― Mulţumesc, domnule general, rosteşte el.
Morieux primeşte aceste cuvinte cu fatalism. Cândva, să-i fi mulţumit unui general era ca şi cum l-ai fi insultat, dar acum…
Problema e rezolvată. Morieux dă din mână a lehamite, abătut, ce înfrângere! Eşti liber, soldat.
Dar ce-l apucă atunci pe Albert? Nici el nu ştie. A fost la doi paşi de plutonul de execuţie, de parcă nu i-ar fi fost de-ajuns.
― Am o doleanţă, domnule general, spune el.
― Serios, ce, ce?
Ciudat, dar asta-i place generalului, chestia cu doleanţa. Oamenii îl solicită, înseamnă că încă e bun la ceva. Ridică întrebător o sprânceană, cu o expresie încurajatoare. Aşteaptă. Lângă Albert, Pradelle pare să se încordeze şi să se rigidizeze. De parcă ar fi schimbat aliajul.
― Aş vrea să solicit o anchetă, domnule general, reia Albert.
― Ah, ia te uită, o anchetă! Şi despre ce, fir-ar să fie?
Pentru că, pe cât îi plac de tare doleanţele, pe atât urăşte generalul anchetele. Doar e un militar.
― Despre doi soldaţi, domnule general.
― Ce-au păţit soldaţii ăştia?
― Au murit, domnule general. Şi ar fi bine să se ştie cum.
Morieux se încruntă. Nu-i plac morţile suspecte. În vreme de război, moartea trebuie să fie făţişă, eroică
şi definitivă, acesta-i şi motivul pentru care toată lumea îi rabdă pe răniţi, dar, de fapt, nimeni nu-i iubeşte.
― Ia stai, ia stai… behăie Morieux. Întâi şi-ntâi, cine-s băieţii ăştia?
― Soldaţii Gaston Grisonnier şi Louis Thérieux, domnule general. Am vrea să ştim cum au murit.
Pluralul din „am vrea” e de un tupeu nemaipomenit, i-a venit firesc. Până la urmă, mai are de unde.
Morieux îl întreabă pe Pradelle din priviri.
― Sunt cei doi dispăruţi de la cota 113, domnule general, răspunde locotenentul.
Albert e năucit.
I-a văzut pe câmpul de bătălie, morţi, desigur, dar întregi, l-a şi împins pe bătrân, vede cu ochii minţii unde l-au atins cele două gloanţe.
― Nu se poate…
― Dumnezeule mare, nu ţi-am spus că sunt daţi dispăruţi! Nu, Pradelle?
― Dispăruţi, domnule general. Chiar aşa.
― Şi apoi, râgâie moşul, n-ai să ne baţi la cap cu dispăruţii, pricepi!
Nu e o întrebare, e un ordin. E furios.
― Ce mai e şi porcăria asta? mormăie el în barbă.
Dar are nevoie de oleacă de sprijin.
― Nu-i aşa, Pradelle? întreabă el brusc.
Îl ia drept martor.
― Chiar aşa, domnule general. Nimeni n-o să ne bată la cap cu dispăruţii.
― Ah! face generalul, uitându-se la Albert.
Pradelle îl priveşte şi el. Nu cumva pare să zâmbească uşor, ticălosul?
Albert renunţă. Tot ce-şi doreşte acum e să se termine războiul şi să se întoarcă repede la Paris. Pe cât se poate, întreg. Gândul acesta i-l aduce în minte pe Édouard. Îl salută în pripă pe ghiuj (nici măcar nu pocneşte din călcâie, mai că nu pune decât un deget nepăsător la tâmplă, ca un muncitor care tocmai şi-a terminat treaba şi se duce acasă), se fereşte să se uite la Pradelle şi fuge deja pe culoare, stăpânit de-o intuiţie cum numai părinţii pot avea. Când dă uşa de perete, de-abia mai respiră.
Édouard e în aceeaşi poziţie, dar se trezeşte de cum îl aude pe Albert apropiindu-se. Cu vârful degetelor, arată spre fereastră, lângă pat. E adevărat că pute înfiorător în camera aceasta. Albert întredeschide fereastra. Édouard îl urmăreşte din priviri. