― Bine, scrise Édouard. Pe 14.
Albert se năpusti la cataloagele companiilor maritime. Urmări cu degetul linia care pleca de la Paris, un tren de noapte care ajungea la Marsilia în zorii zilei, apoi traseul primului pachebot care pleca spre Tripoli. Se felicită pentru că păstrase livretul militar al bietului Louis Évrard, furat de la administraţie la câteva zile după armistiţiu. Încă de a doua zi, cumpără biletele.
Trei bilete.
Primul pentru domnul Eugène Larivière, al doilea pentru domnul şi doamna Louis Évrard.
Habar n-avea cum o să facă cu Pauline. Era oare cu putinţă ca, în două săptămâni, s-o convingi pe-o fată
să lase totul şi să fugă cu tine la trei mii de kilometri depărtare? Iată un lucru de care se îndoia din ce în ce mai tare.
Luna aceasta de iunie era într-adevăr făcută pentru îndrăgostiţi, o vreme frumoasă ca în rai, iar când Pauline nu era de serviciu, petreceau seri nesfârşite, ore întregi dezmierdându-se, pălăvrăgind, aşezaţi pe bănci prin parcuri. Pauline se lăsa legănată de visurile sale de fetişcană, descria apartamentul pe care îl dorea, copiii pe care îi dorea, bărbatul pe care îl dorea, al cărui portret, care semăna din ce în ce mai mult cu Albert aşa cum îl cunoştea, se îndepărta din ce în ce mai tare de acel Albert real care nu era, de fapt, decât un pungaş de duzină pe cale să-şi ia tălpăşiţa în străinătate.
Până atunci, avea bani. Albert se apucă să caute o gazdă unde s-o poată primi pe Pauline, dacă accepta să
vină. Nici nu se gândea la hotel, care, date fiind împrejurările, i se părea de prost-gust.
Două zile mai târziu, găsi găzduire în cartierul Saint-Lazare, la două surori, văduve foarte înţelegătoare care aveau două apartamente închiriate unor funcţionari foarte serioşi, dar care păstrau întotdeauna camera de la etajul întâi pentru perechile de amanţi pe care le primeau zâmbind complice, atât ziua, cât şi noaptea, pentru că dăduseră două găuri în perete în dreptul patului, fiecare o avea pe-a ei.
Pauline şovăise. Mereu acelaşi refren „Eu nu sunt o fată de soiul acela”, după care spusese bine. Se urcaseră într-un taxi. Albert deschisese uşa încăperii mobilate, taman genul la care visa Pauline, cu draperii grele care dădeau impresia de bogăţie, cu tapet pe pereţi. Mulţumită unui gheridon bondoc şi unui fotoliu mic, camera părea să fie mai mult decât un simplu dormitor.
― E drăguţ… spuse ea.
― Da, nu-i rău, se încumetă Albert.
Era tâmpit de-a dreptul? În orice caz, îl luă pe neaşteptate. În trei minute pierdute cu intratul, uitatul, scosul paltoanelor, plus un minut pentru botine din pricina şireturilor, iat-o pe Pauline goală puşcă, în picioare în mijlocul încăperii, dăruindu-se zâmbind, încrezătoare, cu sânii atât de albi că-ţi venea să
plângi, cu şoldurile delicios de rotunjoare, cu flocii dichisiţi… Toate acestea ca să fie limpede că micuţa nu era la prima încercare şi că, după ce explicase săptămâni la rândul tot ce nu era, după ce se supusese bunei-cuviinţe, ardea de nerăbdare să vadă lucrurile mai de îndeaproape. Albert nu mai pricepea nimic.
Peste încă patru minute, iată-l pe Albert urlând de plăcere. Pauline înălţă capul, întrebătoare şi neliniştită, dar închise în curând ochii, senină, pentru că Albert mai avea de unde. Nu mai trăise o asemenea clipă
din ajunul chemării la oaste, cu Cécile, cu câteva veacuri înainte, rămăsese atât de mult în urmă, încât trebui ca Pauline să-i spună haide, e ora două noaptea, inimioară, ce-ar fi să tragem şi noi un pui de somn, nu? Se strânseră unul în celălalt, ghemuiţi. Pauline dormea deja când Albert începu să plângă încetişor, ca să n-o trezească.
