Şi totuşi, ce bine începuse totul! De îndată ce catalogul ajunsese în primării, cererile de informaţii veniseră puhoi. În unele zile, câte douăsprezece, douăzeci, douăzeci şi cinci de scrisori. Édouard le consacra tot timpul, părea să nu obosească niciodată.
Când sosea cu poşta, ţipa de bucurie, strecura o foaie de hârtie cu antetul Suvenirului Patriotic în maşina de scris, punea Trompetele din Aida[4] la gramofon, dădea sunetul tare, ridica degetul în aer de parcă ar fi vrut să vadă de unde bate vântul şi se arunca asupra clapelor cu încântare, ca un pianist. Născocise toată povestea nu pentru bani, ci ca să trăiască euforia aceasta, voluptatea unei nemaipomenite provocări. Omul acesta fără chip îi dădea lumii cu tifla, o tiflă enormă; iar lucrul ăsta îi provoca o bucurie nebună, îl ajuta să se regăsească pe sine, un sine pe care aproape îl pierduse.
Cele mai multe dintre cererile clienţilor vizau aspecte practice: modurile de fixare, garanţiile, sistemul de împachetare, normele tehnice pe care trebuiau să le respecte soclurile… Folosindu-se de condeiul lui Édouard, Jules d’Épremont avea răspunsuri la tot. Redacta nişte scrisori extrem de bine informate, pe deplin liniştitoare şi personalizate. Scrisori care dădeau încredere. Edilii sau învăţătorii secretari de primărie îşi explicau adesea proiectul, punând, fără să vrea, în lumină dimensiunea imorală a acestei escrocherii, pentru că statul nu contribuia la cumpărarea acestor monumente decât simbolic şi „direct proporţional cu efortul şi sacrificiile la care se învoiau oraşele în vederea glorificării etc.”.
Municipalităţile mobilizau şi ele ce puteau, de cele mai multe ori nu mare lucru, prin urmare, esenţialul se regăsea în… subscripţiile populare. Indivizi, şcoli, parohii, familii întregi îşi aduceau obolul pentru ca numele unui frate, al unui fiu, al unui tată, al unui văr să fie pentru totdeauna gravat pe un monument comemorativ care avea să troneze în centrul satului sau alături de biserică, veşnic, credeau ei. Neputând să adune destul de repede sumele cerute ca să profite de excepţionala promoţie propusă de Suvenirul Patriotic, multe scrisori încercau să se tocmească, să se târguiască în privinţa plăţii. Era posibil „să se pună deoparte un model din bronz cu o arvună de numai şase sute şaizeci de franci”? Dar suma aceasta reprezenta doar patruzeci şi patru la sută din acont în loc de cei cincizeci trebuincioşi, li se răspundea.
„Numai că, vedeţi dumneavoastră, fondurile se adună greu. Nu încape îndoială că vom fi capabili să
respectăm scadenţa, ne luăm angajamentul.” „Elevii au fost mobilizaţi ca să facă mai multe chete în rândul populaţiei”, li se explica în altă parte. Sau: „Doamna de Marsantes are de gând să lase moştenire oraşului o parte din avere. Să ne ferească Dumnezeu de moartea ei, dar nu este aceasta o garanţie acceptabilă pentru cumpărarea unui frumos monument pentru Chaville-sur-Saône care a pierdut aproape cincizeci de tineri şi trebuie să ajute la întreţinerea a optzeci de orfani?”
Data aceasta limită de 14 iulie, atât de apropiată, îi speria pe mulţi. De-abia dacă aveau vreme să se consulte cu Consiliul municipal. Dar oferta era atât de atrăgătoare!
Édouard-Jules d’Épremont, mare domn, acorda tot ce i se cerea, reduceri excepţionale, amânări, nu era niciodată nicio problemă.
De obicei, începea felicitându-l călduros pe interlocutor pentru excelenţa alegerii sale. Că voia să
cumpere La atac!, o simplă torţă funerară sau Cocoşul călcând în picioare o cască nemţească, Édouard recunoştea discret că el însuşi avea o tainică preferinţă pentru modelul cu pricina. Adora clipa aceasta a pompoasei mărturisiri în care punea tot ridicolul văzut la profesorii săi manieraţi şi plini de sine de la Artele Frumoase.
