Înainte de război, văzuse o chestie asemănătoare la velodromul de la Cipale: câţiva ciclişti care se urmăreau, nimeni nu mai ştia care pe care, publicul era în delir. Astăzi, el şi Édouard trebuiau să alerge cât mai repede cu putinţă înainte ca falca lupului să-i înhaţe de spinare.

― Trebuie să plecăm, ce mai aşteptăm?

De săptămâni întregi spunea acelaşi lucru. De ce să aşteptăm? Édouard îşi căpătase milionul, nu?

― Aşteptăm vaporul, scrise Édouard.

Era ceva evident şi totuşi, Albert nu se gândise la faptul acesta: chiar dacă ar fi plecat numaidecât spre Marsilia, vaporul n-avea să fie la chei cu două zile mai devreme.

― Schimbăm biletele, declară Albert, plecăm în altă parte!

― Mai bătător la ochi de-atât… notă Édouard.

Era eliptic, dar clar. Într-un moment în care poliţia avea să-i caute, iar ziarele n-aveau să vorbească decât despre povestea aceasta, putea el oare, fără niciun risc, să-i spună angajatului de la Compania maritimă:

„Trebuia să plec la Tripoli, dar dacă aveţi vreo plecare spre Conakry ceva mai repede, mie-mi convine, uitaţi, plătesc diferenţa cu banii jos”?

Başca Pauline…

Dintr-odată, se albi la faţă.

Şi dacă-i spunea adevărul, iar ea, scandalizată, se apuca să-l denunţe? „Ce nemernicie!” zisese ea. „Ce ticăloşie!”

Peste apartamentul de la Lutetia se aşternu brusc tăcerea. Oriunde se uita, Albert se simţea prins în capcană.

Édouard îl luă cu drag pe după umeri, îl strânse în braţe.

Bietul Albert, părea el să spună.

Patronul de la tipografia de pe strada Abbesses profitase de pauza de prânz ca să deschidă ziarul. În timp ce-şi fuma prima ţigară, iar mâncarea era pusă la încălzit, citi articolaşul. Şi se sperie îngrozitor.

Domnul acela care venise în zori şi acum gazeta, Dumnezeule mare, reputaţia firmei sale avea să piardă

totul în povestea aceasta, căci el tipărise catalogul… O să-l bage în aceeaşi oală cu bandiţii, o să-l declare complice. Îşi strivi ţigara, stinse reşoul, îl sună pe omul lui de încredere, era nevoit să plece şi cum a doua zi era sărbătoare naţională, ne vedem joi.

Cât despre Henri, el sărea în continuare dintr-un taxi într-altul, neobosit, nervos, întunecat, punând întrebări într-un mod din ce în ce mai brutal, primind din ce în ce mai puţine răspunsuri. Bătu strada Poteau pe la ora două după-masa, apoi se întoarse pe strada Lamarck, după care pe străzile Orsel, Letort, dădea în stânga şi-n dreapta bacşişuri, zece franci, douăzeci de franci, strada Mont-Cenis, treizeci de franci unei femei care ar fi băgat mâna în foc că omul pe care-l căuta se numea domnul Pajol şi locuia pe strada Coysevox. Henri nu se alese nici de data asta cu nimic, era trei şi jumătate.

Răstimp, articolul din Le Petit Journal începuse să provoace încetul cu încetul scandal. Se dăduseră ici şi colo telefoane, ai citit ziarul? După prânz, câţiva cititori din provincie se apucaseră să sune la redacţii, explicaseră că plătiseră o arvună pentru un monument, se întrebau dacă nu cumva chiar despre ei era vorba, căci pomeniseră despre nişte victime.

La Le Petit Journal, prinseră de perete o hartă a Franţei, înfipseră bolduri colorate în dreptul oraşelor şi satelor de unde erau sunaţi, din Alsacia, Bourgogne, Bretania, Franche-Comté, Saint-Vizier-de-Pierlat, din Villefranche, Pontiers-sur-Garonne şi chiar de la un liceu din Orléans…

La ora cinci după-masa, obţinură în sfârşit de la o primărie (în condiţiile în care până atunci niciuna nu voise să răspundă; ca şi Labourdin, edilii îşi pierduseră graiul de frică) numele şi adresele Suvenirului Patriotic şi ale tipografiei.

