― Ăsta-i avantajul… războiului, bolborosi el.

În jurul lor se lăsă o tăcere adâncă. Pradelle îşi întinse capul într-o întrebare nerostită.

― Toată lumea… îşi dă arama pe faţă, completă cu greutate Albert.

Un început de zâmbet miji pe buzele lui Pradelle. În anumite împrejurări, erau ca un fir de aţă orizontal care se întindea pur şi simplu, ca un elastic. Albert înţelese de ce nu se simţea în largul său: căpitanul Pradelle nu clipea niciodată, iar din pricina aceasta privirea îi era fixă, pătrunzătoare. Jivinele de soiul lui n-au lacrimi, gândi el. Înghiţi în sec şi coborî ochii.

În visele mele, mi se întâmplă să-l omor, să-l străpung cu baioneta. Uneori suntem împreună, tu şi cumine, şi, te rog să mă crezi, vreme de-un sfert de ceas nu-i e bine deloc. Alteori, se face că m-au băgat înConsiliul de război, ajung în faţa plutonului, normal ar fi să nu vreau să mă lege la ochi, ce mai, să fiucurajos. Dimpotrivă, zic aşa să fie, pentru că singurul trăgător e el, iar el îmi zâmbeşte ţintindu-mă,părând tare mulţumit de sine însuşi… Când sunt treaz, visez cu ochii deschişi că-l omor. Dar mai ales latine mă gândesc, bietul meu tovarăş, când numele nemernicului ăstuia îmi vine în minte. N-ar trebui să-ţispun lucrurile acestea, ştiu bine…

Jandarmul îşi drese vocea.

― Păi, bine atunci… dacă-l ştiţi dumneavoastră, domnule căpitan…

Se iscă iar tărăboi, la început mai cu sfială, iar apoi din ce în ce mai tare.

Albert ridică în sfârşit privirea. Pradelle dispăruse, jandarmul îşi băgase deja nasul în registrul lui.

Încă de dimineaţă, toată lumea urlase la toată lumea, într-o neîntreruptă hărmălaie. Centrul de demobilizare răsunase încontinuu de strigăte şi vociferări şi, dintr-odată, la apus, descurajarea păru să

pună stăpânire pe trupul acesta uriaş, în agonie. Ghişeele fură închise, ofiţerii se duseră să mănânce, subofiţerii, sleiţi de oboseală, suflau din obişnuinţă în cafelele deja călâi, aşezaţi pe raniţe. Mesele administraţiei fuseseră strânse. Până a doua zi de dimineaţă.

Trenurile care nu erau acolo n-aveau să mai vină.

Nici astăzi n-a fost să fie.

Poate mâine.

În acelaşi timp, de la sfârşitul războiului încoace, nu facem altceva decât să aşteptăm. La urma urmelor,aici e oarecum ca în tranşee. Avem un duşman pe care nu-l vedem niciodată, dar care ne copleşeşte.

Depindem de el. Duşmanul, războiul, administraţia, armata, toate acestea la un loc sunt cam la fel, niştechestii din care nimeni nu pricepe o iotă şi cărora nimeni nu ştie să le pună capăt.

În curând se lăsă întunericul. Cei care mâncaseră deja îşi mistuiau cina visând cu ochii deschişi, unii îşi aprindeau câte-o ţigară. Ajunşi de oboseala zilei, sleiţi de-atâta zbucium în zadar, oamenii se simţeau răbdători şi darnici; acuma, că totul se molcomise, se băgau mai mulţi sub o pătură, dădeau din pâinea lor când mai aveau. Îşi scoteau ghetele şi, poate din pricina luminii, chipurile păreau mai scofâlcite, toţi îmbătrâniseră, lehamitea, lunile acestea istovitoare şi nesfârşitele demersuri, îşi ziceau că n-or să termine niciodată cu războiul ăsta. Alţii se apucau de-o partidă de cărţi, îşi jucau bocancii prea mici pe care nu-i putuseră da la schimb, râdeau, spuneau bancuri. Inima le era grea.

