Tâmplăria Lavallée, care servea şi drept depozit de cherestea, lâncezise vreme de trei generaţii până la providenţiala sosire a războiului, care îi îngăduise să-i furnizeze armatei franceze sute de kilometri de traverse, de piloni şi de stâlpi de susţinere pentru construirea, consolidarea şi repararea adăposturilor şi tranşeelor ― trecuse de la treisprezece muncitori la peste patruzeci. Gaston Lavallée avea şi el o maşină

foarte frumoasă, dar n-o scotea decât în zilele de sărbătoare, că doar nu erau la Paris.

Henri şi Lavallée se salutară în curte; Henri nu-l prezentă pe Dupré. Mai târziu, o să se mulţumească să

spună „Te descurci tu cu Dupré”, Lavallée o să se întoarcă şi o să-i facă un mic semn din cap administratorului care mergea în spatele lor, iată prezentarea.

Înainte de vizită, Lavallée vru să le ofere o gustărică, arătă spre casă, situată la dreapta enormelor ateliere, Henri dădu să-l refuze cu un gest, dar o zări pe fetişcană, acolo, cu şorţul ei, aşteptându-i pe musafiri şi netezindu-şi părul. Lavallée adăugă că fiică-sa, Émilienne, le pregătise nişte mezelicuri. Până

la urmă, Henri acceptă:

― Dar să nu ne-ntindem.

Din aceste ateliere ieşise magnificul model de sicriu destinat Serviciului sepulturilor, un superb coşciug din stejar de calitatea întâi, care făcea toţi banii, şaizeci de franci. Acum, că-şi îndeplinise rolul de momeală în faţa Comisiei de adjudecare, puteau să treacă la lucrurile serioase, la adevăratele sicrie care aveau să fie predate.

Pradelle şi Lavallée se aflau în atelierul principal, urmaţi de Dupré şi un şef de atelier care, pentru aşa prilej, îşi pusese salopeta cea bună. Trecură prin faţa unor coşciuge aliniate unele lângă altele, ţepene ca nişte soldaţi morţi şi care, în mod vădit, nu erau de-aceeaşi calitate.

― Eroii noştri… începu doct Lavallée, lăsându-şi mâna pe un sicriu din lemn de castan, un model de la mijlocul rândului.

― Ia mai scuteşte-mă, i-o tăie Pradelle. Ce ai la mai puţin de treizeci de franci?

Până la urmă, văzută de aproape, fata patronului era mai degrabă urâtă (degeaba îşi aranjase ea părul, era ţărancă până-n măduva oaselor), vinul alb era prea dulce şi călduţ, iar ceea ce puseseră pe masă, de nemâncat, Lavallée organizase venirea lui Pradelle ca vizita unui rege din Africa, muncitorii se tot uitau unii la alţii şi-şi dădeau coate, toate acestea îl scoteau din sărite pe Henri, avea chef să grăbească treaba, başca faptul că voia să fie la Paris pentru cină, un prieten îi promisese să i-o prezinte pe Léonie Flanchet, o actriţă de la Vaudeville pe care pusese ochii săptămâna trecută, o fată pe cinste, toată lumea o spunea, iar el ardea de nerăbdare să aibă propria lui părere.

― Dar, ăăă, treizeci de franci, nu aşa ne înţeleseserăm…

― Ce ne-am înţeles şi ce-o să facem sunt două lucruri diferite. Haide, o luăm de la capăt, dar repede, că

n-am vreme de pierdut.

― Dar, domnule Pradelle…

― D’Aulnay-Pradelle.

― Da, dacă vreţi dumneavoastră…

Henri îl privea fără să clipească.

― Ei bine, domnule d’Aulney-Pradelle, reluă Lavallée, pe un ton liniştitor, aproape dăscăleşte, avem coşciuge şi la preţurile acestea, desigur…

― Atunci, din astea am să iau.

― … dar nu se poate.

Pradelle se prefăcu uimit din cale-afară.

― Din cauza transportului, domnule dragă! declară tâmplarul pe un ton doct. Dacă ar fi să le ducem la cimitirul de colea, ar fi minunat, dar sicriele dumneavoastră sunt sortite să călătorească. Vor pleca de-aici la Compiègne, la Laon. Apoi, vor sta în depozite, vor fi montate, transportate la locurile exhumărilor, transportate iarăşi spre cimitirele miliare, ce mai amar de drum…

― Nu văd unde e problema.

― Când vindem la asemenea preţuri, lemnul e de plop. Nu ţine! Se vor strâmba, crăpa, ba chiar sparge în bucăţi, pentru că nu-s meşterite pentru manutanţă. Trebuie să fie măcar din fag. Patruzeci de franci. Am lăsat de la mine! Zic aşa din pricina cantităţii, că altfel, sunt la patruzeci şi cinci de franci…

Henri întoarse capul spre stânga.

― Ăsta ce-i?

Înaintară. Pe Lavallée îl umflă râsul, dar râdea mânzeşte, prea tare.

― Mesteacăn!

― Cât face?

― Treizeci şi şase…

― Şi ăsta?

Henri arăta spre un sicriu sărăcăcios, ceva mai răsărit decât modelele din lemn reciclat.

― E din pin!

― Cât?

― Ăă… treizeci şi trei…

Perfect. Henri puse mâna pe coşciug, îl bătu uşor ca pe un cal de curse, aproape cu admiraţie, dar nimeni n-ar fi putut să spună ce admira, calitatea tâmplăriei, preţul mic sau propriul său geniu.

Lui Lavallée i se păru că trebuie să dea dovadă de profesionalism:

― Dacă-mi daţi voie, modelul acesta nu e chiar adaptat cerinţelor. Vedeţi dumneavoastră…

― Cerinţe? i-o tăie Henri. Care cerinţe?

― Transportul, domnule dragă! Încă o dată, transportul, aici e aici!

― Le trimiteţi scânduri. La plecare, n-ai nicio treabă!

― Da, la plecare…

― La sosire, le montaţi, iar n-ai treabă!

― Nu, bineînţeles. Vedeţi dumneavoastră, îmi permit să insist, greul începe din clipa când se apucă să le manipuleze: le coboară din camion, le pun jos, le mişcă, le bagă în groapă…

― Am înţeles, dar de-acolo începând, nu mai e treaba ta. Livrezi şi gata. Nu-i aşa, Dupré?

Henri avea dreptate să se întoarcă spre administratorul său, pentru că avea să fie treaba lui. De altfel, nu aşteptă răspunsul. Lavallée ar fi vrut să argumenteze, să evoce reputaţia firmei sale, să sublinieze…

Henri îi tăie avântul:

― Ai spus treizeci şi trei de franci?