să descifreze, nu reuşeşte. Se încruntă, ce-i ăsta, un „E”?, un „B”? Şi brusc, nu mai poate. Explodează:

― Ascultă, dragule, n-am ce să-ţi fac! Nu vrei să te duci acasă, nu înţeleg de ce, dar, oricum, nu-i treaba mea. E de-a dreptul îngrozitor, numai că eu nu am ce să-ţi fac, gata!

Atunci, Édouard îl apucă de braţ şi-l strânge incredibil de tare.

― Ei, mă doare! strigă Albert.

Édouard i-a înfipt unghiile în carne. E cumplit de dureros. Dar apăsarea scade, în curând mâinile lui Édouard cuprind umerii lui Albert, camaradul său îl strânge la piept şi plânge hohotit, urlând. Albert a mai auzit urletele acestea. Nişte maimuţele, cândva, la un circ, care se dădeau cu bicicleta îmbrăcate în marinari şi gemeau de-ţi rupeau sufletul. O jale atât de adâncă e sfâşietoare. Ceea ce i se întâmplă lui Édouard e atât de definitiv, cu sau fără proteză, atât de ireversibil…

Albert spune nimicuri, plângi, dragule. Ce altceva ar mai putea să facă, doar să spună neghiobii. Jalea lui Édouard e de necontrolat, de nestăpânit.

― Văd eu că nu vrei să te mai întorci acasă, zice Albert.

Simte cum capul se clatină cuibărit lângă gâtul lui, nu, nu vrea să se mai întoarcă acasă. Repetă nu, nu, nu vrea.

Ţinându-l lângă el, Albert îşi spune că tot războiul, ca toată lumea, Édouard nu s-a gândit decât să

supravieţuiască, iar acum, că războiul s-a sfârşit şi că el e-n viaţă, iată că nu se mai gândeşte decât să

moară. Dacă până şi supravieţuitorii nu mai au alt ţel decât să piară, ce sminteală…

De fapt, Albert îl înţelege acum: Édouard n-o să mai aibă puterea să-şi ia viaţa. S-a terminat. Dacă ar fi putut să se arunce atunci, în prima zi, pe fereastră, totul s-ar fi rezolvat, jalea şi lacrimile, timpul, nesfârşitul timp ce-avea să vină, totul s-ar fi isprăvit acolo, în curtea spitalului militar, dar i-a trecut norocul, n-o să mai aibă niciodată curajul; iată-l condamnat să trăiască.

Şi e doar vina lui Albert, totul e din vina lui, de la bun început. Totul. E copleşit şi mai că-l bufneşte şi pe el plânsul. Ce singurătate. În viaţa lui Édouard, Albert e acum pretutindeni. E singurul, unicul lui ajutor.

Tânărul i-a delegat propria lui existenţă, i-a dat-o lui pentru că nu mai poate nici s-o ducă singur, nici să

se descotorosească de ea.

Albert e distrus, bulversat.

― Bine, îngaimă, o să văd…

Vorbeşte şi el ca să nu tacă, dar Édouard ridică imediat capul de parcă l-ar fi curentat cineva. E o faţă

aproape goală, fără nas, fără gură, fără obraji, doar privirea, de o dogoare smintită, care te străpunge.

Albert nu mai are scăpare.

― O să văd, repetă el prosteşte. Mă descurc eu.

Édouard îi strânge mâinile şi închide ochii. Apoi îşi lasă încetişor ceafa pe perne. Calmat, dar suferind, mormăie, bulbuci mari şi sângerii se ivesc iar la marginea traheii.

Mă descurc eu.

Aşa a fost Albert dintotdeauna, o „gură spartă”. De câte ori, luat pe sus de propriul entuziasm, se băgase în belele? Nu-i greu: de câte ori i-a părut rău că n-a stat să se gândească. De obicei, Albert e victima generozităţii sale, a farmecului clipei, iar promisiunile lui intempestive au fost mereu legate de nimicuri.

Astăzi, e o cu totul altă poveste, e vorba despre viaţa unui om.

Albert îi mângâie mâinile lui Édouard, îl priveşte, încearcă să-l legene.

E îngrozitor, nu reuşeşte să-şi amintească de chipul aceluia pe care îl numea simplu Péricourt, un tip

mereu vesel, mereu glumeţ, care desena tot timpul; nu-i vede decât profilul şi spatele, chiar înaintea atacului cotei 113, dar faţa, nimic. Şi totuşi, Péricourt s-a întors spre el în clipa aceea, imaginea nu-i apare, amintirea e înghiţită pe de-a-ntregul de ceea ce vede astăzi, golul acesta căscat, sângerând, iată

ce-l scoate din minţi.

Privirea îi cade atunci pe cearşaful pe care zace carnetul. Înţelege acum fără probleme cuvântul pe care nu izbutea să-l citească adineauri.

„Tata.”

Cuvântul îl aruncă într-un hău. Taică-său nu mai e de mult decât un portret ce se-ngălbeneşte pe bufet, dar, dacă e să se ia numai după pica pe care i-o poartă pentru că a murit aşa devreme, ghiceşte că

lucrurile sunt, probabil, şi mai complicate atunci când tatăl trăieşte încă. Ar vrea să ştie, să înţeleagă, e prea târziu: i-a promis lui Édouard că are să se „descurce” el. Albert nu mai ştie ce a vrut să spună cu asta. Veghindu-şi camaradul pe care începe să-l ia somnul, stă şi cugetă.

Édouard vrea să dispară, fie, dar cum faci să dispară un soldat viu? Albert nu-i locotenent, de unde să ştie el? Habar n-are cum să procedeze. Trebuie să-i inventeze o nouă identitate?

Albert nu e prea ager la minte, dar a fost contabil, gândeşte logic. Dacă Édouard vrea să dispară, îşi spune el, trebuie să ia identitatea unui soldat mort. Să facă un schimb.

Şi nu există decât o singură soluţie.

Serviciul personal. Biroul caporalului Grosjean.

Albert încearcă să-şi imagineze urmările unei asemenea fapte. El, care a scăpat ca prin minune de Tribunalul Militar, se pregăteşte ― presupunând că o să şi reuşească… ― să falsifice înscrisuri, să

sacrifice nişte oameni vii şi să-i învie pe alţii, morţi.

De data aceasta e de pluton. Să nu se gândească.

Sleit de oboseală, Édouard a adormit în sfârşit. Albert aruncă o privire spre ceasul de perete, se ridică, deschide uşa dulapului.

Bagă mâna în rucsacul lui Édouard şi scoate livretul militar.

*

O să bată de miezul zilei peste patru minute, trei, două… Albert se urneşte, merge pe culoar ştergând pereţii, ciocăne la uşa biroului şi o deschide fără să mai aştepte. Deasupra mesei supraîncărcate a lui Grosjean: douăsprezece fără un minut.

― Salut, spune Albert.

A încercat să se dea pe lângă el. Dar, chiar înainte de prânz, strategia cu prieteşugul nu prea are sorţi de izbândă când celălalt e cu burta goală. Grosjean bombăne. Ce mai vrea iară şi încă la ora asta? Să-i spună

mulţumesc. Şi uite-l pe neică Grosjean cum se-nmoaie. Îşi ridicase curul de pe scaun, gata să-şi închidă

registrul, dar „mulţumesc” e genul de chestie pe care n-a mai auzit-o de când a început războiul. Nu ştie cum să reacţioneze.

― Păi, n-ai de ce…

Albert îl ia cu asalt, i-o mai trage încă o dată: