Albert ar fi ticluit din inimă scrisoarea, socotea că va şti să găsească cuvintele potrivite, dar gândul că era o minciună îl sâcâia.

Să le spui unor oameni care vor avea un asemenea necaz că fiul le-a murit, deşi el este viu. Ce să facă? Pe de-o parte, o minciună, pe de alta, o remuşcare. O dilemă de soiul acesta putea să-i dea de furcă

săptămâni întregi.

Până la urmă se hotărî tot frunzărind carnetul. Îl pusese la căpătâi şi îl răsfoia foarte des. Desenele acestea deveniseră o parte din viaţa lui, dar carnetul nu-i aparţinea. Trebuia să-l înapoieze. Cu toată grija de care fu în stare, rupse ultimele pagini care, cu câteva zile în urmă, le slujiseră celor doi bărbaţi de carnet de conversaţie.

Ştia că nu scria foarte bine. Şi totuşi, într-o dimineaţă, se apucă de treabă.

Doamnă, domnule,

Sunt Albert Maillard, un tovarăş de arme al fiului dumneavoastră Édouard, şi cu nesfârşită durere vă

anunţ că a murit în luptă, pe 2 noiembrie. Administraţia o să vă înştiinţeze în mod oficial, dar pot să vă

spun că a murit ca un erou, în timp ce ataca duşmanul ca să-şi apere patria.

Édouard mi-a lăsat pentru dumneavoastră un carnet cu desene, pentru cazul în care i s-ar fi întâmplatceva rău. Iată-l.

Să staţi liniştiţi, căci el odihneşte în pace într-un cimitir micuţ împreună cu alţi camarazi, şi vă asigur că

s-a făcut tot ce se putea pentru ca el să fie bine acolo unde e.

Eu…

7

Eugène, dragul meu tovarăş…

Nimeni nu ştia dacă mai era cenzură, dacă scrisorile erau deschise, citite, supravegheate. Nefiind sigur, Albert era cu băgare de seamă şi îi spunea pe noul nume. Cu care, de altfel, Édouard se obişnuise. Era chiar ciudat ce întorsătură luase toată povestea. Deşi nu prea avea chef să se gândească la toate lucrurile acestea, amintirile îl bântuiau fără voia lui.

Cunoscuse doi tipi cu numele de Eugène. Cel dintâi, la grădiniţă, un slăbănog pistruiat, nu deschidea niciodată gura, dar nu acesta contase cu adevărat, ci celălalt. Se întâlniseră la cursul de desen la care Édouard se ducea fără ştirea părinţilor, petreceau mult timp împreună. Oricum, Édouard era nevoit să

facă totul pe ascuns. Noroc că o avea pe Madeleine, sora mai mare, ea rezolva mereu totul sau, cel puţin, ceea ce se putea rezolva. Pentru că erau iubiţi, Eugène şi Édouard se pregătiseră amândoi pentru

examenul la Artele Frumoase. Eugène nu era destul de talentat, nu fusese primit. Apoi, drumurile li se despărţiseră, Édouard aflase că Eugène murise în 1916.

Eugène, dragul meu tovarăş…

Să nu cumva să crezi că nu mă bucură veştile pe care mi le dai, dar, vezi tu, de patru luni încoace, nimicaltceva decât desene, niciun cuvânt, nicio frază… Poate că nu-ţi place să scrii, lucru pe care îl potînţelege. Dar…

Îi era mai simplu să deseneze, căci cuvintele nu-i veneau. Dacă ar fi fost după mintea lui, nici nu i-ar fi scris, dar băiatul acesta, Albert, era bunăvoinţa întruchipată, făcuse şi el ce putuse. Édouard nu-i reproşa nimic… Deşi… poate câte ceva, pe ici, pe colo. La urma urmelor, ajunsese unde era pentru că el îi salvase viaţa. Nimeni nu-l silise la nimic, dar, şi-şi căuta cuvintele, nu izbutea să exprime ceea ce simţea, nedreptatea aceasta… Nu era vina nimănui şi era vina tuturor. Dar, cum lucrurilor trebuie să le spui pe nume, dacă n-ar fi fost soldatul Maillard care să se lase îngropat de viu, ar fi acasă, întreg. Când gândul acesta punea stăpânire pe el, Édouard plângea, nu se mai putea înfrâna, oricum se vărsau ceva lacrimi pe-aici, în aşezământul acesta, lacrimile îşi dăduseră întâlnire.

Atunci când spaima, durerile şi jalea se molcomeau o vreme, lăsau locul unei neîntrerupte frământări în care chipul lui Albert Maillard se spulbera în faţa vedeniei locotenentului Pradelle. Édouard nu pricepuse o iotă din toată povestea aceea cu întâlnirea cu generalul, cu Consiliul de război evitat în ultimul moment… Secvenţa aceasta se petrecuse în ajunul transferării sale, atunci când era năuc de-atâtea analgezice, ceea ce-i rămăsese în minte era vag, plin de goluri. În schimb, cum nu se poate mai limpede era profilul locotenentului Pradelle, nemişcat în mijlocul gloanţelor, uitându-se în jos, îndepărtându-se, şi-apoi valul acela de pământ care se prăvălea… Chiar dacă nu înţelegea de ce, Édouard nu avea nicio îndoială că Pradelle avea partea lui de vină în ceea ce se întâmplase. Oricine şi-ar fi ieşit numaidecât din fire. Dar pe cât de bine putuse să-şi adune tot curajul pe câmpul de bătălie ca să se ducă după un tovarăş

de arme, pe atât de golit era acum de toată energia lui. Îşi privea gândurile ca pe nişte imagini serbede, îndepărtate, care n-ar fi avut decât o legătură indirectă cu el însuşi, în care nici furia, dar nici speranţa nu-şi aveau locul.

