― Ia gândeşte-te, îi spuse el într-o seară lui Édouard, eu care tresar şi când se trânteşte uşa, mă vezi tu pe mine băgându-mă într-o chestie de soiul acesta?

La început, Édouard tăcea, îşi vedea de desenat, lăsând planul să-şi croiască drum în mintea lui, dar constata că timpul nu-i rezolva problemele. Dimpotrivă, cu cât stăteau mai mult de vorbă, cu atât găsea Albert mai multe motive să se împotrivească.

― Şi apoi, să zicem că vindem câteva dintre monumentele tale imaginare şi că municipalităţile ne-ar plăti câte-un avans, ce-am câştiga, două sute de franci într-o zi, două sute de franci într-alta, ce mai avere! Să-mi asum atâtea riscuri ca să mă aleg cu două, trei parale, nu mulţumesc! Ca să ne cărăm cu o avere, ar trebui ca totul să sosească în acelaşi timp, ceea ce nu se poate, afacerea asta a ta nu ţine!

Albert avea dreptate. Mai devreme sau mai târziu, cumpărătorii aveau să-şi dea seama că, în spatele întregii poveşti, este o societate fantomă, iar ei vor fi nevoiţi să plece cu ce vor fi strâns, adică nu mare lucru. Şi, tot gândindu-se, Édouard găsise o paradă. În mintea lui, perfectă.

Pe 11 noiembrie, la Paris, Franţa…

În seara aceea, Albert descoperise nişte fructe într-o lădiţă, pe trotuar, pe când se întorcea de pe marile bulevarde; dădea la o parte ce era stricat şi din miez pregătea un suc; i se luase de zeama de carne, zi de zi, şi nu avea prea multă imaginaţie. Cât despre Édouard, el înghiţea ce i se dădea, din punctul acesta de vedere, nu era mofturos.

Albert îşi şterse mâinile pe şervet, se aplecă peste foaie ― de când fusese lăsat la vatră, vedea din ce în ce mai prost, dacă ar fi avut bani, şi-ar fi cumpărat nişte ochelari ―, fu nevoit să se apropie: Pe 11 noiembrie, la Paris, Franţa va înălţa mormântul unui „soldat necunoscut”. Participaţi şi voi la această celebrare şi transformaţi gestul acesta nobil într-o enormă comuniune naţională, prin ridicarea, în aceeaşi zi, a unui monument în propriul vostru oraş!

Toate comenzile puteau să ajungă înainte de sfârşitul anului… concluzionă Édouard.

Consternat, Albert dădu din cap. Te-ai smintit de tot. Şi se întoarse la sucul lui.

În timpul nesfârşitelor discuţii pe care le aveau pe marginea subiectului, Édouard îi dovedi lui Albert că, folosind câştigul din aceste vânzări, amândoi ar putea să plece în colonii. Să investească în nişte afaceri de viitor. Să nu mai fie niciodată săraci. Îi arătă nişte imagini decupate din revistele sau cărţile poştale aduse de Louise, vederi din Cochinchina, exploatări forestiere cu, în faţa butucilor pe care îi ridicau indigenii, colonişti cu căşti, cuceritori, îmbuibaţi ca nişte călugări, zâmbind plini de ei. Maşini europene

cu femei ale căror eşarfe albe pluteau în vânt străbăteau văi însorite din Guineea. Şi fluviile din Camerun, şi grădinile din Tonkin în care plante cărnoase se revărsau din cupe de ceramică, şi Mesageriile fluviale de la Saigon unde străluceau firmele coloniştilor francezi, şi splendidul palat al guvernatorului, scuarul Teatrului fotografiat la apus cu bărbaţi în smoching, femei în lungi rochii de seară, port-ţigaret în mâini, cocktailuri proaspete, mai că n-auzeai muzica orchestrei, acolo viaţa părea uşoară, uşoare şi afacerile, averile făcute peste noapte, tânguirea climatelor tropicale. Albert se prefăcea că priveşte totul cu un interes turistic, dar rămânea un pic mai mult decât era necesar asupra fotografiilor pieţei din Conakry unde tinere înalte şi negre, cu sânii goi, sculpturale, se plimbau cu o nepăsare îngrozitor de senzuală, îşi ştergea din nou mâinile pe şervet şi se întorcea la bucătăria lui. Albert se opri dintr-odată.

― Şi apoi, ca să-ţi tipăreşti catalogul şi ca să-l trimiţi în sute de oraşe şi sate, ce bani ai tu, ia spune-mi…?

Édouard găsise răspunsul la multe întrebări, la aceasta, niciodată.

Ca să-i bage minţile în cap, Albert se duse după portofelul său, îşi răsfiră bănuţii pe faţa de masă din muşama şi îi numără.

― Eu pot să-ţi dau unsprezece franci şaptezeci şi trei. Tu câţi ai?

Era o laşitate, o cruzime, n-avea niciun rost, o ocară, Édouard nu avea nimic. Albert nu profită de situaţie, îşi băgă firfiricii la loc şi se întoarse la oalele lui. Nu-şi mai vorbiră toată seara.

Sosi şi ziua când Édouard nu mai avu niciun argument, fără să-l fi convins pe tovarăşul său.