… iată cum se termină un război, bietul meu Eugène, cu un dormitor uriaş plin de tipi istoviţi pe careăştia nu-s în stare nici măcar să-i trimită pur şi simplu acasă. Nu găseşti un suflet care să-ţi zică o vorbă

sau doar să-ţi strângă mâna. Ziarele ne făgăduisem arcuri de triumf, suntem îngrămădiţi claie pestegrămadă în nişte hangare. „Duiosul mulţumesc al Franţei recunoscătoare” (citită în Le Matin, pe cuvântul meu de onoare, chiar aşa) s-a transformat în nesfârşite belele, ni se dau cu ţârâita 52 de franci ca soldă, ni se drămuiesc hainele, supa şi cafeaua. Nişte tâlhari, aşa ni se spune.

― Când o să ajungem acasă, zice unul, aprinzându-şi din nou ţigara, o să-i tragem un chef de pomină…

Nimeni nu răspunse. Îndoiala plutea în toate minţile.

― De unde eşti? întrebă cineva.

― Din Saint-Viguier-de-Soulage.

― A…

Locul nu spunea nimic nimănui, dar avea un nume frumos.

De-ajuns pentru astăzi. Mă gândesc la tine, dragul meu tovarăş, şi de-abia aştept să te văd, e primul lucrupe care am să-l fac când o să ajung la Paris, după ce mă duc s-o caut pe Cécile a mea. Înţelegi tu. Ai grijă

de tine, scrie-mi totuşi dacă poţi, dacă nu, şi desenele sunt bune, n-am aruncat niciunul, mai ştii? Când osă fii un artist faimos, vreau să pot spune: l-am cunoscut, poate că aşa o să mă îmbogăţesc şi eu.

Îţi strâng cu drag mâna.

Al tău, Albert

După o noapte lungă petrecută în resemnare, dimineaţa toată lumea îşi întinse oasele. Nici nu se luminase bine de ziuă, că ofiţerii afişau deja listele, prinzându-le în cuie. Oamenii se buluciră. Câteva trenuri erau anunţate pentru vineri, peste două zile. Două trenuri spre Paris. Fiecare îşi căuta numele, al lui şi al tovarăşilor lui. Albert aştepta, călcat pe picioare şi primind coate în piept. Izbuti să-şi croiască

drum, urmări cu degetul o listă, încă una, se dădu mai încolo, o a treia, şi iată-l în sfârşit, Albert Maillard, eu sunt, trenul de noapte.

Vineri, plecarea la ora 22.

Până să i se pună ştampila pe fişa de transport, până să se ducă la gară cu toţi băieţii, ar fi bine să plece cu un ceas mai devreme. Voi să-i scrie lui Cécile, dar se răzgândi repede, n-avea niciun rost. Şi-aşa umblau destule zvonuri.

Ca mulţi alţi soldaţi, se simţi uşurat. Chiar dacă informaţia risca să fie dezminţită, falsă chiar, le făcea bine.

Ca să se bucure puţin de soarele ce se ivise dintre nori, Albert îşi lăsase lucruşoarele în grija unui parizian care-şi vedea de scrisorile lui. Ploaia se oprise peste noapte, toată lumea se-ntreba dacă o să se însenineze, îşi dădeau şi ei cu părerea uitându-se la cer. Iar dimineaţa, pur şi simplu, chiar dacă aveau destule griji pe cap, simţeau că totuşi e bine că sunt vii. De-a lungul barierelor amplasate pentru delimitarea lagărului, zeci de soldaţi stăteau deja aliniaţi, ca să mai schimbe o vorbă cu ţăranii veniţi să

vadă ce se mai întâmplă, cu ţâncii care nădăjduiau să pună mâna pe o puşcă şi cu musafirii, nimeni nu ştia nici de unde ieşeau, nici cum veniseră. Oameni ca toţi oamenii. Era de tot hazul să fie închişi aşa şi să

