Zâmbi arătându-şi toţi dinţii, destul de mândru că depăşise dificultatea aceasta lingvistică.

Domnul Péricourt răsfoia în continuare catalogul, tare subţire.

― Dar, spuse el, acestea sunt nişte modele industriale.

― Păi… da, se încumetă Labourdin, care nu pricepea unde voia să ajungă preşedintele.

― Labourdin, noi, noi am comandat o operă originală, nu?

― Aaa! urlă Labourdin care uitase punctul acesta, dar îşi aducea aminte că îi pregătise răspunsul. Chiar aşa, dragă domnule preşedinte, ba chiar foarte originală! Pentru că, vedeţi dumneavoastră, Jules d’Épremont este autorul unor modele industriale şi, totodată, a unor opere cum s-ar spune „pe măsură”!

Omul acesta ştie să facă de toate!

Îşi aminti atunci că vorbea despre o fiinţă pur şi simplu născocită.

― În sfârşit… ştia să facă de toate, adăugă el, coborând tonul, de parcă ar fi fost vorba despre un artist mort şi, din pricina aceasta, incapabil să onoreze o comandă.

Răsfoind paginile catalogului şi uitându-se la modelele prezentate, domnul Péricourt îşi dădea seama de dimensiunile înşelătoriei: naţionale.

Scandalul avea să fie îngrozitor.

Fără să-l ia în seamă pe Labourdin care-şi ridica pantalonii cu amândouă mâinile, se răsuci, se duse la birou şi se trezi în faţa enormităţii propriului eşec.

Totul în jurul lui, desenele înrămate, schiţele, proiecţiile monumentului său îi urlau umilirea.

Nu-i păsa de banii cheltuiţi, nici măcar, pentru un bărbat ca el, de faptul că fusese tras pe sfoară, nu, ceea ce îl scotea din minţi era că cineva îşi bătuse joc de nenorocirea lui. Banii, reputaţia, mai treacă-meargă, avea de unde, iar lumea afacerilor îl învăţase cât de rea sfetnică este ranchiuna. Dar luarea în râs a nenorocirii sale echivala cu dispreţuirea morţii fiului său. Aşa cum o făcuse el cândva. În loc să repare tot răul pe care i-l făcuse fiului său, monumentul acesta stricase şi mai mult lucrurile. Nădăjduita mântuire se transforma într-un caraghioslâc.

Catalogul Suvenirului Patriotic propunea o gamă de articole industriale cu o promoţie atrăgătoare. Câte asemenea monumente imaginare fuseseră vândute? Câte familii dăduseră bani pentru himerele acestea?

Câte comune fuseseră tâlhărite ca în codru, victime ale propriei lor naivităţi? Era pur şi simplu dezgustător că cineva putuse să îndrăznească, putuse chiar să aibă ideea de a jecmăni atâţia oameni nefericiţi.

Domnul Péricourt nu era un om destul de generos nici ca să se simtă aproape de victimele pe care le presimţea numeroase, nici ca să aibă chef să le vină în ajutor. Se gândea numai la el, la nenorocirea lui, la băiatul lui, la povestea lui. Suferea în primul rând pentru faptul că niciodată n-avea să reuşească să

devină tatăl ce nu fusese vreodată. Dar, într-un fel încă şi mai egotist, era jignit de parcă fusese personal vizat: cei care plătiseră pentru modelele industriale fuseseră papagalii unei înşelătorii generale, în timp ce el, cu comanda lui de monument pe măsură, se simţea obiectul unei extorcări individuale.

Înfrângerea aceasta îi rănea grozav orgoliul.

Sleit de oboseală, scârbit, se aşeză la birou şi deschise iarăşi catalogul pe care, fără să-şi dea seama, îl mototolise în mâini. Citi cu atenţie interminabila scrisoare pe care escrocul o adresa primarilor de oraşe şi sate. Vorbe întoarse din condei, liniştitoare, care păreau atât de oficiale! Domnul Péricourt se opri o clipă asupra argumentului care, probabil, asigurase reuşita înşelătoriei, reducerea aceasta excepţională, neapărat atrăgătoare pentru bugetele reduse, efectul chilipirului… Şi chiar şi data aceasta de 14 iulie, atât de simbolică…

Înălţă capul, întinse mâna şi se uită în calendar.