Nu era nu. Albert n-avea să se răzgândească.

Timpul trecuse, catalogul, aproape terminat, nu mai avea nevoie decât de câteva retuşuri ca să fie tipărit şi trimis în lumea largă. Dar mai era de făcut tot restul, organizarea, o muncă enormă şi niciun ban de nicăieri…

Ce-i rămânea lui Édouard din toate acestea: o serie de desene inutile. Se prăbuşi. De data aceasta, nu plânse, nu făcu mutre şi nu se certă, se simţea insultat. Un mic contabil îl punea la locul lui în numele sacrosanctului realism. Veşnica luptă dintre artişti şi burghezi se repeta aici; era, după nişte criterii în mare aceleaşi, războiul pe care îl pierduse în faţa lui taică-său. Un artist e un visător, prin urmare, un inutil. Lui Édouard i se părea că aude cuvintele acestea în spatele vorbelor lui Albert. Cu unul sau cu celălalt, se simţea înjosit la rangul de asistat, o fiinţă frivolă care se dedică unor activităţi zadarnice.

Fusese răbdător, pedagog, convingător, dar dăduse greş; ceea ce îl despărţea de Albert nu era un dezacord, ci o cultură; îl găsea mic, meschin, fără anvergură, fără ambiţie, fără nebunie.

Albert Maillard nu era decât o variantă a lui Marcel Péricourt. Era acelaşi, dar fără bani. Cei doi bărbaţi cu minţile pline de certitudini nimiceau tot ceea ce era mai viu în Édouard, îl ucideau.

Édouard urlă, Albert nu se lăsă. Se certară.

Édouard lovi cu pumnul în masă, străpungându-l pe Albert cu privirea şi scoţând nişte răgete aspre şi ameninţătoare.

Albert zbieră că făcuse războiul, că n-o să facă închisoare.

Édouard răsturnă otomana, care nu rezistă agresiunii. Albert se năpusti, ţinea la mobila aceasta, singurul lucru cât de cât şic în tot decorul! Lui Édouard îi scăpară nişte ţipete pline de furie, de o nemaipomenită

putere, cu torente de salivă care îi ţâşneau din gâtlejul deschis, toate acestea urcau din burtă, ca un vulcan în erupţie.

Albert strânse bucăţile de otomană, spunând că Édouard putea să spargă toată casa, că n-ar schimba o iotă, că niciunul dintre ei nu era făcut pentru soiul acesta de afaceri.

Édouard urlă în continuare, şchiopătând cu paşi mari prin încăpere, sparse un geam cu cotul, ameninţă că

o să dea de pământ cu puţinele vase pe care le aveau, Albert sări pe el, îl prinse de mijloc, căzură şi se rostogoliră pe jos.

Începuseră să se urască.

Scos din minţi, Albert îl lovi tare la tâmplă pe Édouard care, pocnindu-l straşnic în piept, îl trânti de perete unde nu mult lipsi să-l omoare. Se ridicară în picioare, faţă în faţă, în aceeaşi clipă, Édouard îl pălmui pe Albert, care îi răspunse trăgându-i un pumn. În plină figură.

Or, Édouard era înaintea lui.

Pumnul închis al lui Albert se înfundă în golul din chipul său.

Aproape până la încheietură.

Şi rămase înţepenit acolo.

Îngrozit, Albert îşi privi pumnul înghiţit în faţa tovarăşului său. De parcă i-ar fi străpuns capul dintr-o parte într-alta. Şi, deasupra încheieturii, privirea uluită a lui Édouard.

Cei doi bărbaţi rămaseră aşa câteva secunde, paralizaţi.

Auziră un strigăt, amândoi se întoarseră spre uşă. Cu mâna la gură, Louise îi privea, cu ochii în lacrimi; ieşi în fugă.

Se desprinseră unul de celălalt, neştiind ce să spună.

Se scuturară, neîndemânatici. Un timp, îndelungat, îi cuprinse o ruşine plină de vinovăţie.

Înţeleseră că totul se terminase.

Povestea lor comună nu va putea nicicând să uite de pumnul acela vârât în chipul acesta, de parcă l-ar fi spart. Gestul, senzaţia, monstruoasa intimitate, totul era covârşitor, ameţitor.

Nu simţeau aceeaşi furie.

Sau furia lor nu se exprima în acelaşi fel.

A doua zi de dimineaţă, Édouard îşi făcu bagajul.

Era raniţa lui. Nu-şi luă decât hainele, nimic altceva. Albert plecă la muncă fără să fi găsit vreun cuvânt de spus. Ultima imagine cu Édouard fu cu spatele lui, când îşi pregătea rucsacul, foarte încet, aidoma cuiva care nu se hotărăşte să se lase dus.

Toată ziua, cu reclama pe spinare, Albert bătu bulevardul pritocind la gânduri triste.

Seara, doar un bileţel: „Mulţumesc pentru tot”.

Apartamentul i se păru gol, ca viaţa lui când plecase Cécile. Ştia că oamenii uită totul, dar, de când câştigase războiul, avea impresia că îl pierde câte un pic în fiecare zi.