Dintr-un salt, şoferul coboară în groapa unde zace cadavrul, se apleacă, ridică cu mâinile goale capetele vestonului şi apoi, din priviri, cere ajutor. Tot pe Albert cade măgăreaţa, bineînţeles, pe cine altcineva?
Albert face un pas înainte, coboară la rândul lui în groapă, e cuprins pe loc de spaimă; se vede pe el că e îngrozit, pentru că şoferul îl întreabă:
― Te descurci?
Se apleacă împreună, duhoarea de hoit le sare în faţă, ei apucă postavul şi hâţ! o dată, de două ori şi, dintr-un gest, aşază leşul sus, pe marginea mormântului. Se aude un pleosc sinistru. Nu-i greu ce-au ridicat ei acolo. Ce-a rămas abia de cântăreşte cât un copil.
Şoferul iese imediat, Albert e fericit să-l urmeze. Apucă împreună marginile vestonului şi aruncă totul în sicriu, de data aceasta se aude un pleosc mai înfundat; până să-şi dea ei seama ce şi cum, şoferul a şi pus capacul. Poate că au mai rămas câteva oscioare în groapă, care au alunecat în timpul operaţiunii, dar asta e. Oricum, şoferului şi căpitanului li se citesc gândurile pe chipuri, la ce vor ei să facă cu cadavrul acesta nici nu le trebuie mai multe. Albert o caută din ochi pe domnişoara Péricourt, e deja la maşină, a trăit lucruri grele, cum să-i porţi pică? Frate-său ajuns ciorchine de viermi.
N-or să bată cuiele aici, prea mare tărăboiul, mai târziu, pe drum. Deocamdată, şoferul înfăşoară sicriul în două chingi late de pânză, ca să ţină capacul strâns şi ca să nu lase mirosul să umple camionul. Drumul de-ntors pare scurt, Albert e singur în spate, ceilalţi doi s-au băgat în faţă. Între timp, căpitanul şi-a aprins o ţigară, fumează liniştit. Albert e sleit, îl dor mai ales şalele.
Ca să urce sicriul în spatele camionului, şoferul apucă dinainte cu căpitanul, Albert tot în spate, hotărât lucru, ăsta-i locul lui, hai sus şi hâţ! din nou, după care împing copârşeul până în fund, se freacă de podeaua din tablă, răsună, dar s-a terminat, n-or s-o mai lungească mult. În spatele lor, limuzina toarce.
Tânăra vine spre el, pierdută.
― Mulţumesc, domnule, spune ea.
Albert vrea să zică ceva. N-are vreme, l-a apucat de braţ, de încheietură, de mână, îi desface degetele şi-i strecoară nişte bancnote, i le strânge la loc în propriile-i mâini, ce-l mai înduioşează, pe Albert, gestul acesta simplu…
A şi plecat spre maşina ei.
Cu nişte frânghii, şoferul leagă sicriul de structura metalică a camionului, ca să nu se plimbe în toate părţile, iar căpitanul Pradelle îi face semn lui Albert. Arată spre cimitir. Groapa îi musai să fie astupată
repede, dacă o lasă aşa, ne iau jandarmii, ne bagă în anchetă, atâta ne mai trebuie.
Albert înhaţă o lopată, fuge pe alee. Dar îl cuprinde îndoiala şi se întoarce.
E singur.
La vreo treizeci de metri, în jos, pe drum, aude motorul limuzinei care se îndepărtează şi apoi zgomotul camionului care demarează.
Noiembrie 1919
10
Aşezat într-un enorm fotoliu din piele, Henri d’Aulnay-Pradelle îşi cocoţase cu neglijenţă piciorul drept pe cotieră şi ţinea în mâna întinsă, răsucindu-l încet în lumină, un pahar uriaş de coniac hors d’âge. Asculta vorbele unora şi altora cu o prefăcută nepăsare, ca să arate că e „un tip cu ştaif”. Îi plăceau la nebunie expresiile de soiul acesta, un pic familiare. Dacă ar fi fost numai după el, ar fi fost chiar vulgar şi l-ar fi încercat o adevărată desfătare să fi vorbit netulburat măscări în faţa unor oameni care nu şi-ar fi permis să se simtă indignaţi.
Dar îi lipseau cinci milioane de franci.
Cu cinci milioane, ar putea să-şi facă liniştit de cap.
Pradelle venea la Jockey Club de trei ori pe săptămână. Şi nu pentru că locul i-ar fi plăcut cine ştie ce ―
nivelul îl dezamăgise oarecum, în comparaţie cu aşteptările sale ―, ci pentru că reprezenta un simbol al ascensiunii lui sociale pe care nu înceta să o admire. Oglinzile, tapiseriile, covoarele, podoabele aurite, nefireasca demnitate a personalului şi aiuritoarea cotizaţie anuală îi provocau o satisfacţie pe care i-o sporeau şi mai mult nenumăratele prilejuri ce se iveau aici de-a întâlni lume bună. Fusese primit cu patru luni în urmă, la mustaţă, firoscoşii de la Jockey n-aveau încredere în el. Dar, dacă ar fi trebuit să-i pice pe toţi parveniţii, dată fiind hecatomba din ultimii ani, clubul s-ar fi transformat într-o sală de aşteptare. Şi apoi, Pradelle avea câteva pile greu de ocolit, începând cu socru-său căruia nimeni nu-i putea refuza nimic şi prietenia lui cu Ferdinand, nepotul generalului Morieux, juneţe declasată şi uşor decadentă, dar care condensa o mulţime de relaţii. Respingerea unei verigi echivala cu lepădarea de întregul lanţ, lucru imposibil, penuria de bărbaţi te sileşte uneori la nişte înlesniri… Aulnay-Pradelle avea măcar un nume. O
mentalitate de corsar, dar cu sânge albastru. Aşa că, până la urmă, fusese acceptat. Şi apoi, domnul de La Rochefoucauld, preşedintele în exerciţiu, considera că nu dădea chiar atât de rău în peisaj tânărul acesta înalt, care trecea prin încăperi ca într-un marş forţat, mereu iute ca o sfârlează. Cu o aroganţă care justifica zicala potrivit căreia un învingător e întotdeauna urât. Destul de vulgar, aşadar, dar era un erou.
