― Descurcaţi-vă între voi doi, spuse Pradelle. Eu trebuie să ştiu ce fac cu chinezii mei! Muncesc sau se cară!

Primarul era pământiu la faţă.

― Domnilor, vă rog!

Făcu o mişcare largă cu braţul ca să arate întinderea cimitirului deasupra căruia răsărea soarele. Totul era sinistru, imensitatea aceasta fără iarbă, fără copaci, fără limite, sub cerul lăptos, cu frigul acesta, moviliţele de pământ pe care ploaia avea să le înmoaie, lopeţile acestea ici şi colo, roabele acestea… Tot spectacolul era de o mare tristeţe.

Primarul îşi deschisese din nou registrul.

― Domnilor, vă rog… repetă el, am înhumat deja o sută cincisprezece soldaţi…

Îşi înălţă capul, doborât de aşa constatare.

― Iar în toată harababura asta, habar n-avem cine e cine!

Prefectul se întrebă dacă nu cumva primarul avea să se pornească pe plâns, de parcă doar atât le mai lipsea.

― Tinerii aceşti au murit pentru Franţa, adăugă primarul, le datorăm respect!

― Serios? Le datoraţi respect?

― Categoric şi…

― Atunci, explicaţi-mi şi mie de ce, de aproape două luni încoace, în cimitirul comunei dumneavoastră, îi lăsaţi pe nişte analfabeţi să-i îngroape care pe unde?

― Totuşi, nu eu îi îngrop aiurea! Sunt chi… oamenii dumneavoastră!

― Dar aveţi mandat de la autoritatea militară să ţineţi aceste registre, nu?

― Un angajat de la primărie vine de două ori pe zi! Dar nu poate să-şi petreacă toate zilele aici!

Întoarse spre prefect o privire de naufragiat.

Linişte.

Toată lumea se descotorosea de toată lumea. Primarul, prefectul, autoritatea militară, ofiţerul de stare civilă, ministerul Pensiilor, erau cam mulţi intermediari în povestea asta…

Înţeleseră atunci că, dacă se-apucau să-i caute pe vinovaţi, fiecare avea să aibă de suferit. Mai puţin chinezii. Pentru că ei nu ştiau să citească.

― Ascultaţi-mă, propuse Pradelle, de-acum înainte o să fim cu băgare de seamă, nu-i aşa, Dupré?

Dupré dădu din cap. Primarul era la pământ. Va trebui să închidă ochii, să lase pe morminte, cu bună

ştiinţă, nişte nume care nu corespundeau soldaţilor îngropaţi şi să ducă de unul singur tot acest secret.

Cimitirul acesta avea să se transforme în coşmarul său.

Pradelle se uită rând pe rând la primar şi la prefect.

― Propun, spuse el de parcă le-ar fi împărtăşit o taină, să nu mai afle şi alţii despre aceste mici incidente…

Prefectul îşi înghiţi saliva. Fără îndoială că telegrama lui ajunsese deja la minister, ca o cerere de mutaţie în colonii.

Pradelle întinse braţul şi-l trecu pe după umerii primarului, debusolat.

― Important pentru rude, adăugă el, e să aibă un loc numai al lor, nu-i aşa? Oricum, fiul lor e aici, nu?

Altceva nici nu contează, credeţi-mă pe mine!

Problema era rezolvată, Pradelle se urcă înapoi în maşină, trânti cu furie portiera, nu-şi ieşi din fire cum i se întâmpla adesea. Ba chiar porni la drum destul de calm.

El şi Dupré rămaseră mult timp uitându-se la peisajul ce le trecea prin faţa ochilor, fără să scoată un cuvânt.

Scăpaseră cu faţa curată şi de data aceasta, dar îndoiala îi cuprindea pe fiecare la nivelul său, incidentele se înmulţeau, ici şi colo.

În cele din urmă, Pradelle şuieră:

― O să dăm milităria jos din pod, nu, Dupré? Contez pe tine, nu-i aşa?

22

Nu. Însoţit de mişcarea arătătorului, ca un ştergător de parbriz, dar mai iute. Un „nu” foarte hotărât, de nezdruncinat. Édouard închise ochii, răspunsul lui Albert era atât de previzibil. Era un timid, un speriat.

Chiar şi atunci când nu era niciun risc, ca să ia şi cea mai mică decizie avea nevoie de mai multe zile, aşa că, fii serios, să vândă monumente pentru morţi şi să se care cu banii!

După Édouard, toată problema era să afle dacă Albert avea până la urmă să accepte într-un interval rezonabil de timp, pentru că ideile foarte bune sunt nişte mărfuri care se trec repede. Ziarele pe care le citea cu nesaţ îi dădeau întruna de înţeles acelaşi lucru: când, foarte curând, piaţa o să fie saturată de oferte de monumente, când toţi artiştii, toate turnătoriile o să se arunce pe cererea aceasta, o să fie prea târziu.

Acum ori niciodată.

Iar pentru Albert, era niciodată. Gest cu arătătorul. Nu.

Totuşi, Édouard îşi văzuse cu încăpăţânare de treaba lui.

Catalogul său de opere comemorative se împlinea, planşă după planşă. Numai ce zămislise o „Victorie”

foarte reuşită, care se inspira din aceea de la Samothrace, dar cu o cască de răcan; modelul acesta avea să facă ravagii. Şi, cum era singur până la sosirea lui Louise înainte de lăsarea serii, avea timp să se gândească, să încerce să răspundă la toate întrebările care se puneau, să-şi cizeleze proiectul care, era silit să o recunoască, nu era simplu. Deşi erau cu mult mai puţine decât crezuse, se străduia să rezolve dificultăţile una câte una, dar apăreau mereu altele noi. În ciuda piedicilor, avea o credinţă nestrămutată

în proiectul lui. Din punctul său de vedere, nu avea cum să dea greş.

Adevărata mare noutate: lucra cu un entuziasm neaşteptat, aproape violent.

Se imagina cu delectare în perspectiva aceasta, se învăluise în ea, se lăsase copleşit, întreaga lui existenţă depindea de ea. Redescoperindu-şi plăcerile de instigator şi firea provocatoare, redevenea el însuşi.

Albert se bucura. Pe Édouard acesta nu-l cunoscuse niciodată, doar din depărtare, în tranşee; să-l vadă

întorcându-se la viaţă era pentru el o adevărată răsplată. Cât despre planul său, îl considera atât de irealizabil, încât aproape că nici nu-şi făcea griji. În mintea lui, n-avea cum să se facă şi pace.

Între cei doi bărbaţi începuse o luptă în care unul împingea, iar celălalt se împotrivea.