― Acuma se face, a întârziat din pricina bonului de transfer. De fapt, apare în registru, dar…

Medicul i-o tăie scurt:

― Când? Că aşa cum merg lucrurile…

― Mi s-a spus că mâine…

Îşi ridică ochii spre tavan, sceptic. Soiul de doctor care a văzut destule la viaţa lui. Dădu din cap, înţelegea. Bun, mare lucru nu mai e de făcut, se întoarse şi-l bătu uşor pe umăr pe Albert.

― Şi aeriseşte şi tu camera, spuse el pe când ieşea, pute rău aici!

A doua zi de dimineaţă, de când se crăpă de ziuă, Albert luă cu asalt biroul logistică. Spaima lui de căpătâi: să nu dea peste locotenentul Pradelle. Izbutise să împiedice transferul lui Édouard, era în stare de orice. Să nu se arate era pentru Albert singurul lucru care conta. Şi ca Édouard să plece cât mai repede cu putinţă.

― Astăzi? întrebă el.

Tipul îl plăcea. I se părea nemaipomenit că cineva se îngrijeşte aşa de un camarad. Vedea atâţia pe care îi durea în cur, care nu se gândeau decât la ei. Cum? Nu, nu astăzi, îi pare rău. Mâine.

― Ştii cumva la ce oră?

Tipul se uită mult timp pe diferitele liste.

― Eu zic că, răspunse el fără să ridice ochii, date fiind locurile de colectare ― scuze, bătrâne, dar aşa se spune pe aici ―, ambulanţa ar trebui să vină cam după prânz.

― Eşti sigur?

Albert voia să creadă, bine, pe mâine, dar se învinuia că e aşa de mocăit, că n-a înţeles mai din timp. Că a lungit-o atâta. Dacă ar fi dat peste un camarad mai isteţ, Édouard ar fi fost deja transferat.

Mâine.

*

Édouard nu mai dormea. Aşezat pe pat, sprijinit de pernele pe care Albert le strânsese din celelalte camere, se legăna ore întregi tânguindu-se sfâşietor.

― Te doare, nu? întreba Albert.

Dar Édouard nu răspundea niciodată. Bineînţeles.

Fereastra stătea tot timpul întredeschisă. Albert dormea tot acolo, pe scaunul din faţă, sprijinindu-şi picioarele pe un alt scaun. Fuma destul de mult, ca să rămână treaz şi să-l vegheze pe Édouard, dar şi ca să acopere duhoarea.

― Ce baftă pe tine, tu nu mai ai miros…

La naiba, cum o să facă dacă o să vrea să râdă? Probabil că unui tip rămas fără falcă nu-i prea vine să se hlizească şi, cu toate acestea, chestiunea îl sâcâia pe Albert.

― Doftorul… se aventură el.

Era poate ora două sau trei noaptea. Mai aveau o zi până la transfer.

― Zice că acolo vi se pun proteze…

Nu prea îşi dădea el seama cum putea să arate o proteză de maxilar inferior, dar se îndoia că era momentul potrivit ca să vorbească despre aşa ceva.

Dar propunerea aceasta păru să-l trezească pe Édouard. Clătină uşor capul, scoase nişte strigăte ca nişte zgomote jilave, un fel de gâlgâieli. Făcu un semn, Albert nu văzuse până atunci că era stângaci. Gândindu-se la carnetul de crochiuri, se întrebă cu naivitate cum de putuse realiza asemenea desene cu mâna stângă.

Iată ce ar fi trebuit să-i propună mai devreme, să deseneze.

― Îţi vrei carnetul?

Édouard îl privi, da, voia carnetul, dar nu ca să deseneze.

E caraghioasă scena aceasta în miez de noapte. Privirea lui Édouard, atât de plină, de expresivă, pe faţa aceasta scobită, umflată, o rană deschisă, de o intensitate nebunească. Înspăimântătoare. Albert este profund impresionat.

