Banca nu-l primise înapoi. Trecuse de mult vremea când deputaţii declarau, cu mâna pe inimă, că ţara avea „o datorie de onoare şi de recunoştinţă faţă de dragii ei răcani”. Albert primise o scrisoare care explica faptul că economia patriei nu le permitea să-l reangajeze, că, pentru aceasta, ar fi fost nevoiţi să
concedieze nişte oameni care, în cele „cincizeci şi două de luni ale acestui cumplit război, aduseseră
deosebite servicii firmei noastre etc.”
De dimineaţă până seara, treaba lui Albert era să facă bani.
Situaţia se complicase încă şi mai mult când Basile fusese arestat într-o poveste cu cântec, cu buzunarele pline de droguri şi cu mâinile mânjite până la coate de sânge de farmacist.
Rămas pe neaşteptate fără furnizor, Albert umblase prin baruri dubioase, ceruse ici şi colo adrese. Până la urmă, se dovedise că nu era chiar aşa de greu să facă rost de morfină; dat fiind costul vieţii care creştea întruna, Parisul se transformase într-o răspântie a tuturor schimburilor ilicite, găseai de toate; Albert îl găsise pe grec.
Doctorul Martineau dezinfectă rana, o închise. Albert se chinui ca un câine, dar strânse din dinţi.
― Era un cuţit bun, îi spuse doctorul fără niciun alt comentariu.
Îi deschisese uşa fără să discute şi fără să pună întrebări. Locuia la etajul al treilea, într-un apartament aproape gol, cu draperiile trase mereu, plin de cutii cu cărţi, de tablouri întoarse spre pereţi, doar un fotoliu într-un colţ, holul de la intrare era folosit ca sală de aşteptare, cu două scaune prăpădite puse unul în faţa celuilalt. Medicul acesta ar fi putut să pară notar dacă n-ar fi fost cămăruţa aceea din fund, cu un pat de spital şi instrumentele sale chirurgicale. Îi ceru lui Albert mai puţin decât taximetristul.
Pe când ieşea, Albert se gândi la Cécile, nici el nu ştiu de ce.
Se hotărî să se ducă acasă pe jos. Avea nevoie să se mişte. Cécile, viaţa de dinainte, speranţele de dinainte… Îşi zicea că e o prostie să se lase năpădit de nostalgia aceasta oarecum nătângă, dar, mergând aşa pe străzi, ţinând cutia de pantofi sub braţ, cu mâna stângă bandajată, gândindu-se întruna la toate lucrurile acestea ajunse atât de repede amintiri, i se părea că e un apatrid. Şi, începând din seara aceasta, un derbedeu, poate chiar un ucigaş. Habar n-avea cum putea să pună capăt acestui vârtej. Doar printr-o minune. Şi chiar şi-aşa… Pentru că, de când fusese lăsat la vatră, minuni i se întâmplaseră, una sau două, dar toate se transformaseră într-un coşmar. Cécile, de pildă, că tot se gândea Albert la ea…
Greul venise de la o minune al cărei crainic fusese noul său socru. N-ar fi trebuit să aibă încredere. După
ce banca refuzase să-l primească înapoi, căutase, căutase întruna, încercase tot felul de lucruri, luase parte până şi la campania de deratizare. La douăzeci şi cinci de centime şobolanul mort, maică-sa îi spusese că n-are cum să facă avere. De altfel, nu se alesese decât cu o muşcătură, lucru defel de mirare, era neîndemânatic din fire. Cu alte cuvinte, la trei luni după ce se întorsese acasă, era tot sărac lipit pământului, bani ioc să-i ia şi el un cadou lui Cécile a lui, doamna Maillard o înţelegea. E adevărat, ce soartă o aştepta pe ea, atât de frumoasă, de gingaşă, lângă Albert; în locul lui Cécile, se vedea prea bine că doamna Maillard ar fi făcut la fel. Şi iată, după trei luni de muncit colo şi colo, de azi pe mâine, în aşteptarea primei de demobilizare despre care se tot vorbea, dar pe care guvernul nu era în stare s-o plătească, minune mare: socru-său îi găsise o slujbă de liftier la magazinul Samaritaine.
Conducerea ar fi preferat un veteran cu ceva mai multe medalii de agăţat pe piept, „din pricina muşteriilor”, dar asta e, luăm şi noi ce se găseşte, îl luară pe Albert.
Manevra un lift frumos cu grilaj şi anunţa etajele. Un lucru pe care nu l-ar fi spus niciodată nimănui (se mulţumi să i-l scrie tovarăşului său de arme, Édouard), nu-i prea plăcea munca aceasta. Habar n-avea de ce. Pricepu într-o după-amiază de iunie când uşile se deschiseră şi în faţa lui stătea Cécile, însoţită de un tânăr lat în spate. Nu se mai văzuseră după scrisoarea pe care i-o trimisese ea şi la care Albert îi răspunsese simplu: „Bine”.
Prima secundă fu şi prima lui greşeală, Albert se prefăcu imediat că nu o recunoaşte şi se adânci în manevrarea liftului. Cécile şi prietenul ei mergeau până sus, un traseu interminabil, cu oprire la fiecare etaj. Vocea lui Albert hârâia când anunţa fiecare raion, un calvar; fără voie, adulmeca parfumul lui Cécile, elegant, şic, care mirosea a bani. Şi junele puţea a bani. Era tânăr, mai tânăr decât ea, lucru care îl şocă
pe Albert.