Încremeniră uluiţi în faţa numărului 52 de pe strada Louvre, nicio firmă; alergară pe strada Abbesses. La cinci şi jumătate, primul reporter ajuns găsi poarta încuiată.

În ediţia de seară a gazetelor, ziariştii nu aveau cine ştie ce elemente în plus, dar ceea ce ştiau le părea suficient pentru a se arăta mai categorici decât de dimineaţă.

Afişau certitudini:

CÂŢIVA PUNGAŞI AU VÂNDUT

FALSE MONUMENTE ALE EROILOR

Nu se ştie cât de mare este înşelătoria

După câteva ore de muncă, apeluri telefonice, răspunsuri, întrebări, ediţiile de seară îşi îngăduiră să nu mai aibă îndoieli:

MONUMENTE: MEMORIA BATJOCORITĂ A EROILOR NOŞTRI!

Mii de subscriptori anonimi traşi pe sfoară de nişte profitori lipsiţi de scrupule SCANDALOASA VÂNZARE

DE MONUMENTE ALE EROILOR

Câte victime?

RUŞINE HOŢILOR DE MEMORIE!

Nişte escroci foarte bine organizaţi au vândut sute de închipuite monumente ale eroilor SCANDALUL MONUMENTELOR EROILOR:

AŞTEPTĂM EXPLICAŢII DE LA GUVERN!

Valetul de etaj care urcă ziarele cerute de domnul Eugène îi găsi îmbrăcaţi ca în colonii. Cu pene.

― Cum adică, cu pene? îl luară ceilalţi la rost de cum ieşi din lift.

― Ei bine, da, îi lămuri tânărul fără nicio grabă, ca să-i mai fiarbă niţel. Cu pene!

Ţinea în mână cei cincizeci de franci meritaţi pentru serviciul adus, toată lumea n-avea ochi decât pentru bancnota aceea, dar voiau să ştie mai multe despre povestea cu penele.

― Ca nişte aripi de înger, pe spinare. Două pene mari, verzi. Foarte mari.

Degeaba încercau ei să-şi imagineze, era greu.

― Eu zic, adăugă flăcăul, că sunt din nişte pămătufuri şi că au lipit penele laolaltă.

Îl invidiau pe flăcău nu doar din pricina poveştii cu penele, ci şi pentru că se alesese cu cincizeci de franci, în condiţiile în care zvonul plecării domnului Eugène, a doua zi la prânz, începea să se răspândească fulgerător; fiecare se gândea la paguba ce-l aştepta, un muşteriu ca acesta nu întâlneşti decât o dată în viaţă, dacă ai noroc! Toţi îşi făceau în minte socoteala cât câştigase cutărică sau cutărescu, unii bombăneau că ar fi trebuit să pună banii la comun. În priviri se citeau păreri de rău, ranchiune… Câte comenzi are să mai dea domnul Eugène înainte să plece cine ştie pe unde? Şi cine are să-l servească?

Édouard citi ziarele cu patimă. Suntem iar nişte eroi! îşi repeta el.

Probabil că Albert era pe cale să facă acelaşi lucru, dar gândind altceva.

Ziarele aflaseră acum despre Suvenirul Patriotic. Degeaba se simţeau ei ofuscaţi, gazetarii tot salutau

şiretlicul, îndrăzneala („nişte escroci nemaipomeniţi”), chiar dacă o exprimau scandalizându-se. Mai rămânea de întocmit inventarul escrocheriei. Pentru aceasta, ar fi fost nevoie să ajungă până la bancă, dar la cine să apelezi într-o zi de 14 iulie ca să deschizi administraţiile şi să consulţi registrele? Nimeni.

Poliţia era pregătită să se repeadă pe 15, încă din zori. El şi Albert aveau să fie departe.

Departe, îşi repetă Édouard. Şi înainte ca ziarele şi poliţia să ajungă până la Eugène Larivière şi Louis Évrard, doi soldaţi dispăruţi în 1918… avem vreme să vizităm tot Orientul Mijlociu.