea să hotărască el, iar cu Madeleine era chiar pe dos, totul pornea de la ea. Madeleine repeta „mareşalul Foch”, ştia că Henri nu prea avea chef, cu toate acestea nu se lăsă, mâna i se încălzi, îl simţi cum se întinde ca un şarpe mare şi trândav, dar puternic, niciodată nu se punea împotrivă; nu se împotrivi, fu iute ca fulgerul, se întoarse, o luă pe sus, o întinse pe colţul patului, nu-şi scoase nici cravata, nici pantofii. Madeleine îl ţinu, îl sili să
rămână câteva secunde în plus. El rămase, apoi se ridică şi atât.
― Aa, dar pentru 14 iulie exact pe dos, ditamai alaiul!
Se întorsese în faţa oglinzii, bun, trebuia să facă iar nodul. Îşi vedea de ale lui:
― Un 14 iulie revoluţionar pentru sărbătorirea victoriei în Războiul cel Mare! Am trăit s-o văd şi pe-asta…