Pentru el, umilitor nu era atât faptul de a o fi întâlnit, cât acela că îl văzuse îmbrăcat ca la bâlci. Ca un soldat de operetă. Cu epoleţi înzorzonaţi.
Cécile plecă privirea. Îi era ruşine pentru el, se vedea de la o poştă, îşi freca mâinile şi se uita în jos.
Tânărul spătos cerceta plin de admiraţie ascensorul, de-a dreptul uluit de o asemenea minunăţie a tehnologiei moderne.
Lui Albert, niciodată minutele nu-i păruseră mai lungi, cu excepţia acelora când fusese îngropat de viu în pâlnia lui de obuz ― de altfel, avea impresia că între cele două întâmplări era o tainică asemănare.
Cécile ieşi cu prietenul său la raionul de lenjerie, nu schimbaseră nici măcar o privire. La parter, Albert părăsi liftul, îşi dădu jos uniforma şi plecă fără să-şi ceară plata. O săptămână de lucru în van.
Câteva zile mai târziu, poate înduioşată de faptul că-l văzuse ajuns la munca de jos, Cécile îi înapoie inelul de logodnă. Prin poştă. Albert voi să i-l dea îndărăt, nu cerea de pomană, chiar aşa de sărac părea, până
şi în uniforma lui de lacheu? Dar vremurile erau grele, la un franc şi cincizeci pachetul de ţigări Caporal trebuia să fie cumpătat, cărbunele costa o avere. Zălogi inelul la muntele de pietate. De la armistiţiu încoace, i se spunea Creditul municipal, suna mai republican.
Ar fi avut ceva lucruri de recuperat de-acolo, dacă nu le-ar fi pus de mult cruce.
După întâmplarea aceasta, Albert nu găsise nimic mai bun decât o slujbă de om-sendviş, purta panouri publicitare pe străzi, unul pe piept, altul pe spinare, chestiile acelea atârnau al naibii de greu. Cu afişe care proslăveau preţurile de la magazinul Samaritaine sau calitatea bicicletelor De Dion-Bouton. Obsesia lui era să nu dea iar peste Cécile. Îmbrăcat ca la carnaval fusese deja rău de tot, dar împachetat în afişe la Campari i se părea de neîndurat.
Să-ţi vină să te-arunci în Sena şi mai multe nu.
12
Domnul Péricourt deschise ochii când simţi că era singur. Toată tevatura aceasta… Toată lumea aceasta înfierbântată de la Jockey Club, ca şi cum nu era deja destul de umilitor faptul că leşinase în public…
Şi apoi Madeleine, ginerele, guvernanta care îşi frângea mâinile lângă pat, telefonul din antreu care suna încontinuu şi doctorul Blanche cu picăturile lui, cu hapurile lui, cu vocea lui de popă, cu nesfârşitele lui recomandări. Cum nu găsea nimic, spunea că e ba inima, ba oboseala, ba grijile, ba aerul Parisului, spunea orice, nu degeaba era el la facultate.
Familia Péricourt avea o casă mare, aristocratică, ale cărei ferestre dădeau spre parcul Monceau. Domnul Péricourt îi cedase cea mai mare parte fiicei sale, care, după ce se măritase, redecorase după bunul ei plac etajul al doilea unde locuia acum cu bărbatu-său. Cât despre domnul Péricourt, el stătea la mansardă, într-un apartament de şase camere din care nu ocupa cu adevărat decât o încăpere uriaşă ―
pe care o folosea şi ca bibliotecă, şi ca birou ― şi o baie mică, dar mulţumitoare pentru un om singur. Din punctul lui de vedere, casa ar fi putut să se mărginească la acest apartament. De la moartea nevesti-sii, aproape că nu mai intra în celelalte încăperi, cu excepţia monumentalei sufragerii de la parter. Cât despre recepţii, dacă ar fi fost numai după el, totul s-ar fi ţinut la Voisin[1] şi gata. Patul lui era aşezat într-un alcov închis cu catifele de un verde întunecat, nu-şi îngăduise niciodată să vină cu vreo femeie, pentru asemenea treburi se ducea prin alte părţi, aici era bârlogul lui.
Când îl aduseseră acasă, Madeleine rămăsese multă vreme aşezată lângă el, răbdătoare. Când, în cele din urmă, îl apucase de mână, domnul Péricourt nu suportase.
― De parcă am fi la priveghi, zisese el.
O alta în locul lui Madeleine ar fi protestat, ea zâmbi. Prilejurile când se vedeau între patru ochi aşa de mult timp erau rare. Chiar că nu e frumoasă, îşi spuse domnul Péricourt. Ce bătrân e, gândi fiică-sa.
― Te las acum, zise ea ridicându-se.
Îi arătă cordonul, el încuviinţă din ochi, da, bine, nu-ţi face griji, ea verifică paharul, sticla de apă, batista, medicamentele.
― Stinge tu, te rog, îi ceru el.
Dar în curând îi păru rău că fiică-sa plecase.
Deşi se simţea mult mai bine ― starea de rău de la Jockey nu mai era decât o amintire ―, recunoscu unda aceea care îl doborâse fără veste. Îl apucase de la pântece şi îi năpădise pieptul până la umeri, până la cap. Inima îi bătea nebuneşte, de parcă n-ar mai fi avut loc înăuntru, Péricourt căută cordonul, dar renunţă, ceva îi spunea că n-avea să moară, că încă nu-i bătuse ceasul.
