Nu se simţea în largul său.

― Aşa, aşa, îl încurajă Péricourt, spune-mi totul, e cel mai bine.

― Păi…

Labourdin n-avea destulă imaginaţie ca să mintă, fie şi prost. Aşa că îi dădu drumul:

― Am ajuns… niciunde!

Şi gata.

Trecuse aproape un an de când nu ştia cum să scape odată de proiectul acesta. Fiindcă toată lumea găsea că un soldat necunoscut la Arcul de Triumf pentru la anul e foarte bine, dar nu îndeajuns; locuitorii arondismentului şi asociaţiile de foşti combatanţi voiau un monument numai al lor. Toată lumea îl cerea, se votase în consiliu.

― Am numit până şi oamenii!

Cu alte cuvinte, Labourdin îşi făcuse bine treaba.

― Dar ce de piedici, dragul meu preşedinte, ce de piedici! Nici nu vă puteţi închipui!

Mai să se sufoce, atât de multe greutăţi erau. În primul rând, tehnice. Trebuia să organizeze subscripţia, să deschidă un concurs şi, prin urmare, să întrunească un juriu, să găsească un amplasament, dar nu mai erau nicăieri locuri, fără să mai pună la socoteală faptul că evaluaseră proiectul.

― Pentru că nimicurile astea te rup la buzunare!

Nu mai terminau cu discuţiile şi apărea mereu câte ceva care lungea treaba, unii voiau un monument mai impozant decât acela din arondismentul vecin, vorbeau despre o placă memorială, despre o frescă, fiecare avea câte ceva de spus, se dădea priceput… Depăşit de nesfârşitele certuri şi dezbateri, Labourdin bătuse cu pumnul în masă, apoi îşi luase pălăria şi se dusese să afle alinare la bordel.

― Pentru că, vedeţi dumneavoastră, e mai ales din pricina banilor… După cum bine ştiţi, casieriile sunt goale. Prin urmare, în subscripţia populară ne stă nădejdea. Dar cât o să strângem? Să presupunem că

adunăm doar jumătate din cât ne trebuie ca să plătim monumentul, restul cum îl găsim? Că doar n-o să

rămânem cu treaba neterminată!

Făcu o pauză de efect ca să-i permită domnului Péricourt să înţeleagă ce însemna acea urmare tragică.

― N-o să le putem spune: „Luaţi-vă banii înapoi, nu se mai face nimic”, înţelegeţi? Pe de altă parte, dacă

nu strângem îndeajuns şi ridicăm ceva de tot râsul, când vine vorba de alegători mai rău de-atâta nu se poate, înţelegeţi?

Domnul Péricourt înţelegea perfect.

― Vă dau cuvântul meu de onoare, încheie Labourdin, doborât de cât de mult avea de lucru, pare simplu, dar, de fapt, e in-fer-nal.

Explicase totul. Îşi trase pantalonii în sus pe burtă, de parcă ar fi vrut să zică: acuma tare aş mai bea ceva. Péricourt îşi dădu seama cât de mult îl dispreţuia pe omul acesta care avea totuşi ― se mai întâmpla

― nişte reflexe uimitoare. De pildă, întrebarea aceasta:

― Dar, domnule preşedinte… de ce vă interesează?

Uneori, imbecilii sunt surprinzători. Întrebarea nu era prostească, pentru că domnul Péricourt nu locuia în arondismentul lui. Şi-atunci, de ce-şi băga el nasul în povestea aceasta cu monumentul comemorativ?

Intuiţia era întemeiată, lucidă şi, venind din partea lui Labourdin, o dovadă că era vorba despre o eroare de gândire. Chiar dacă ar fi avut de-a face cu un om inteligent, mai ales cu un om inteligent, domnul

Péricourt nu şi-ar fi dat niciodată drumul la gură, de altfel, nici n-ar fi fost în stare s-o facă, aşa că în faţa unui asemenea cretin… Şi apoi, chiar de-ar fi vrut, era o poveste prea lungă.

― Vreau să fac un gest, zise el cu asprime. O să vă plătesc eu monumentul. În întregime.

Labourdin căscă gura, clipi din ochi, bine, bine, bine…

― Găseşte un loc, continuă Péricourt, dărâmă ceva dacă e nevoie. Ca să fie frumos, nu-i aşa? O să coste cât o să coste. Fă un concurs, întruneşte un juriu de formă, dar eu hotărăsc pentru că eu plătesc totul. Cât despre publicitate…

Domnul Péricourt avea în spate o carieră de bancher, jumătate din avere îi venea de la bursă, cealaltă

jumătate, din exploatarea unor industrii diverse. I-ar fi fost uşor, de pildă, să intre în politică; mulţi dintre confraţii lui cedaseră farmecelor ei şi nu se aleseseră cu nimic. Reuşita i se datora priceperii sale, nu-i plăcea defel s-o lase în voia unor împrejurări atât de nesigure, uneori atât de cretine, ca alegerile. De altfel, nu avea harul politicii. Pentru aceasta, e nevoie înainte de toate de orgoliu; nu, patima lui era banul. Iar banului îi place umbra. Pentru domnul Péricourt, discreţia era o virtute.

