Îi recomandă câteva cravate şi cămăşi, Albert se prefăcu nehotărât, acceptă totul, apoi se uită cu uşurare la vânzătorul care împacheta întreaga ţinută.

― Mi-ar mai trebui… încă una, zise el atunci. Pentru la faţa locului…

― La faţa locului, foarte bine, repetă vânzătorul care termina de legat pachetele. Dar care loc?

Albert nu voia să-i dezvăluie destinaţia, nici vorbă, dimpotrivă, trebuia să fie şiret.

― Coloniile, declară el.

― Bine…

Vânzătorul se arătă dintr-odată foarte curios. Poate că şi el avusese cândva dorinţe, planuri.

― Şi o ţinută de ce fel, vă rog?

Părerea pe care o avea Albert despre colonii era făcută din nimicuri, cărţi poştale, zvonuri, imagini din reviste.

― Ceva care să se potrivească bine acolo…

Vânzătorul îşi strânse buzele cu subînţeles, cred că avem ce vă trebuie, dar, de data aceasta, fără

manechin cu ţinuta completă ca să vă daţi seama ce iese, iată aici vesta, ia pipăiţi ţesătura aceasta, acolo e pantalonul, mai elegant de atât nu se poate, dar totodată practic şi, bineînţeles, pălăria.

― Sunteţi sigur? se încumetă Albert.

Vânzătorul era categoric: pălăria face omul. Albert, care credea că totul se judeca după pantofi, cumpără

ce i se propuse. Vânzătorul zâmbi cu gura până la urechi, să fi fost pomenitele colonii, vânzare a celor două costume, oricum, avea ceva dintr-un ciudat animal de pradă ― lucru pe care Albert îl mai văzuse la câţiva şefi de la bancă, nu-i plăcu defel, fu cât pe-aici să i-l spună, dar fără scandal, nu la doi paşi de hotel, nu mai erau nici două zile până la plecare, n-avea niciun rost să comită greşeala care strică totul.

Albert cumpără şi un geamantan din piele arămie, două valize noi asortate, dintre care una avea să

folosească la transportarea banilor, o cutie nouă de pălării pentru căpăţâna sa de cal şi trimise totul la Lutetia.

În sfârşit, alese o cutie frumoasă, feminină, în care puse patruzeci de mii de franci. Înainte să se întoarcă

la căpătâiul camaradului său, trecu pe la poşta de pe strada Sèvres, ca să-i trimită totul doamnei Belmont cu un răvaş în care preciza că suma era pentru Louise, „pentru când o să fie mare”, că Édouard şi el îi dădeau în grijă „să-i plaseze cum ştia ea mai bine până când micuţa va avea vârsta când va putea să-i încaseze”.

Când totul ajunse la hotel, Édouard se uită la haine, clătină din cap a mulţumire, se dedă chiar unui gest cu arătătorul în sus, bravo, minunat. Ca să vezi, gândi Albert, chiar nu-i pasă. Şi se duse s-o vadă pe Pauline.

În taxi, îşi repetă discursul şi ajunse hotărât nevoie mare să-i explice cum stăteau lucrurile, căci, de data aceasta, nu mai avea încotro, erau în 12 iulie, are să plece pe 14 dacă n-o să crape între timp, acum ori niciodată. Decizia lui avea ceva dintr-o incantaţie, pentru că, în străfundurile lui, ştia că nu era în stare de o asemenea mărturisire.

Se gândise la motivele care-l împiedicaseră până acum s-o facă. Toate îşi aveau temeiul într-o chestiune de morală despre care presimţea că este de nedepăşit.

Pauline venea dintr-o familie de oameni simpli, era bisericoasă până la Dumnezeu, fată de salahor şi muncitoare, iar mai cu grijă la neprihănire şi cinste decât soiul acesta de săraci nici că există.

I se păru mai fermecătoare ca niciodată. Albert îi cumpărase o pălărie care-i dezvăluia drăgălăşenia chipului atât de desăvârşit alcătuit, zâmbetul luminos şi irezistibil.

Simţind că, în seara aceea, Albert nu era în largul lui, mai tăcut chiar decât de obicei, întotdeauna pe cale să spună un lucru pe care, până la urmă, îl ţinea pentru el, Pauline trecea prin unul dintre cele mai delicate momente ale relaţiei lor. N-avea nicio îndoială, voia s-o ceară de nevastă şi nu izbutea să-şi ia inima în dinţi. Albert nu e doar timid, se gândea ea, e şi un pic fricos. Adorabil, într-adevăr drăguţ, dar dacă nu-i scoţi cuvintele cu cleştele din gură, poţi să stai după el şi până la Sfântu’ Aşteaptă.

Deocamdată, se delecta cu amânările lui, se simţea dorită, nu-i părea rău că se lăsase cucerită nici de el, nici de propriile ei pofte. Făcea pe zăpăcita, dar nu se îndoia că era treabă serioasă. De mai multe zile încoace, să-l tot vadă pe Albert contorsionându-se îi provoca o plăcere despre care se prefăcea că n-are habar.

Iar în seara aceea (luau cina într-un mic restaurant de pe strada Commerce), felul în care îi spusese:

― De fapt, vezi tu, Pauline, nu-mi prea place la bancă, mă întreb dacă n-ar trebui să mă apuc de altceva…

E adevărat, se gândi ea, nu-ţi trece prin minte aşa ceva când ai trei sau patru copii, trebuie să încerci când eşti încă în floarea vârstei.

― A, da? răspunse ea cu nepăsare, cu ochii la chelnerul care aducea aperitivele. Ce anume?

― Ei bine… habar n-am…

Părea că se gândise mult la întrebare, dar niciodată la răspuns.

― Un soi de negoţ, poate, se încumetă el.

Pauline se înroşi toată. Un negoţ… Culmea succesului. Ia gândiţi-vă… „Pauline Maillard, modă şi mărfuri de la Paris.”

― Păi… răspunse ea. Întâi şi-ntâi, un negoţ cu ce?

Sau chiar, fără să meargă aşa de departe: „Casa Maillard. Băcănie, mercerie, vinuri şi lichioruri”.

― Ei bine…

Aşa se întâmplă adesea, gândi Pauline, Albert îşi urmează gândul, dar ea pe-al ei, nici vorbă…

― Poate nu chiar un negoţ… Mai degrabă o firmă.

Pentru Pauline, care nu pricepea decât ceea ce vedea, conceptul de firmă nu avea nici pe departe aceeaşi limpezime.

― O firmă de ce anume?

― Mă gândisem la lemnul exotic.

Pauline înlemni, furculiţa cu praz în vinegretă i se clătină la câţiva centimetri de buze.

― Şi la ce-i bun lemnul ăsta?

Albert bătu imediat în retragere:

― Sau poate la vanilie, cafea, cacao, soiul acesta de lucruri…

Pauline încuviinţă cu gravitate, ceea ce făcea cu plăcere atunci când nu pricepea, dar „Pauline Maillard, vanilie şi cacao”, nu, deloc, nu vedea ce putea să iasă din toată povestea aceasta. Şi nici cui i-ar fi păsat.

Albert înţelese că o apucase pe o cale greşită.

― E doar o idee…

Astfel, dintr-una într-alta, încâlcindu-se în propriile argumente, se îndepărtă de ceea ce voia să spună, se dădu bătut; Pauline i se scurgea printre degete, îi era ciudă pe sine însuşi, îi venea să se ridice, să plece, să se îngroape de viu.