Oprindu-se, motorul provocă o tăcere ciudată, ca o haină ce te-ar acoperi dintr-odată. Căpitanul se şi ivi lângă portieră. Şoferul o să stea de pază la intrarea în cimitir. Între timp, ei o să sape, o să dezgroape, o să scoată sicriul din camion, or să încarce tot ce e de încărcat şi gata treaba.
Limuzina domnişoarei Péricourt semăna cu o lighioană pândind în întuneric, pregătindu-se să sară.
Tânăra deschise portiera şi-şi făcu apariţia. Mică, mică. Lui Albert i se păru încă şi mai copilă decât în ajun. Căpitanul schiţă un gest ca s-o reţină, nu avu vreme să scoată nicio vorbă, ea înaintă cu pas hotărât.
Prezenţa ei era atât de ciudată în locul şi la ora aceea, încât celor trei bărbaţi le pieri graiul. Cu o mişcare scurtă din cap, ea dădu semnalul de plecare.
Se urniră.
Şoferul ducea două lopeţi, Albert căra o ditamai prelata împăturită pe care să pună pământul, aşa mergea mai repede după aceea la astupat.
Pe cerul nopţii se zăreau câţiva nori, iar moviliţele zecilor de morminte se desluşeau la stânga şi la dreapta, era ca şi cum s-ar fi plimbat pe-un câmp răscolit de nişte cârtiţe uriaşe. Căpitanul mergea ţanţoş.
Când venea vorba despre morţi, fusese întotdeauna un tip plin de sine. În spatele lui, între Albert şi şofer, mergea grăbită tânăra. Madeleine. Lui Albert îi plăcea numele acesta. Al bunică-sii.
― Unde e?
Merg de ceva vreme, o alee, apoi alta… Căpitanul e acela care întreabă. S-a întors pe loc, nervos.
Vorbeşte în şoaptă, dar vocea îi trădează exasperarea. Vrea să termine odată cu povestea asta. Albert caută, ridică braţul, se înşală, încearcă să-şi dea seama unde e. Toţi ceilalţi îl văd gândindu-se, nu, nu-i acolo.
― Pe aici, zice el într-un sfârşit.
― Eşti sigur? întreabă şoferul, care începe să aibă îndoieli.
― Da, spune Albert, e pe aici.
Îşi vorbesc în continuare în şoaptă ca în timpul unei ceremonii.
― Mişcă-te şi tu mai repede, bătrâne! se enervează căpitanul.
Gata, au ajuns.
Pe cruce, o plăcuţă, Édouard Péricourt.
Bărbaţii rămân în urmă, domnişoara Péricourt înaintează. Plânge pe ascuns. Şoferul şi-a pus lopeţile jos şi s-a dus să stea de pază. E întuneric, de-abia se văd unii pe alţii. Doar silueta plăpândă a tinerei. În spatele ei, toţi lasă capul în jos cu respect, dar căpitanul se uită de jur împrejur, neliniştit. Nu-i place cum stă
treaba. Albert ia iniţiativa. Întinde mâna şi o lasă uşurel pe umărul lui Madeleine Péricourt, ea se întoarce, îl priveşte, înţelege, se dă înapoi. Ofiţerul îi întinde o lopată lui Albert, o înşfacă pe a doua, tânăra se trage într-o parte. Cei doi se-apucă de săpat.
E un pământ greu, lopeţile de-abia se mişcă. Lângă front, unde nu era niciodată timp, trupurile erau îngropate nu prea adânc, ba uneori la o adâncime atât de mică, încât, chiar de a doua zi, şobolanii le dădeau de urmă. N-ar trebui să sape prea mult până să găsească ceva. Teribil de agitat, Albert se opreşte adesea ca să tragă cu urechea, desluşeşte prezenţa domnişoarei Péricourt, lângă un copac aproape uscat, dreaptă ca o lumânare, încordată şi ea. Nervoasă, fumează o ţigară. Lucrul acesta îl uimeşte pe Albert, o femeie ca ea să fumeze ţigări. Pradelle aruncă şi el o privire, apoi, hai, bătrâne, doar n-o să prindem rădăcini aici. Înapoi la treabă.
Durează mult până sapă fără să lovească trupul care se află dedesubt. Pământul se adună grămadă pe prelată. Ce-or să facă alde Péricourt cu corpul acesta? se întreabă Albert. O să-l îngroape în grădină?
Noaptea, ca acum?
Se opreşte.
― În sfârşit! şuieră căpitanul, aplecându-se.
