îndrăzneală. Împărţea cu o generozitate selectivă observaţiile, permisiunile, recomandările. Anturajul învăţase să-i tălmăcească sfaturile drept porunci, reticenţele, drept interdicţii. Soiul de om pe care nu aveai cum să te superi când îţi refuza ceva pentru că putea să-ţi ia şi ce-ţi mai rămânea.

În clipa aceea, Labourdin intră în fumoar, lac de sudoare şi cu o batistă mare în mână. Henri îşi înfrână un suspin de uşurare, dădu pe gât tot paharul de coniac, se ridică şi, înhăţându-l de umăr, îl trase în salonul alăturat. Labourdin tropăia pe lângă Pradelle, mişcându-şi în grabă picioarele groase şi scurte, de parcă

n-ar fi transpirat îndeajuns…

Labourdin era un nătărău care se ridicase prin propria-i neghiobie. Aceasta se manifesta printr-o tenacitate excepţională, incontestabilă virtute în politică, deşi perseverenţa i se trăgea doar din incapacitatea de a-şi schimba părerea şi dintr-o deplină lipsă de imaginaţie. Nerozia aceasta putea fi de folos. Mediocru în toate, aproape întotdeauna ridicol, Labourdin era soiul de om care putea fi pus oriunde, care îşi dovedea devotamentul, un animal de povară, i se putea cere orice. Numai să nu fie deştept, nemăsurat câştig. I se citea totul pe faţă, bonomia, patima lăcomiei, laşitatea, lipsa de însemnătate şi mai ales, mai ales crailâcul. Nefiind în stare să-şi ţină gura când îi venea să spună câte-o porcărie, le ţintea pe femei cu priviri grele de poftă, mai ales pe slujnicuţele cărora le pipăia curul de îndată ce se întorceau cu spatele şi, într-o vreme, trăgea o fugă la bordel până şi de trei ori pe săptămână.

Zic „într-o vreme” pentru că, ducându-i-se lui buhul dincolo de arondismentul al cărui primar era, multe miloage i se înghesuiau la biroul unde îşi dublase zilele de prezenţă şi se găsea mereu una sau două care să-l scutească de mersul până la lupanar în schimbul unei autorizaţii, unui favor, unei semnături, unei ştampile. Era fericit Labourdin, lucru care se vedea dintr-o ochire. Cu burta plină, cu coaiele pline, întotdeauna gata să se ia la luptă dreaptă cu următorul ospăţ sau următoarea pereche de buci. Îşi datora alegerea în funcţie unei mâini de oameni influenţi al căror cap era domnul Péricourt.

― Vei fi numit la Comisia de adjudecare, îl anunţase într-o bună zi Pradelle.

Lui Labourdin îi plăcea la nebunie să facă parte din comisii, comitete, delegaţii, vedea în toate acestea o dovadă a importanţei sale. Şi, deşi fusese impusă de ginerele său, nu se îndoise nicio clipă că noua numire venea chiar de la domnul Péricourt. Notase cu scrupulozitate, scriindu-le cu litere mari, instrucţiunile precise pe care le avea de urmat. După ce-i ordonase tot ce-avea de ordonat, Pradelle îşi îndreptase un deget spre foaia de hârtie.

― Şi-acuma mi-o faci bucăţele… spusese el. Doar nu vrei s-o punem în piaţă la tarabă!

Pentru Labourdin, acesta fusese începutul unui coşmar. Terorizat de gândul că n-avea să-şi îndeplinească

misiunea, îşi petrecuse nopţile reamintindu-şi instrucţiunile una după alta, dar cu cât repeta mai mult, cu atât le încurca mai tare; numirea aceasta se transformase într-un martiriu, iar comisia, într-o sperietoare.

În ziua aceea, risipise în timpul şedinţei o energie pe care n-o avea, fusese nevoit să se gândească, să

spună lucruri, la sfârşit era de-a dreptul frânt de oboseală. Epuizat, dar fericit, pentru că se întorcea cu satisfacţia datoriei împlinite. În taxi, pregătise câteva fraze care, după părerea lui, erau „pline de simţire”, preferata lui fiind: „Dragul meu prieten, fără să vreau să mă laud, cred că pot să spun…”

― Compiègne, cât? i-o tăie scurt Pradelle.

Nici nu închisese bine uşa salonului, că tânărul acesta înalt îl străpungea cu privirea lui fixă, fără să-l lase să scoată o vorbă. Labourdin îşi imaginase totul, mai puţin ceea ce se întâmpla, cu alte cuvinte nu se gândise la nimic, după bunul lui obicei.

― Ei bine, ăăă…

― Cât? urlă Pradelle.

Labourdin nu mai ştia. Compiègne… Îşi lăsă batista să cadă, se scotoci în grabă prin buzunare, dădu peste hârtiile împăturite pe care notase rezultatele deliberărilor.

― Compiègne… se bâlbâi el. Păi, Compiègne, să vedem…

Nimic nu se petrecea niciodată destul de repede pentru Pradelle, care îi smulse foaia din mână şi se îndepărtă puţin, cu privirea aţintită spre cifre. Optsprezece mii de sicrie pentru Compiègne, cinci mii pentru circumscripţia Laon, peste şase mii pentru contractul Colmar, opt mii pentru circumscripţiile Nancy şi Lunéville… Mai trebuiau să vină şi loturile pentru Verdun, Amiens, Épinal, Reims… Rezultatele îi depăşeau aşteptările. Pradelle nu izbuti să-şi înfrâneze un zâmbet de satisfacţie care nu-i scăpă lui Labourdin.

― Ne întâlnim din nou mâine-dimineaţă, adăugă primarul de arondisment. Şi sâmbătă!

I se păru atunci că venise în sfârşit clipa să-şi rostească fraza:

― Vezi tu, dragul meu prieten…

Dar uşa se dădu de perete, cineva strigă „Henri!”, în încăperea alăturată era gălăgie, fierbere mare.

Pradelle înaintă.

Pe jos lângă şemineu, la capătul celălalt al salonului, un grup întreg se agita, iar alţii veneau în fugă de peste tot, din sala de biliard, din fumoar…

Pradelle auzi strigăte, mai făcu apoi câţiva paşi, cu sprâncenele încruntate, mai degrabă curios decât îngrijorat.

Socrul său era întins pe jos, cu spatele lipit de marginea şemineului, cu picioarele lungite în faţă, cu ochii închişi, cu chipul ca de ceară şi cu mâna dreaptă crispată pe jiletcă, în dreptul pieptului, ca şi cum ar fi vrut să-şi smulgă un organ ori să-l ţină. Săruri! ţipă o voce, aer! spuse o alta, şeful de sală veni în grabă, cerându-le tuturor să se dea la o parte.

Cu paşi mari, doctorul veni din bibliotecă, ce se întâmplă, calmul lui îi impresionă pe toţi, îi făcură loc, cu gâturile întinse ca să vadă mai bine; pe când îi lua pulsul, Blanche zise:

― Ei bine, Péricourt, ce-i cu tine?

Şi, întorcându-se cu discreţie spre Pradelle:

― Cheamă imediat o maşină, bătrâne, e grav.

Pradelle ieşi repede.

Dumnezeule mare, ce zi!

În ziua când devenea milionar, socru-său trăgea să moară.

Nici nu-i venea să creadă într-un aşa noroc.

11

Creierul lui Albert era de-a dreptul gol, nu izbutea să lege două idei, să-şi imagineze cum aveau să se petreacă lucrurile; încerca să-şi pună ordine în gânduri, dar nimic nu se rânduia. Mergând cu paşi mari, nu făcea altceva decât să mângâie instinctiv lama cuţitului vârât în buzunar. Timpul putea să treacă, staţiile de metrou să urmeze unele după celelalte, apoi străzile, nici cea mai mică idee constructivă. Nici lui nu-i venea să creadă că face aşa ceva, dar o făcea totuşi. Nu s-ar fi dat în lături de la nimic.