Cât despre proiectele compozite (atunci când, de pildă, interlocutorul se gândea să îmbine Victoria cu
Răcan pe moarte apărând drapelul), Jules d’Épremont se declara mereu entuziasmat, neşovăind să-şi felicite corespondentul pentru rafinamentul abordării sale artistice, mărturisindu-se chiar uimit de bunul-gust şi inventivitatea acestei combinaţii. Se arăta rând pe rând îngăduitor pe plan financiar, generos în bunăvoinţa sa, excelent tehnician, perfect informat şi stăpân pe arta sa. Nu, asigura el, nu-i nicio problemă cu stratul de ciment şi da, stela putea fi concepută cu cărămizi aşezate în stil franţuzesc, da, bineînţeles, şi din granit, întocmai, şi, fireşte, toate modelele Suvenirului Patriotic erau agreate, de altfel, certificatul cu ştampila Ministerului de Interne avea să însoţească opera la livrare. Nu se pomenise ca vreo dificultate să nu-şi fi aflat, sub condeiul său, o soluţie simplă, practică şi liniştitoare. Îndatoritor, le aducea aminte interlocutorilor lista documentelor necesare obţinerii neînsemnatei subvenţii de la stat (deliberare a Consiliului municipal, crochiu al monumentului, aviz al comisiei însărcinate cu evaluarea artistică, devizul estimativ al cheltuielilor, indicarea traseului şi a mijloacelor de transport), le oferea câteva sfaturi în domeniu şi redacta o superbă recipisă de comandă care confirma primirea acontului.
Turnura finală ar fi meritat, de una singură, să figureze în analele înşelătoriei perfecte. La sfârşitul capitolului: „Admir excelenţa gustului dumneavoastră estetic şi ingeniozitatea compoziţiei pe care aţi ales-o”, cu nişte perifraze care îi traduceau ezitarea şi scrupulele, Édouard scria adesea, adaptând pasajul acesta tuturor combinaţiilor care se prezentau: „Dat fiind faptul că proiectul dumneavoastră constituie o îmbinare în care simţul cel mai artistic se conjugă în mod admirabil cu cel mai patriotic sentiment, vă
ofer, pe lângă reducerea deja acordată anul acesta, un rabat suplimentar de 15%. Considerând că efortul acesta este întru totul excepţional (despre care vă rog să nu mai afle nimeni altcineva!), v-aş cere să
plătiţi acontul iniţial în totalitate.”
Ţinând-o cu mâinile întinse, Édouard îşi admira uneori pagina chicotind de mulţumire. Din punctul lui de vedere, puhoiul acesta de scrisori care îi luau îngrozitor de mult timp lăsa să se întrevadă reuşita operaţiunii. Şi tot mai primeau, cutia poştală era mereu plină.
Albert era scârbit.
― Nu crezi că ţi s-a urcat la cap? întreba el.
Nu-i era greu să-şi imagineze cât de mult le-ar fi agravat scrisorile acestea pline de mizericordie acuzaţiile ce li s-ar aduce dacă ar fi prinşi.
Cu un gest regesc, Édouard dovedea că era un mare domn.
― Să fim milostivi, dragul meu! mâzgălea el în chip de răspuns. Nu ne costă nimic, iar oamenii aceştia au nevoie de încurajări. Iau parte la o operă magnifică! De fapt, sunt nişte eroi, nu?
Albert era un pic şocat: să le zici eroi, în batjocură, unor oameni care puneau mână de la mână pentru un monument…
Édouard îşi scotea atunci brusc masca şi-şi dezvelea chipul, monstruoasa gaură căscată deasupra căreia privirea, singura urmă de viaţă şi omenie, te aţintea cu intensitate.
Albert nu mai vedea prea des rămăşiţa aceasta de faţă, grozăvia aceasta, pentru că Édouard trecea necontenit de la o mască la alta. Ba chiar i se întâmpla să adoarmă cu trăsăturile unui războinic indian, ale unei păsări mitologice, ale unei lighioane sălbatice pline de voie bună. Albert, care se trezea din oră în oră, se apropia de el şi cu grija unui tată îi dădea masca la o parte. În întunericul încăperii, îşi privea atunci camaradul dormind, frapat de înspăimântătoarea asemănare, de n-ar fi fost roşul acela omniprezent, a restului acestuia de faţă cu anumite moluşte cefalopode.
