6
A doua zi, pe la ora patru dimineaţa, când Albert îl dezlegase ca să-i schimbe aleza, Édouard vru să se arunce pe fereastră. Dar, pe când dădea să coboare din pat, îşi pierdu echilibrul din pricina piciorului drept care nu-l mai ţinea şi se prăbuşi pe jos. Cu un nemaipomenit efort de voinţă, izbuti să se ridice, era ca un strigoi. Cu ochii scoşi din orbite, şontâcăi cu greu până la geam, întindea mâinile, urla de jale şi de
durere, Albert îl strânse în braţe plângând şi el în hohote, mângâindu-l pe ceafă. Faţă de Édouard, Albert se purta cu gingăşia unei mame. Îşi petrecea aproape tot timpul vorbindu-i ca să le fie aşteptarea mai uşoară.
― Vezi tu, îi povestea el, generalul Morieux e soiul ăla de prost cu spume. Zi general şi gata. Voia să mă
trimită în faţa Consiliului de război! Iar Pradelle, nemernicul…
Albert vorbea, vorbea, dar privirea lui Édouard era atât de stinsă, că era cu neputinţă de ştiut dacă
înţelegea ce i se spunea. Diminuarea dozelor de morfină îl lăsa mult timp treaz, răpindu-i lui Albert prilejurile de-a se duce să afle ce se întâmpla cu nenorocitul acela de transport care nu mai venea odată.
Când Édouard începea să geamă, nu se mai oprea; se tânguia din ce în ce mai tare, până venea o infirmieră cu o altă injecţie.
În ziua următoare, imediat după prânz, pe când Albert se întorcea din nou mofluz ― nu reuşise să afle dacă transferul era sau nu în plan ―, Édouard urla ca-n ceasul morţii, suferea îngrozitor, gâtul lui deschis era de un roşu-aprins şi, pe ici, pe colo, se zărea băltind puroiul, duhoarea era din ce în ce mai înăbuşitoare.
Albert ieşi imediat din încăpere şi se năpusti spre biroul infirmierelor. Nimeni. Zbieră pe culoar „e cineva?” Nimeni. Se pregătea deja să plece, dar se opri brusc. Se întoarse. Nu, n-ar îndrăzni. Ba da?
Cercetă holul, la stânga, la dreapta, urletele camaradului său îi răsunau şi-acuma în urechi, lucrul acesta îl ajută, pătrunse în încăpere, ştia unde-i era locul, de-atâta vreme încoace. Înhăţă cheia din sertarul din dreapta, deschise dulapul cu medicamente. O seringă, un pic de alcool, nişte fiole cu morfină. Dacă-l prindeau, era vai de viaţa lui, furt de material militar, mutra de beţivan a generalului Morieux se apropia fulgerător, urmată de nelegiuita umbră a locotenentului Pradelle… Cine o să aibă grijă de Édouard? se întreba el cu spaimă. Dar nu veni nimeni, Albert ieşi năduşit din birou, strângând prada la piept. Nu ştia dacă face bine ce face, durerile acelea însă deveniseră insuportabile.
Cu prima injecţie fu o întreagă nebunie. Le asistase adesea pe surori, dar când e să faci chiar tu o treabă… Alezele, duhoarea puturoasă şi acum injecţiile… Oricum nu-i uşor să-l împiedici pe un găligan să
se arunce pe fereastră, se gândi el în timp ce pregătea seringa; dar să-l ştergi la cur, să-l înduri, să-l înţepi, în ce naiba se băga?
Strecurase un scaun sub clanţa de la uşă ca să nu-i surprindă vreun nepoftit. Se descurcă destul de bine cu injecţia. Albert estimase bine doza; avea să facă joncţiunea cu următoarea, cea administrată de infirmieră.
― La marele fix, ai să vezi, totul o să fie mult mai bine.
Aşa se şi întâmplă. Édouard se destinse, adormi.
Chiar şi în somn, Albert continuă să-i vorbească. Şi să se gândească la transferul acela fantomă. Ajunse la concluzia că trebuia să meargă până la capăt: să se ducă la biroul personalului militar.
― Când stai liniştit, explică el, nu-mi place s-o fac, să ştii. Dar cum nu sunt sigur că ai să fii cuminte…
Cu părere de rău, îl legă pe Édouard de pat şi ieşi.
De cum ieşea din încăpere, se uita mereu în spate şi se mişca ştergând pereţii, în fugă, ca să nu lipsească
decât puţin, cât mai puţin.
― Hai că-i bună! spuse tipul.
Îl chema Grosjean. Biroul personalului militar era o încăpere mică, înzestrată cu o fereastră minusculă şi ale cărei etajere stăteau să cadă sub greutatea dosarelor de arhivă. În spatele uneia dintre cele două
mese acoperite de hârţoage, liste, rapoarte, caporalul Grosjean părea copleşit.
Bombănind, deschise un registru mare şi urmări coloanele cu un arătător maroniu de la tutun:
― La câţi răniţi am avut noi aici, habar n-ai tu…
― Ba da.
― Ba da ce?
― Ba da, am habar.
Grosjean îşi scoase capul din registru şi se uită ţintă la el. Albert îşi dădu seama că greşise rău, cum s-o îndrepte, dar Grosjean îşi vedea iar de ale lui, prins cu totul de ceea ce căuta.
― La dracu’, numele ăsta îmi spune ceva…
― Normal, zise Albert.
― Păi da, normal, dar unde e, pe mă-sa de…?
Dintr-odată, urlă:
― Aici!
Se vedea de la o poştă, Grosjean câştigase o bătălie.
― Péricourt, Édouard! Ştiam eu! Aici! A, ştiam eu!
Întoarse registrul spre Albert, apăsând cu arătătorul lui butucănos în josul unei pagini. Ţinea să arate cât de tare avusese el dreptate.
― Păi, şi? întrebă Albert.
― Păi, uite, amicul tău e înregistrat.