Povestea aceasta cu morfina… De la bun început, a fost belea curată. Édouard nu mai putea fără. Până

acum, Albert reuşise să-i facă rost de câtă avea nevoie. De data aceasta, degeaba se scotocise prin buzunare, nu mai erau bani de-ajuns. Astfel, când tovarăşul său, după câteva nesfârşite zile de suferinţă, îl implorase să-l omoare, într-atât de insuportabile îi erau durerile, Albert, secătuit şi el, nu se mai gândise la nimic: înhăţase un cuţit de bucătărie, primul care-i picase în mână, coborâse ca un automat, luase metroul până la Bastilia şi se năpustise în cartierul grecesc, nu departe de strada Sedaine. Trebuia să găsească morfină pentru Édouard, la nevoie n-ar fi şovăit să facă moarte de om.

Primul gând îi veni când dădu peste grec, un bărbat la vreo treizeci de ani, burtos, care mergea aruncându-şi picioarele în lături, gâfâind la fiecare pas, transpirând în ciuda frigului de noiembrie. Albert îi privi, înnebunit, burta uriaşă, ţâţele mari şi grele care se bălăbăneau sub puloverul de lână, grumazul de bou, fălcile căzute şi îi trecu prin minte că degeaba luase cuţitul, ar fi avut nevoie de un şiş de cel puţin cincisprezece centimetri. Sau douăzeci. Situaţia nu era deja dintre cele mai bune, iar acum faptul de a fi prost echipat îl descurajă cu totul. „Aşa ai fost mereu, spunea maică-sa, incapabil să te organizezi!

Cât poţi fi de nesocotit, bietul meu băiat…” Şi-şi dădea ochii peste cap, luându-l pe Dumnezeu martor. În faţa noului ei soţ (era un fel de-a spune, nu se cununaseră, dar doamna Maillard avea nevoie de normalitate), se plângea şi mai mult de fiu-său. Tatăl vitreg ― şef de raion la magazinul Samaritaine ― nu ridica privirea din pământ, dar amărăciunea era aceeaşi. Când era cu ei, şi chiar de-ar fi găsit puterea s-o facă, lui Albert i-ar fi fost tare greu să se apere, pentru că, pe zi ce trecea, le dădea din ce în ce mai mult dreptate.

Totul părea să i se pună împotrivă, erau într-adevăr nişte vremuri de cumpănă.

Întâlnirea trebuia să aibă loc nu departe de pisoarul de la colţul străzii Saint-Sabin. Albert habar n-avea cum se petreceau lucrurile într-o situaţie ca asta. Îl sunase pe grec într-o cafenea, din partea cuiva care cunoştea pe cineva; grecul nu pusese nicio întrebare, pentru că nu bălmăjea mai mult de douăzeci de cuvinte în franceză. Antonapoulos. Toată lumea îi zicea Poulos. Chiar şi el.

― Poulos, îi spuse el când ajunse.

Pentru un om atât de nemaipomenit de trupeş, se mişca uimitor de repede, cu paşi mărunţi şi iuţi, de-a dreptul zglobii. Cuţitul prea scurt, sprinteneala tipului… Planul lui Albert n-avea nici cap, nici coadă.

După ce aruncase un ochi de jur împrejur, grecul îl apucă de braţ şi-l trase în pisoar. Înăuntru nu mai cursese de multă vreme apă, atmosfera era irespirabilă, lucru care nu părea să-l stingherească în vreun fel sau altul pe Poulos. Locul acesta fetid era oarecum sala lui de aşteptare. Pentru Albert, care se temea de toate spaţiile închise, cazna era de două ori mai cumplită.

― Bani? întrebă grecul.

Voia să vadă bancnotele şi făcu un semn cu privirea spre buzunarul lui Albert, fără să ştie că înăuntru se afla un cuţit ale cărui dimensiuni, acum că cei doi bărbaţi se înghesuiau în pisoar, se dovedeau încă şi mai derizorii. Albert se întoarse puţin într-o parte ca să-i arate celălalt buzunar şi lăsă în mod ostentativ să

apară câteva bancnote de douăzeci de franci. Poulos răspunse printr-un semn de încuviinţare.

― Cinci, spuse el.