Ţinând carnetul în echilibru pe pat, Édouard scrie nişte litere mari şi neîndemânatice, e atât de slăbit, de parcă n-ar mai şti să scrie, creionul pare însufleţit de o voinţă proprie. Albert se uită la literele ale căror capete ies din pagină. Îi e somn de pică şi totul ţine foarte mult. Édouard scrie o literă sau două, un efort nemăsurat, Albert încearcă să ghicească cuvântul, se străduieşte din răsputeri, încă o literă, apoi o alta şi, când are un cuvânt, nu are nici pe departe mesajul, trebuie să-i deducă sensul, timpul trece ca nebunul, iar Édouard, istovit degrabă, se prăbuşeşte. Dar, nicio oră mai târziu, se ridică iar, îşi reia carnetul, de parcă, fără voia lui, ceva îi dă zor. Albert se scutură, se ridică imediat de pe scaun, îşi aprinde o ţigară, doar-doar s-o trezi, şi se-apucă iar de ghicit. Literă după literă, cuvânt după cuvânt.

Şi, pe la patru dimineaţa, Albert a aflat atât:

― Deci nu vrei să te întorci la Paris? Dar unde-o să te duci?

O iau de la capăt. Pe Édouard îl cuprinde nerăbdarea, îşi descarcă nervii pe carnet. Literele ţâşnesc pe hârtie, atât de mari, că sunt greu de recunoscut.

― Linişteşte-te, zice Albert, nu-ţi face griji, îi dăm noi de capăt.

Dar nu e sigur deloc de ce spune, pentru că totul pare îngrozitor de complicat. Nu se lasă. La primele licăriri ale zorilor, are confirmarea faptului că Édouard nu mai vrea să se întoarcă acasă. Am priceput bine? Édouard scrie „da” pe carnet.

― Dar e normal! explică Albert. La început, niciunul dintre noi n-are chef să fie văzut într-un asemenea hal. Ne e un pic ruşine, aşa se întâmplă mereu. Uite, până şi eu, deşi nu despre mine e vorba aici, ei bine, când am încasat glonţul pe Somme, mi-a trecut o clipă prin cap că Cécile a mea o să mă părăsească, pe bune! Părinţii tăi te iubesc, doar n-o să ajungă să nu te mai iubească pentru că ai fost rănit la război, nu trebuie să-ţi faci griji!

În loc să-l liniştească, flecăreala aceasta fără rost îl scoate până la urmă din minţi pe Édouard, zbieretele din gât i se revarsă ca o cascadă înspumată, se mişcă atât de mult, încât Albert e nevoit să-l ameninţe că o să-l lege la loc. Édouard se stăpâneşte, dar e tot zbuciumat, furios chiar. Smulge cu sălbăticie carnetul din mâinile lui Albert, ca pe-o faţă de masă în timpul unei certe. O ia de la capăt cu încercările lui de caligrafie, Albert îşi mai aprinde o ţigară şi, între timp, se gândeşte la ce i-a cerut Édouard.

Dacă nu vrea ca rudele să-l vadă în starea aceasta, poate că are şi el vreo Cécile. E peste puterile unui om să renunţe la aşa ceva, iată un lucru pe care Albert îl pricepe din plin. Prudent, spune ce-a gândit.

Atent la hârtia lui, Édouard dă din cap că nici vorbă de-aşa ceva. Nicio Cécile.

O are însă pe soră-sa. Trece o groază de vreme până să lămurească povestea cu sora. Nu izbuteşte să

citească prenumele. Dă-o încolo de treabă, de fapt, nici nu-i aşa de important.

Dar nu-i vorbă nici de soră-sa.

De altfel, nu contează, oricare ar fi motivul lui Édouard, trebuie să încerce să-i bage minţile în cap.

― Te înţeleg, mai zice Albert. Dar ai să vezi, cu proteza e cu totul altceva…

Édouard se enervează, durerile revin, o dă încolo de tentativă de comunicare şi se apucă iar să urle ca un nebun. Albert rezistă cât poate şi el, e la capătul puterilor. Cedează şi-i mai face o injecţie cu morfină.

Édouard începe să moţăie, în câteva zile a avut doze peste doze. Dacă scapă înseamnă că-i din oţel.

Dimineaţa, când să-l schimbe şi să-l hrănească (Albert face cum i s-a arătat, cu tubul de cauciuc în trahee şi pâlnia cea micuţă, toarnă foarte încet pentru ca stomacul să nu se răzvrătească), Édouard se enervează

din nou, vrea să se ridice, se foieşte, Albert nu mai ştie cum să-l ia. Tânărul a pus mâna pe carnet, schiţează iarăşi câteva litere la fel de ilizibile ca-n ajun, apoi bate cu creionul pe pagină. Albert încearcă