Deocamdată şi în ciuda energiei cu care răspundea Édouard numeroaselor întrebări, comenzile ferme nu soseau.
― De ce? întreba Albert cu o voce spartă. Ce se întâmplă? De parcă răspunsurile nu i-ar convinge…
Édouard mima un soi de dans al scalpului, Louise pufnea în râs. Albert, pe care îl apuca greaţa, îşi lua iar conturile la mână, verifica.
Nu-şi mai amintea de starea sufletească de atunci, într-atât îngrijorarea copleşise mai apoi totul, dar primele plăţi, la sfârşitul lui mai, provocaseră o oarecare euforie. Albert ceruse ca fondurile să fie mai întâi consacrate rambursării băncii, lucru pe care, bineînţeles, Édouard îl contestase.
― Ce rost are să înapoiezi banii unei bănci? scrisese el pe caietul cel mare. Oricum o să ne cărăm cu fondurile furate! Să le şterpeleşti de la o bancă e totuşi mai puţin imoral!
Albert nu se lăsă. Se scăpase o dată, pe când vorbea despre Banca de Scont şi de Credit Industrial, dar era limpede că Édouard nu ştia nimic despre afacerile tatălui său, numele nu-i spunea nimic. Ca să se justifice în faţa tovarăşului său, nu putea să adauge pur şi simplu că domnul Péricourt fusese prea bun ca să-i propună slujba aceasta şi că îi era scârbă să-l mai pungăşească. Era o morală care, bineînţeles, se dădea după cum bătea vântul, din moment ce, pe de altă parte, încerca să înşele nişte necunoscuţi, dintre
care mulţi de condiţie modestă, care puneau mână de la mână ca să înalţe un monument în amintirea propriilor morţi, dar pe domnul Péricourt îl cunoştea personal, nu era acelaşi lucru, iar de când cu Pauline… Pe scurt, nu se putea împiedica să-l considere oarecum ca fiind binefăcătorul său.
Prea puţin convins de ciudatele motive ale lui Albert, Édouard cedase, iar primele plăţi rambursară
banca.
După care, se dedaseră, fiecare în felul lui, la o cheltuială simbolică, îşi făcuseră o mică plăcere, promisiune a unui viitor înfloritor care, poate, îi aştepta.
Édouard îşi cumpărase un gramofon de o calitate excelentă şi destul de multe discuri, printre care câteva marşuri militare. În ciuda piciorului ţeapăn, îi plăcea la nebunie să defileze în pas cadenţat prin apartament, în compania lui Louise şi purtând o cască de soldat caricatural de-a dreptul caraghioasă.
Avea şi nişte operă din care Albert nu pricepea nimic şi Concertul pentru clarinet al lui Mozart care, în unele zile, se auzea întruna de parcă discul ar fi fost zgâriat. Édouard purta mereu aceleaşi haine, o alternanţă de doi pantaloni, două tricouri şi două pulovere pe care Albert le ducea la spălat o dată la două
săptămâni.
Cât despre Albert, el îşi cumpărase pantofi. Şi un costum. De data aceasta, numai de calitate, din aceea adevărată. Fusese teribil de inspirat, căci tocmai în perioada aceea o întâlnise pe Pauline. De atunci, lucrurile erau cu mult, infinit mai complicate. Cu femeia aceasta, aşa cum se întâmplase şi cu banca, o minciună la început fusese de ajuns ca să se vadă osândit la o îngrozitoare goană spre necunoscut. Ca şi cu monumentele. Dar ce-i făcuse el oare bunului Dumnezeu de era silit fără-ncetare să se lase fugărit de o bestie sălbatică ce ameninţa să-l înghită de viu? Iată de ce îi spusese lui Édouard că masca de leu (de fapt, un animal mitologic, dar Édouard nu-l mai mustra pentru asemenea amănunte) era foarte frumoasă, bineînţeles, magnifică chiar, dar că visa urât din pricina ei şi că i-ar fi recunoscător dacă ar pune-o undeva bine de tot. Édouard îi făcuse pe plac.
Aşa, şi Pauline.
O poveste cu o decizie a Consiliului de administraţie de la bancă.
