Iar pentru aniversarea armistiţiului, o veghe la Invalides! Aproape cu uşile închise!
Era foarte mulţumit de formula aceasta. Căută expresia exactă, îşi plimbă cuvintele prin gură ca pe o duşcă de vin când îl guşti. O comemorare cu uşile închise! Minunat. Vru să o încerce, se răsuci, vorbi pe un ton mânios:
― Pentru Războiul cel Mare, o comemorare cu uşile închise!
Nu-i rău. Madeleine se ridicase în sfârşit, pusese ceva uşor pe ea. O să se spele după plecarea lui Henri, nu se grăbea. Până atunci, o să aşeze hainele la loc.
Îşi trase papucii în picioare. Henri era în vervă:
― Acum, celebrările au încăput pe mâna bolşevicilor, recunoaşte şi tu!
― Termină, Henri, spuse Madeleine distrată pe când deschidea dulapul, mă oboseşti.
― Şi schilozii care nu zic nici pâs! Părerea mea e că nu-i decât o zi când se aduce omagiu eroilor, 11
noiembrie! Şi n-o să mă opresc aici…
Madeleine îi tăie vorba, agasată:
― Henri, gata! Că-i pe 14 iulie, 1 noiembrie, de Crăciun sau la Sfântul Aşteaptă, ţie oricum nu-ţi pasă!
Se întoarse spre ea, o privi de sus. Tot în chiloţi. Dar, de data aceasta, lui Madeleine nu-i mai veni să râdă.
Îl privea ţintă.
― Înţeleg, continuă e a, că ai nevoie să-ţi repeţi scenele înainte de a le servi publicului tău, în asociaţiile tale de foşti combatanţi, cluburile tale şi mai ştiu eu unde… Dar eu nu sunt bona ta! Păstrează-ţi furiile şi năbădăile pentru cine are chef de aşa ceva. Şi pe mine lasă-mă în pace!
Se întoarse la ce făcea, mâinile nu-i tremurau, vocea, nici atât. Spunea adesea lucrurile în felul acesta, sec, apoi le dădea uitării. Ca taică-său, o adevărată pereche ăştia doi. Henri nu se supără, îşi trase pantalonii, Madeleine avea în fond dreptate, 1 noiembrie sau 11 noiembrie… Cu 14 iulie altfel stătea treaba. Nu ascundea defel ura pe care o nutrea pentru sărbătoarea aceasta naţională, Luminile, Revoluţia, toate astea, şi nu pentru că ar fi avut propriile idei în această privinţă, ci pentru că era, credea el, o purtare demnă şi firească din partea unui aristocrat.
Şi pentru că trăia în casa Péricourt, nişte parveniţi şi ăştia. Bătrânul se însurase cu o de Margis, o amărâtă de urmaşă a unor negustori de aţe, cu o particulă cumpărată la mezat care, din fericire, nu se transmitea decât pe linie bărbătească, în timp ce un Péricourt rămânea pe vecie un Péricourt. Le-ar trebui cinci veacuri ca să ajungă de seama unui Aulnay-Pradelle, ba chiar mai mult! Peste cinci veacuri, averea li se va fi topit de multişor, în timp ce familia Aulnay-Pradelle, a cărei dinastie Henri avea s-o reîntemeieze, va continua să primească lumea bună în salonul cel mare din conacul de la Sallevière. Şi, că tot veni
vorba de moşie, trebuia să se grăbească, era deja nouă. O să ajungă acolo pe înserat, iar a doua zi, toată
dimineaţa o să le dea ordine şefilor de şantier, o să vadă ce s-a lucrat, trebuia să stea mereu cu ochii pe oamenii ăştia, să se tocmească, să scadă preţurile, terminaseră de pus acoperişul, şapte sute de metri pătraţi de ardezie, o avere, se apucau de aripa vestică, devastată, totul era la pământ, era nevoit să se ducă după pietre la dracu-n praznic, într-o ţară care nu mai avea nici trenuri, nici şlepuri, ce de mai eroi trebuia el să dezgroape ca să plătească toate astea!
Când se duse să o sărute, chiar înainte de-a pleca (îi dădea un pupic pe frunte, nu-i plăcea să o sărute pe gură), Madeleine îi potrivi nodul la cravată, de dragul formei, al gestului. Se dădu înapoi, îl admiră. Aveau dreptate curvele dracului, era tare frumos bărbatu-său, numai bun de prăsilă.
18
Invitaţia aceasta la alde Péricourt îl bântuia pe Albert. Încă nu-şi găsise liniştea din pricina poveştii aceleia cu schimbarea de identitate, o visa şi noaptea, poliţia îi dădea de urmă, îl aresta, îl arunca în închisoare. Ceea ce îl întrista când îl închideau era faptul că Édouard nu mai avea pe nimeni să-i poarte de grijă. Şi, în acelaşi timp, se simţea uşurat. Aşa cum Édouard, în anumite momente, îi purta pe ascuns pică, lui Albert îi era ciudă pe Édouard pentru că îl luase rob pe viaţă. De când tovarăşul său ceruse să
iasă din spital şi după ce se obişnuise cu veştile cele rele privitoare la imposibilitatea de a pune mâna pe vreo pensie, Albert avusese măcar sentimentul că lucrurile o luaseră pe un făgaş normal, durabil, impresie brusc dezminţită de apariţia neaşteptată a domnişoarei Péricourt şi de perspectiva acestei invitaţii care îl obseda zi şi noapte. Căci, în sfârşit, avea să ia cina în faţa tatălui lui Édouard, să joace comedia morţii fiului său, să susţină privirea surorii sale care părea aşa de drăguţă când nu-ţi strecura bani în mână, ca unui lacheu.