Era târziu când se întorcea acasă după ce se despărţea de Pauline a lui. Din ziua când ea se-ntinsese peste el în camera închiriată, Édouard îl văzu şi mai puţin. Înainte să se ducă la întâlniri, în serile când Pauline nu era de serviciu, Albert trecea pe la apartament cu valijoara de bancnote. Zecile, sutele de mii de franci stăteau grămadă într-un geamantan vârât sub patul în care el nu mai dormea. Se uita să vadă
dacă Édouard avea ce să mănânce şi, înainte să plece, o săruta pe Louise care, întotdeauna aplecată
peste masca de a doua zi, îi răspundea distrată, cu o uşoară ciudă în privire, de parcă i-ar fi reproşat că îi lasă de izbelişte.
Într-o seară, era pe 2 iulie, într-o vineri, când Albert se întoarse acasă, purtându-şi valijoara cu şaptezeci şi trei de mii de franci înăuntru, găsi apartamentul gol.
Cu mulţimea de măşti de toate formele şi de toate culorile agăţate de pereţi, încăperea, mare şi fără
suflet de om în ea, semăna cu depozitul unui muzeu. Un ren, făcut tot din minusculi solzi de lemn şi înzestrat cu nişte coarne enorme, îl privea fix. Oriunde se răsucea Albert, spre indianul acela cu buze de şarpe, înzorzonat cu perle şi strasuri, sau spre făptura aceea ciudată chinuită de ruşine, cu nasul prelung
ca al unui mincinos prins cu ocaua mică, de-ţi venea să-l ierţi de toate păcatele, personajele îl observau cu milă, înţepenit cum era pe pragul uşii cu valijoara în mână.
E cuprins de panică; de când se mutaseră împreună, Édouard nu ieşise niciodată. Nici Louise nu era acasă. Niciun bileţel pe masă, nimic care să arate o plecare în pripă. Albert se năpusti sub pat, geamantanul era tot acolo şi nu se vedea dacă lipseau bani, erau atâtea bancnote, să fi luat şi cincizeci de mii de franci, că n-aveai cum să-ţi dai seama. Era ora şapte seara. Albert lăsă valijoara şi se repezi la doamna Belmont.
― M-a rugat s-o ia pe micuţă pentru weekend. Am zis da…
Vorbea ca de obicei, fără intonaţie, informativă şi distantă ca o ştire din ziar. Femeia aceasta era total ruptă de realitate.
Albert se îngrijoră, pentru că Édouard era în stare de orice. Când şi-l închipuia în libertate prin oraş, simţea că-şi pierde minţile… De mii de ori îi explicase Albert cât de periculoasă era situaţia lor, că
trebuiau să plece cât mai repede cu putinţă! Şi că, dacă era nevoie să aştepte (Édouard ţinea la milionul lui, nici vorbă să o şteargă înainte!), trebuiau să supravegheze totul şi, mai ales, să nu iasă în evidenţă.
― Când or să-şi dea seama ce am făcut, îl lămurise el, ancheta n-o să ţină o veşnicie, să ştii! Am lăsat urme la bancă, am fost văzut zi de zi la poşta de pe strada Louvre, poştaşul aduce aici tone de scrisori, am apelat la un tipograf care o să ne denunţe din clipa în care o să priceapă în ce l-am băgat fără voia lui.
Poliţiei o să-i ia câteva zile ca să ne dibuiască. Ba poate câteva ore…
Édouard era de acord. Câteva zile, de acord. Să fim atenţi. Şi iată că, cu numai două săptămâni înainte de fugă, ieşea pe-afară să se plimbe cu o puştoaică prin Paris sau aiurea, de parcă mutra lui făcută praf, în comparaţie cu toate acelea care se mai vedeau pe ici, pe colo, nu era cine ştie ce hidoasă şi uşor de remarcat…
Unde naiba se dusese?
34
― Mi s-a scris cum că artistul e prin cele Americi…
Labourdin folosea întotdeauna pluralul când vorbea despre America, încredinţat fiind că o expresie care îngloba totalitatea unui continent îl transforma, îi dădea mai multă importanţă. Domnul Péricourt fu neplăcut surprins.
― Se întoarce la jumătatea lui iulie! îl asigură primarul de arondisment.
― Cam târziu…
Labourdin, care se aşteptase la o asemenea reacţie, zâmbi.
― Ei bine, nu, chiar deloc, dragul meu preşedinte! Închipuie-ţi că e atât de entuziasmat de această