Treaba cu eroii ― şi cu femeile frumoase ― e că întotdeauna ai nevoie de câţiva când te afli în lumea bună. Şi, într-o vreme când era greu să găseşti bărbaţi de vârsta lui cărora să nu le lipsească cel puţin o mână sau un picior, dacă nu chiar amândouă, Aulnay-Pradelle era destul de prezentabil.
Până acum, Aulnay-Pradelle n-avusese de ce să se plângă de Războiul cel Mare. De cum fusese lăsat la vatră, se apucă să recupereze şi să vândă stocuri militare. Sute de vehicule franţuzeşti sau americane, motoare şi remorci, mii de tone de lemn, postav, prelate, unelte, fierărie şi piese detaşate, cu care statul nu ştia ce să mai facă şi de care trebuia să scape. Pradelle cumpăra loturi întregi pe care le vindea mai apoi companiilor de căi ferate, societăţilor de transport, întreprinderilor agricole. Câştigul era cu atât mai avantajos cu cât paza acestor zone de stocare era nemaipomenit de îngăduitoare când venea vorba de adălmaşuri, şperţuri şi bacşişuri şi cu cât, odată ajuns acolo, scoteai cu uşurinţă trei camioane în loc de unul şi cinci tone în loc de două.
Oblăduirea generalului Morieux şi propriul lui statut de erou naţional îi deschiseseră lui Aulnay-Pradelle multe uşi, iar rolul său la Uniunea naţională a luptătorilor ― care-şi dovedise utilitatea când ajutase guvernul să înăbuşe ultimele greve muncitoreşti ― îl rostuise cu numeroase alte proptele în plus.
Mulţumită cărora se impusese pe importante pieţe de lichidări de stocuri, cumpărând loturi întregi pentru câteva zeci de mii de franci pe care îi împrumuta şi care, după vânzare, se transformau în sute de mii de franci băgaţi în buzunar.
― Salutare, bătrâne!
Léon Jardin-Beaulieu. Un om de valoare, dar care se născuse mărunţel, cu zece centimetri mai mic decât restul lumii, era şi mult, şi puţin, pentru el era îngrozitor, tânjea după recunoaştere.
― Salutare, Henri, răspunse Aulnay-Pradelle îndreptându-şi uşor umerii, lucru care, credea el, îl făcea să
pară mai înalt.
Pentru Jardin-Beaulieu, dreptul de a-i spune lui Aulnay-Pradelle pe numele cel mic era o voluptate pentru care i-ar fi vândut şi pe maică-sa şi pe taică-său, ceea ce, de altfel, şi făcuse. Foloseşte tonul celorlalţi ca să se creadă ca ei, se gândi Henri pe când îi întindea o mână moale, aproape nepăsătoare, şi îl întreba cu o voce înfundată, plină de încordare:
― Deci?
― Tot nimic, răspunse Jardin-Beaulieu. Nu iese nimic.
Pradelle ridică agasat o sprânceană, era maestru în mesajele mute destinate slugilor.
― Ştiu, se scuză Jardin-Beaulieu, ştiu…
Pradelle era teribil de nerăbdător.
Cu câteva luni în urmă, statul se hotărâse să încredinţeze unor firme private responsabilitatea exhumării rămăşiţelor pământeşti ale soldaţilor îngropaţi pe front. Proiectul consta în strângerea lor în vaste necropole militare, decretul ministerial preconizând „constituirea celui mai mic număr cu putinţă de cele mai mari cimitire cu putinţă”. Căci prea erau peste tot cadavrele acestea de soldaţi. În cimitire improvizate la câţiva kilometri, ba chiar la câteva sute de metri de linia frontului. Pe pământuri care, acum, trebuiau redate agriculturii. Trecuseră câţiva ani, cam de la începutul războiului, de când familiile cereau să se poată reculege la mormântul fiilor lor. Această strângere laolaltă a sepulturilor nu excludea ca, într-o bună zi, rudele, cele care o doreau, să recupereze osemintele soldaţilor, dar guvernul nădăjduia că, odată constituite, aceste imense necropole unde eroii puteau să se odihnească „lângă tovarăşii lor de arme morţi în luptă” aveau să domolească zelul familiilor. Şi aveau să cruţe finanţele statului de toate aceste transporturi individuale, ca să nu mai pomenim de problemele sanitare, o adevărată bătaie de cap care ar fi costat ochii din cap, în condiţiile în care trezoreria n-avea cum să se umple până când Germania nu-şi plătea datoriile.
Această vastă încercare de morală şi patriotică regrupare a cadavrelor provoca o întreagă înlănţuire de operaţiuni aducătoare de bani, sute de mii de sicrie ce trebuiau fabricate, căci cei mai mulţi dintre soldaţi fuseseră îngropaţi direct în pământ, uneori înfăşuraţi doar în veston. Sute de mii de exhumări cu lopata (textul prevedea în mod explicit că trebuia să se acţioneze cu cea mai mare precauţie), tot atâtea transportări în camioanele rămăşiţelor pământeşti puse în sicrie până la gările de plecare şi tot atâtea înhumări în necropolele de destinaţie…