pălăvrăgească cu cei de dincolo, cei adevăraţi, printre bariere. Albert mai avea nişte tutun, un lucru de care nu se despărţea niciodată. Din fericire, destul de mulţi soldaţi obosiţi din cale-afară trăgeau de vreme în mantalele lor înainte de a-şi lua inima în dinţi să se scoale, astfel că găseai mai uşor ceva cald de băut decât în timpul zilei. Se îndreptă spre bariere şi rămase acolo mult timp, fumându-şi ţigara şi sorbindu-şi cafeaua. Deasupra lui, nori albi treceau zoriţi. Merse până la intrarea în lagăr, schimbă o vorbă, două cu câţiva băieţi, ici şi colo. Dar se feri de informaţii, hotărât să aştepte în tihnă să fie strigat, nu mai avea chef să se zbată, până la urmă tot acasă or să-l trimită. În ultima ei scrisoare, Cécile îi dăduse un număr de telefon unde să poată lăsa un mesaj când avea să afle ziua plecării. De când i-l trimisese,

numărul îi frigea degetele, ar fi vrut să-l formeze imediat, să stea la palavre cu Cécile, să-i spună cât de mult tânjea să se întoarcă acasă, să fie în sfârşit cu ea şi câte altele, dar era doar un loc unde să-i lase vorbă, la domnul M. Mauléon care ţinea o fierărie pe colţul străzii Amandiers. Între timp, trebuia să

găsească un telefon de la care s-o sune. I-ar fi fost mai uşor să se ducă direct acasă, fără să se mai oprească.

Era ceva lume la barieră. Albert îşi mai îngădui o ţigară, pierdea şi el vremea. Veniseră câţiva orăşeni care pălăvrăgeau cu soldaţii. Păreau abătuţi. Femei care-şi căutau fiul sau bărbatul întindeau fotografii, haida de, acul în carul cu fân. Când se mai nimerea şi câte un tată, rămânea în spate. Tot femeile se zbăteau, puneau întrebări, îşi continuau în tăcere lupta, se trezeau în fiecare dimineaţă cu o rămăşiţă de speranţă ce trebuia isprăvită. Bărbaţii nu mai credeau de multă vreme. Soldaţii răspundeau vag, dădeau din cap, toate fotografiile semănau între ele.

Simţi o mână grea pe umăr. Albert se întoarse şi, dintr-odată, îl apucă greaţa, inima i-o luă la goană.

― Aa! Soldat Maillard, te căutam!

Pradelle îl luă de braţ şi-l sili să înainteze.

― Vino cu mine!

Albert nu mai era sub ordinul lui Pradelle, dar îl urmă în grabă, autoritatea îşi spusese cuvântul, strângându-şi rucsacul la piept.

Merseră pe lângă bariere.

Tânăra era mai mică decât ei. Poate douăzeci şi şapte, douăzeci şi opt de ani, nu foarte frumoasă, îi trecu lui Albert prin minte, dar cu destul farmec. De fapt, cam ciudată. Haina părea să fie din hermină, Albert nu era sigur; cândva, Cécile îi arătase nişte paltoane la fel, în vitrina unor magazine scumpe, îl duruse sufletul că nu putea să intre în prăvălie ca să-i cumpere unul. Tânăra purta un manşon asortat şi o tocă, în formă de clopot, evazată în partea din faţă. Soiul de muiere care avea parale să se îmbrace simplu, dar nu sărăcăcios. Avea un chip vesel, cu nişte ochi mari şi închişi la culoare care se sfârşeau într-un mănunchi de riduri fine, nişte gene foarte negre, lungi şi o gură mică. Nu, nu era frumoasă, dar se descurca. Şi apoi, se vedea numaidecât că era o femeie puternică.

Era emoţionată. Ţinea în mâinile înmănuşate o foaie de hârtie pe care o despături ca să i-o întindă lui Albert.

Ca să-şi ascundă tulburarea, el o luă, prefăcându-se că o citeşte; ştia foarte bine despre ce era vorba. Un formular. Privirea spicui câte un cuvânt: „mort pentru Franţa”, „MOTIVUL: răni căpătate pe câmpul de bătălie…”, „Înhumat în apropiere”.

― Domnişoara vrea să afle mai multe despre unul dintre tovarăşii tăi de arme, ucis în luptă, spuse căpitanul cu răceală.