Vorbeşte foarte încet, nu vrea să fie auzit de tânără. Ceva din corp a apărut, e greu de ghicit ce anume este. La ultimele lopeţi trebuie să aibă mare grijă, sunt nevoiţi să ia pământul de dedesubt ca să nu strivească nimic.
Albert îşi vede de treabă. Pradelle nu mai are răbdare.
― Mişcă-te, gâfâie el. Nu mai are ce să păţească, haide!
Lopata agaţă o bucată din vestonul care a fost folosit ca giulgiu şi, dintr-odată, mirosul se răspândeşte, o grozăvie. Ofiţerul îşi întoarce imediat capul.
Şi Albert se dă un pas înapoi, deşi cât a ţinut războiul, a tot mirosit corpuri în putrefacţie, mai ales când a fost brancardier. Başca statul în spital cu Édouard! Cum i-a fugit gândul la el… Albert înalţă capul şi se uită la tânăra care, deşi e destul de departe, îşi ţine o batistă la nas. Tare trebuie să-l mai iubească pe frate-său! îşi zice el. Pradelle îl împinge cu brutalitate şi iese din groapă.
Dintr-un salt, e lângă domnişoară, o ia de umeri, o răsuceşte cu spatele la mormânt. Albert e singur acolo jos, în duhoarea cadavrului. Tânăra se împotriveşte, dă din cap că nu, vrea să se apropie. Ţintuit locului,
Albert nu ştie ce să facă, silueta prelungă a lui Pradelle pe care o vede deasupra îi aduce aminte de atâtea lucruri. Cum a ajuns iar într-o groapă, fie ea atât de puţin adâncă, curg apele pe el de frică în ciuda frigului care s-a lăsat ― cu el în groapă şi cu căpitanul deasupra, nemişcat, toată păţania îi întoarce stomacul pe dos, i se pare că cineva o să-l acopere cu pământ, o să-l îngroape, îl apucă tremuratul, dar se gândeşte din nou la tovarăşul lui, la Édouard al lui, şi se sileşte să se lase în jos, să se apuce iar de treabă.
Te doare sufletul când vezi astfel de lucruri. Râcâie cu grijă cu vârful lopeţii. Pământul, argilos, nu înlesneşte descompunerea, iar corpul a fost învelit bine în veston, toate acestea au încetinit putrefacţia.
Postavul rămâne lipit de bulgării de humă, se ivesc un şold şi coastele, îngălbenite, cu bucăţi de carne putredă, negricioasă, pe care viermii colcăie pentru că mai e destul de mâncat.
Un strigăt, acolo sus. Albert îşi înalţă capul. Tânăra plânge în hohote. Căpitanul o alină, dar, pe deasupra umărului, îi face exasperat un semn lui Albert, haide mai repede, ce naiba aştepţi?
Albert aruncă lopata cât colo, iese din groapă şi o ia la goană. Îl doare sufletul, totul îl dă peste cap, bietul soldat mort, şoferul care face negoţ cu necazurile altora, căpitanul care, nu-ncape îndoială, ar vârî orice cadavru în sicriu, numai să meargă repede treaba… Iar adevăratul Édouard, desfigurat, puţind şi el ca un stârv, legat în camera lui de spital. Cum să nu te-apuce sila, dacă stai să te gândeşti, că te-ai bătut pentru un sfârşit ca ăsta.
Văzându-l că vine, şoferul scoate un suspin de uşurare. Într-o clipită, a ridicat prelata camionului, a înhăţat o vergea de fier, a agăţat mânerul sicriului care se află în fund de tot şi l-a tras spre el cât a putut de tare. Cu şoferul în faţă, cu Albert în spate, se urnesc spre mormânt.
Lui Albert i se taie răsuflarea, pentru că tipul merge destul de repede, păi cum, obişnuinţa îşi spune cuvântul, în timp ce el se târăşte cum poate şi de mai multe ori e cât pe-aici să dea drumul la tot şi să se prăbuşească. În sfârşit, ajung. În ce hal pute în jur!
E un sicriu frumos din stejar, cu mânere aurite şi cu o cruce de fier forjat lipită pe capac. Un cimitir e un loc ciudat şi totuşi e locul potrivit pentru un sicriu, dar acesta e prea somptuos. Nu-i deloc genul pe care-l vezi de obicei la război, e mai degrabă pentru burghezii care mor în paturile lor decât pentru flăcăii cărora li se ia mirul neştiuţi de nimeni. Albert nu-şi duce până la capăt frumoasa cugetare filosofică. În jurul lui, toţi se grăbesc să termine odată.
Au scos capacul, l-au pus deoparte.