― Cât despre publicitate, fireşte că nu vreau. Creează o societate de binefacere, o asociaţie, ce vrei tu, o s-o înzestrez cu tot ce trebuie. Îţi dau un an. Pe 11 noiembrie, la anul, vreau să facem inaugurarea. Iar gravate pe monument vor fi numele tuturor morţilor născuţi în arondisment. Ai înţeles? Toţi.

Multe informaţii dintr-odată: lui Labourdin îi luă ceva timp ca să priceapă. Când izbuti să pună totul cap la cap, când înţelese ce-i mai rămânea de făcut şi cât de grăbit era preşedintele să vadă că i se dă

ascultare, domnul Péricourt întindea deja mâna spre el. Tulburat, Labourdin se păcăli, întinse la rândul lui mâna, în gol, căci domnul Péricourt se mulţumi să-l bată pe umăr şi să se retragă în apartamentul său.

Cufundat în gânduri, domnul Péricourt se opri în faţa ferestrei, se uită pe stradă fără să o vadă. Édouard nu-şi avea numele pe cavoul familiei, fie.

Aşa că avea să-i ridice un monument. Pe măsura lui.

Acolo o să-i fie numele, cu toţi tovarăşii lui de arme în jur.

Vedea toate acestea într-un parc frumos.

În centrul arondismentului în care se născuse.

13

Sub o ploaie deasă, ţinând cutia de carton la subsuoară, cu mâna stângă bandajată, Albert împinse portiţa care dădea în curticica unde se strânseseră claie peste grămadă bârne întregi, roţi, capote sparte de trăsuri, scaune desfundate, lucruri fără niciun rost, de te întrebai cum de ajunseseră acolo şi la ce ar putea folosi. Noroiul năpădea totul, iar Albert nici nu încercă să calce pe dalele aşezate în zigzag, pentru că potopul din ultimele zile le împinsese atât de departe unele de altele, încât ar fi trebuit să sară ca la circ ca să nu se ude pe picioare. Nu mai avea cizme din cauciuc de când ultimele îşi dăduseră obştescul sfârşit şi, oricum, cu acea cutie plină de fiole sub braţ, să se apuce să ţopăie ca o dansatoare… Străbătu curtea pe vârfuri şi intră în clădirea scundă în care etajul fusese amenajat ca să fie închiriat cu două sute de franci pe lună, o nimica toată în comparaţie cu chiriile obişnuite de la Paris.

Se mutaseră aici la puţin timp după lăsarea la vatră a lui Édouard, în iunie.

În ziua aceea, Albert se dusese să-l ia de la spital. În ciuda sărăciei lucii, plătise un taxi. Cu toate că, de la sfârşitul conflictului încoace, vedeai o grămadă de mutilaţi şi de toate soiurile ― războiul dovedise, şi în acest domeniu, o nebănuită inventivitate ―, apariţia acestui golem ce şchiopăta pe piciorul lui ţeapăn, cu o gaură în mijlocul feţei, îl înspăimântă pe şofer, un rus. Chiar şi Albert, care, săptămână de săptămână, îşi vizitase camaradul la spital, fu uluit. Afară era cu totul altă poveste decât înăuntru. De parcă s-ar fi plimbat pe strada mare cu o lighioană de la grădina zoologică. Tot drumul, nimeni nu scoase o vorbă.

Édouard nu avea unde să se ducă. Albert locuia într-o cămăruţă, o mansardă de la etajul al şaselea prin care bătea vântul, cu toaletele şi un robinet cu apă rece pe culoar, se spăla într-o chiuvetă şi mergea când putea la băile publice. Édouard pătrunse în încăpere, nici nu păru s-o vadă, se aşeză pe un scaun lângă

fereastră şi se uită la stradă, la cer; îşi aprinse o ţigară pe nara dreaptă. Albert înţelese într-o clipă că n-avea să se mai mişte de-acolo şi că, în curând, aşa avea să-şi petreacă zilele.

Convieţuirea fu de la bun început dificilă. Trupul lui Édouard, enorm, descărnat ― mai costeliv decât el nu era decât motanul cenuşiu pe care îl vedeau plimbându-se pe acoperişuri ― umplea de unul singur tot spaţiul. Încăperea era deja mică pentru un om; pentru doi, aproape că se ajungea la o promiscuitate de tranşee. Foarte rea pentru moral. Édouard dormea pe jos, pe o pătură, fuma cât era ziua de lungă, cu piciorul ţeapăn întins în faţă, cu privirea întoarsă spre fereastră. Înainte să plece, Albert îi pregătea mâncarea, ingredientele, pipeta, tubul de cauciuc, pâlnia, Édouard se atingea sau nu de ele. De dimineaţa

până seara, rămânea în acelaşi loc, ca o statuie. Părea că-şi lasă viaţa să se scurgă ca sângele dintr-o rană. Vecinătatea nenorocirii e atât de chinuitoare, încât Albert scorni degrabă diverse motive ca să

plece. De fapt, se ducea pur şi simplu să ia cina la birt, căci să stea de vorbă, singur-singurel, cu cineva atât de lugubru îi amăra zilele.

I se făcu frică.