Escrocii le lăsau clienţilor puţină vreme ca să reacţioneze ori să verifice cu cine aveau de-a face. Iar dacă

primiseră o recipisă în toată regula în schimbul comenzii, n-aveau de ce să-şi facă griji înainte de 14 iulie, data sfârşitului pretinsei promoţii. Erau în 12. Nu mai era vorba decât de câteva zile. Cum nimeni nu-i pomenea, şarlatanii aşteptau mai mult ca sigur să pună mâna pe ultimele arvune înainte de a o lua la sănătoasa. Cât despre clienţi, cei mai chibzuiţi sau cei mai bănuitori aveau să încerce în curând să se asigure că avuseseră încredere în cine trebuia.

Şi ce-o să se întâmple atunci?

O să izbucnească scandalul. Într-o zi sau două sau trei. Poate chiar în câteva ore.

Şi apoi?

Ziarele aveau să se lamenteze care mai de care, poliţia o să fie cu ochii în patru; jigniţi în numele naţiunii, deputaţii aveau să-şi afişeze virtutea patriotică…

― Tâmpenii, murmură domnul Péricourt.

Şi chiar dacă aveau să dea de urma derbedeilor, dacă aveau să pună mâna pe ei, ce urma să se întâmple, trei, patru ani de anchetă, un proces, până atunci toată lumea avea să se domolească.

Inclusiv eu, gândi el.

Ideea aceasta nu-l alină: ziua de mâine n-avea nicio importanţă, el suferea azi.

Închise catalogul, îl netezi cu palma.

Când o să-i înhaţe poliţia (în cazul în care lucrul acesta avea să se întâmple într-o bună zi), Jules d’Épremont şi complicii lui n-or să mai fie nişte indivizi. Aveau să se transforme în nişte fenomene de actualitate, nişte curiozităţi, cum fusese Raoul Villain[6], cum era pe cale să devină Landru.

Lăsaţi în seama furiei generale, vinovaţii n-aveau să le mai aparţină doar victimelor lor. Iar el, Péricourt, pe cine urma el să urască atunci când bandiţii aveau să fie proprietatea tuturor?

Mai rău, numele lui avea să fie prins în miezul procesului! Iar dacă, din nenorocire, a fost singurul care a comandat o operă pe măsură, avea să fie singurul despre care se va spune: ia uite-l şi pe Péricourt, a băgat o sută de mii de franci în afacere, ce mai dobitoc! Se sufocă numai când se gândi la aşa ceva, căci avea să fie, în ochii tuturor, un fraier, un nerod. El, industriaşul încoronat de succes, bancherul temut de toţi, fusese jupuit de bani ca un începător de nişte escroci de duzină.

Rămăsese fără cuvinte.

Rănit în amorul propriu, nu mai vedea nimic.

Înăuntrul lui, se petrecu ceva misterios şi irevocabil: îi voia pe oamenii care făcuseră nelegiuirea aceasta, aşa cum rareori îşi dorise ceva, cu o patimă nebunească. Nu ştia ce urma să le facă, dar îi voia şi cu asta, basta.

Nişte nenorociţi. O bandă organizată. Plecaseră deja din ţară? Poate că nu.

Putea oare să le dea de urmă înaintea poliţiei?

Era miezul zilei.

Trase cordonul şi porunci să i se dea de urmă ginerelui. Să vină. Să lase orice altceva baltă.

39

În mijlocul după-amiezii, Henri d’Aulnay-Pradelle pătrunse în marea poştă de pe strada Louvre şi alese o bancă ce-i îngăduia să observe şirurile de căsuţe poştale care acopereau pereţii, nu departe de monumentala scară ce ducea la etaj.

Căsuţa numărul 52 se afla la vreo cincisprezece metri de el. Se prefăcu absorbit de lectura ziarului, dar înţelese repede că nu putea să rămână multă vreme în locul acela. Înainte să ia ce-aveau de luat din căsuţă, mai mult ca sigur că samsarii se uitau bine primprejur ca să vadă dacă totul era în odine şi nu încăpea îndoială că nu treceau în miezul zilei, ci mai degrabă dimineaţa. În sfârşit, acuma că era aici, se trezea prins în cea mai cumplită dintre spaimele sale: astăzi, pungaşii riscau mai mult dacă veneau să-şi ia ultimele plăţi decât dacă se urcau într-un tren pentru celălalt capăt al Europei sau într-un vapor spre Africa.

N-or să vină.

Or, el nu avea prea mult timp.

Ideea aceasta îl doborî.

Părăsit de personal, lăsat de izbelişte de asociaţi, renegat de socru-său, abandonat de nevastă-sa, fără

nicio perspectivă în catastrofa care se anunţa… Trăise cele mai rele trei zile din viaţa lui până la chemarea aceasta in extremis, curierul care venise de urgenţă după el, cuvintele acelea mâzgălite pe o carte de vizită a lui Marcel Péricourt: „Vino numaidecât să mă vezi”.