Aşa se învoiseră la telefon. Grecul dădu să plece.

― Aşteaptă! strigă Albert, apucându-l de mânecă.

Poulos se opri şi îl privi neliniştit.

― Îmi trebuie mai mult… şopti Albert.

Rosti exagerat de apăsat cuvintele, însoţindu-le de gesturi (când avea de-a face cu străini, le vorbea de parcă erau surzi). Poulos îşi încruntă sprâncenele stufoase.

― Douăsprezece, zise Albert.

Şi scoase la iveală tot teancul de bancnote, dar pe care nu le putea cheltui pentru că nu mai avea nimic altceva pentru aproape încă trei săptămâni. Privirea lui Poulos se aprinse. Îşi îndreptă un deget spre Albert, încuviinţă din cap.

― Douăsprezece. Rămâi!

Poulos ieşi.

― Nu! îl opri Albert.

Mirosul pestilenţial din pisoar şi perspectiva de a părăsi locul acesta strâmt în care simţea, de la un minut la altul, cum îi creşte spaima îl ajutară să adopte un ton convingător. Singura lui stratagemă consta în găsirea unei modalităţi de a-l însoţi pe grec.

Poulos dădu din cap că nu.

― Bine, zise Albert postându-se cu dârzenie în faţa lui.

Grecul îl apucă de mânecă, ezită preţ de-o clipă. Albert era vrednic de milă. Uneori, aceasta îi şi era tăria.

N-avea nevoie să pună de la el ca să pară jalnic. După opt luni de civilie, era îmbrăcat tot cu hainele pe care le avea când fusese lăsat la vatră. La liberare, avusese de ales între o haină sau 52 de franci.

Preferase haina pentru că îi era frig. De fapt, statul le pasa foştilor răcani nişte vechi vestoane militare vopsite în grabă. Chiar în seara aceea, în ploaie, vopseaua începuse să se scurgă. Nişte dâre jalnice!

Albert bătuse cale-ntoarsă, spunând că, până la urmă, ar fi vrut cei 52 de franci, dar era prea târziu, trebuia să se fi gândit dinainte.

Grecul se uită la faţa lui suptă şi se hotărî.

― Haide, repede! şopti el.

Din clipa aceea, Albert intra în necunoscut, nu avea nici cea mai mică idee despre felul în care trebuia să

se poarte.

Cei doi bărbaţi merseră pe strada Sedaine până la pasajul Salarnier. Ajunşi acolo, Poulos îi arătă

trotuarul, spunându-i încă o dată:

― Rămâi!

Albert cercetă împrejurimile, pustii. La ceasurile şapte seara, singurele lumini erau cele ale unei cafenele, la vreo sută de metri depărtare.

― Aici!

Un ordin la care nu încăpea discuţie.

De altfel, grecul nu aşteptă răspunsul şi se îndepărtă.

Se întoarse de mai multe ori ca să verifice dacă muşteriul stătea cuminte acolo unde-l lăsase.

Neputincios, Albert îl privi plecând, dar când grecul o coti brusc la dreapta, o luă la goană, străbătând la rândul lui pasajul cât putu de repede, fără să piardă din ochi locul unde Poulos dispăruse, o clădire dărăpănată din care se răspândeau mirosuri grele de bucătărie. Albert împinse uşa, pătrunse într-un hol.

Acolo, câteva trepte duceau la un mezanin, coborî. O fereastră cu geamurile murdare cernea un strop de lumină de la felinarul de pe stradă. Îl zări pe grec cum stătea ghemuit şi scotocea cu mâna stângă într-o spărtură din perete. Îşi pusese la picioare uşiţa din lemn cu care o acoperea. Albert nu se opri o clipă din goana lui, străbătu pivniţa, înhăţă uşiţa, mult mai grea decât i se păruse lui, şi o izbi cu ambele mâini de capul grecului. Lovitura răsună ca un gong, Poulos se prăbuşi. Albert nu pricepu decât atunci ce anume făcuse, atât de îngrozit că voi să fugă…

Se stăpâni. Crăpase grecul?

Albert se aplecă, trase cu urechea. Poulos respira greu. Albert n-avea cum să-şi dea seama dacă îl rănise grav, dar un firicel de sânge i se scurgea din ţeastă. Albert era într-o stare de stupoare vecină cu leşinul, strângea din pumni spunându-şi încontinuu „Haide, haide…” Se lăsă în jos, îşi vârî mâna în spărtură şi

scoase o cutie de pantofi. O adevărată minune: era plină de fiole de 20 şi 30 mg. De la o vreme încoace, Albert măsura dozele din ochi.

Închise cutia, se ridică şi văzu dintr-odată braţul lui Poulos schiţând un ditamai arcul de cerc… El măcar ştia să se echipeze, era un cuţit adevărat cu o lamă adevărată, retractabilă şi foarte ascuţită. Tăişul îi atinse mâna stângă, atât de iute, încât nu simţi decât un pătrunzător firicel de căldură. Se răsuci cu un picior în aer, iar călcâiul îl atinse pe grec la tâmplă. Craniul ricoşă de perete scoţând un zgomot ca de gong. Fără să dea drumul cutiei de pantofi, Albert strivi cu mai multe lovituri de bocanc mâna lui Poulos care încă strângea cuţitul, apoi puse cutia pe jos, înhăţă cu amândouă mâinile uşiţa de lemn şi se apucă

să-l izbească în cap. Se opri. Din pricina efortului, a fricii, de-abia mai respira. Sângera abundent, tăietura de la mână era foarte adâncă, vestonul i se pătase rău. Vederea sângelui îl îngrozea şi-acum. Durerea îl ajunse în clipa aceea, readucându-l la realitate. Scotoci prin pivniţă, dădu peste o bucată de pânză plină

de praf pe care o înfăşură strâns în jurul mâinii stângi. Temător, de parcă ar fi trebuit să se apropie de o fiară sălbatică adormită, se aplecă peste trupul grecului. Îi auzi răsuflarea grea, sacadată, nu-ncăpea îndoială, avea căpăţâna tare. După care, Albert ieşi din clădire tremurând şi ducând cutia sub braţ.

Cu o asemenea rană, nu putea să ia metroul sau tramvaiul. Reuşi să-şi ascundă bandajul improvizat şi petele de sânge de pe veston şi să se urce într-un taxi la Bastilia.

Şoferul era cam de aceeaşi vârstă cu el. Pe când conducea, îl cercetă îndelung, cu neîncredere, pe muşteriul acesta alb ca un linţoliu care se ţinea pe marginea banchetei şi se legăna cu braţul lipit de burtă. Îngrijorarea îi crescu şi mai mult când îl văzu pe Albert coborând geamul fără să-i ceară voie, căci locul acesta închis îi provoca o nelinişte pe care şi-o stăpânea cu greu. Şoferului îi trecu prin cap că

muşteriul avea să-i vomite acolo, în maşină.

― Nu cumva eşti bolnav?

― Nu, nu, răspunse Albert adunându-şi toată vioiciunea pe care o mai avea.

― Pentru că, dacă eşti bolnav, eu te dau jos aici!

― Nu, nu, protestă Albert, sunt numai obosit.

Cu toate acestea, în mintea şoferului îndoiala creştea.

― Eşti sigur că ai bani?

Albert scoase din buzunar o bancnotă de douăzeci de franci şi i-o arătă. Şoferul se linişti, dar nu pentru multă vreme. Ştia cum stau treburile, trecuse prin multe şi era taxiul lui. Avea totuşi negustoria în sânge, o măguleală n-avea cum să strice:

― Să-mi fie cu iertare! Zic şi eu aşa, pentru că oamenii ca dumneata, adesea…

― Cum adică, oamenii ca mine? întrebă Albert.

― Păi, vreau să zic, tipii lăsaţi la vatră, pricepi dumneata…