Albert chibzuia încontinuu la consecinţele acestei invitaţii. Dacă le mărturisea celor doi Péricourt că
Édouard trăia (şi cum să facă altfel?), ce-avea să se întâmple, o să trebuiască să-l aducă înapoi cu de-a sila în familia lui, unde el nu mai voia să mai calce? Ar însemna să-l trădeze. Dar de ce naiba nu voia Édouard să se întoarcă acasă? Albert ar fi fost tare mulţumit să aibă aşa o familie. Fusese singur la părinţi, i-ar fi plăcut s-o aibă pe Madeleine ca soră. Se convinse de unul singur că anul trecut, la spital, greşise când se luase după Édouard; tovarăşul lui trecuse printr-un moment de disperare, iar Albert n-ar fi trebuit să se lase înduplecat… dar era prea târziu.
Pe de altă parte, dacă mărturisea adevărul, ce-or să spună despre soldatul acela necunoscut care îşi dormea acum somnul de veci naiba ştie unde, în cavoul familiei Péricourt fără îndoială, un intrus pe care n-aveau să-l mai tolereze. Şi ce-or să facă cu el?
Or să cheme poliţia, totul o să se spargă iar în capul lui Albert! Sau îl vor pune să-l dezgroape din nou pe bietul soldat necunoscut ca să-i descotorosească pe alde Péricourt de el şi ce să facă Albert cu rămăşiţele acelea pământeşti? Or să ajungă până la înscrisurile false din registrele militare!
Şi apoi, să se ducă la ei acasă, să se întâlnească cu taică-său şi cu soră-sa, poate şi cu alţi membri ai familiei, fără să-i spună nimic tovarăşului său, era o trădare. Ce-ar face Édouard dacă ar afla?
Dar dacă i-ar spune, n-ar fi tot o trădare? Astfel, Édouard ar rămâne aici, frământându-se, singur-singurel, ştiind că tovarăşul lui e pe cale să-şi petreacă seara cu nişte oameni de care el se lepădase! Pentru că, până la urmă, acesta era adevărul, dacă nu vrei să-i mai vezi înseamnă că te lepezi de ei, nu?
O să le scrie un bileţel, o să născocească el o scuză. Dar or să-i propună altă zi. O să le îndruge că n-are cum să vină. Dar or să trimită pe cineva să-l ia şi or să dea peste Édouard…
Nu găsea cale de ieşire. Totul se amesteca, Albert avea întruna coşmaruri. În toiul nopţii, Édouard, care nu dormea aproape niciodată, se ridica într-un cot, cuprins de îngrijorare, îl apuca de umăr pe camaradul său ca să-l trezească, îi întindea carnetul de discuţii cu un aer întrebător, Albert îi făcea semn că nu e nimic, dar coşmarurile se tot întorceau, nu se mai termina, iar el, spre deosebire de Édouard, avea nevoie de doza lui de somn.
Până la urmă, după o groază de gânduri contradictorii, luă o hotărâre. O să se ducă la familia Péricourt acasă (altfel, ar fi în stare să vină până aici după el) şi o să le ascundă adevărul, aceasta fiind soluţia cea mai puţin periculoasă. O să le dea ce vor şi-o să le povestească cum murise Édouard al lor, iată ce-avea să
facă. Şi n-o să-i mai vadă niciodată.
Or, nu-şi prea amintea ce povestise în scrisoare! Ce naiba născocise? O moarte plină de eroism, un glonţ
în inimă, ca în romane, dar în ce împrejurări? Fără să mai pună la socoteală că domnişoara Péricourt îi dăduse de urmă prin ticălosul ăla de Pradelle. Ăla ce i-o fi îndrugat? Bineînţeles că se arătase în cea mai bună lumină. Iar dacă versiunea lui Albert nu se potrivea cu cea auzită de la Pradelle, pe cine or să
creadă? N-avea să treacă drept un impostor?
Cu cât îşi punea mai multe întrebări, cu atât mintea şi memoria i se tulburau mai tare, coşmarurile se întorceau, grămadă unele peste altele ca nişte farfurii într-un dulap, zdruncinate de fantome.
Mai era şi delicata problemă a hainelor. Nu se putea duce aşa la familia Péricourt, cea mai bună ţoală pe care o avea puţea a păduchios de la treizeci de paşi.
Pentru cazul în care avea până la urmă să se hotărască să se ducă pe bulevardul Courcelles, întrebă în stânga şi-n dreapta de un costum decent. Singurul pe care îl găsi îi aparţinea unui coleg, om-sendviş pe lângă Champs-Élysées, un pic mai scund decât el. Trebuia să-şi lase pantalonii cât mai jos pe şolduri, altfel părea un clovn. Fu cât pe ce să ia o cămaşă de la Édouard, care avea două, dar se răzgândi. Şi dacă
familia o recunoştea? Luă una de la acelaşi coleg, bineînţeles prea mică, o închidea cu greu la nasturi.
Rămânea delicata problemă a pantofilor. Nu găsi o pereche pe măsura lui. Era silit să se descurce cu ai lui, nişte bocanci scâlciaţi pe care încercă să-i lustruiască până la istovire, dar care n-ajunseră să pară