Édouard era îngrozitor de deprimat.

… şi te asigur că nu-i întotdeauna uşor să-ţi înţeleagă cineva viaţa. Nu ştiu nici măcar dacă ai mâncaredestulă, dacă medicii stau vreun pic de vorbă cu tine şi dacă, după cum nădăjduiesc, s-a pus în sfârşitproblema unei grefe, aşa cum mi s-a spus şi, de altfel, ţi-am povestit.

Povestea aceasta cu grefa… Trecuseră deja la altele. Albert era foarte departe de adevăr, felul în care aborda situaţia era de-a dreptul teoretic. Toate săptămânile petrecute la spital nu folosiseră decât la zăgăzuirea infecţiilor şi la începerea „cârpelii”, după cum spunea chirurgul, profesorul Maudret, director al spitalului Rollin, de pe calea Trudaine, un tip înalt şi voinic, un roşcat plin de energie. Îl operase pe Édouard de şase ori.

― Am putea spune că suntem prieteni buni, tu şi cu mine!

De fiecare dată îi explicase amănunţit motivele intervenţiei, limitele sale, îl „resituase în strategia de ansamblu”. Nu degeaba era el medic militar, era un om înzestrat cu o credinţă de neclintit, rod al sutelor de amputări şi rezecţii făcute în posturile de prim-ajutor, zi şi noapte, uneori chiar şi în tranşee.

Cu puţină vreme în urmă, îi îngăduiseră lui Édouard să se privească într-o oglindă. Bineînţeles, pentru infirmierele şi medicii ce se treziseră cu un rănit al cărui chip nu mai era decât o enormă rană cu cărnuri însângerate în care subzistau doar omuşorul, marginea traheii şi, în faţă, un şir de dinţi rămaşi întregi ca prin minune, pentru toţi aceştia, spectacolul pe care îl oferea acum Édouard era foarte reconfortant.

Vorbele le erau pline de optimism, dar satisfacţia le era risipită de nesfârşita disperare care punea stăpânire pe oameni în clipa când, pentru prima oară, se confruntau cu ceea ce deveniseră.

De unde pălăvrăgeala despre viitor, esenţială pentru moralul victimelor. Cu câteva săptămâni înainte de a-l repune pe Édouard în faţa unei oglinzi, Maudret o ţinuse una şi bună:

― Spune-ţi un singur lucru: felul în care arăţi azi n-are nimic de-a face cu felul în care ai să fii mâine.

Insista pe „nimic”, dar era un enorm nimic.

Se străduia cu atât mai mult cu cât simţea cât de puţin se sinchisea Édouard de vorbele lui. Desigur, războiul fusese mai ucigaş decât orice-şi putea închipui o minte omenească, dar, dacă priveai partea bună

a lucrurilor, îngăduise şi mari progrese în materie de chirurgie maxilo-facială.

― Ba chiar nişte nemaipomenite progrese!

Îi arătaseră lui Édouard nişte aparate dentare de mecanoterapie, câteva capete din ipsos echipate cu tije din oţel, tot soiul de dispozitive demne de Evul Mediu care erau ultimul strigăt în ştiinţa ortopedică. Nişte momeli, de fapt, căci Maudret, ca un tactician priceput ce era, se dedase unui fel de încercuire a fiinţei lui Édouard, pentru a-l îndruma mai cu spor spre ceea ce constituia punctul culminant al propunerilor sale terapeutice:

― Grefa Dufourmentel!

Îţi luau câteva fâşii de piele de pe craniu şi-ţi închingau mai apoi partea de jos a feţei.

Maudret îi arătă câteva fotografii cu răniţi dreşi în felul acesta. Iată, se gândi Édouard, laşi pe mâna unui medic militar un gagiu a cărui mutră a fost făcută praf şi pulbere de alţi militari, iar el îţi dă îndărăt o stârpitură de-a dreptul drăgălaşă.

Răspunsul lui Édouard fu foarte scurt.

― Nu, scrise el pur şi simplu cu nişte litere mari pe caietul de conversaţii.

Atunci, fără niciun chef ― ciudat, dar nu prea îi plăceau ―, Maudret evocă protezele. Vulcanit, metal uşor, aluminiu, aveau tot ce le trebuia ca să-i pună o falcă nouă. Iar pentru obraji… Édouard nu aşteptă

urmarea, îşi înhaţă caietul şi scrise din nou:

― Nu.

― Nu, ce…? întrebă chirurgul. Nu la ce?

― Nu la tot. Rămân aşa.

Maudret închise ochii a înţelegere, arătând că pricepea ce şi cum; în primele luni, dădeau adesea peste soiul acesta de atitudine, refuzul, rod al depresiei post-traumatice. Un comportament care se îndrepta cu timpul. Chiar şi desfigurat, mai devreme sau mai târziu, omul îşi bagă minţile în cap, aşa-i viaţa.

Dar, după încă patru luni, după mii de insistenţe şi într-un moment când toţi ceilalţi, fără excepţie, acceptaseră să se lase pe mâna chirurgilor ca să dreagă ce se mai putea drege, soldatul Larivière continua să se încăpăţâneze în refuzul său: rămân aşa.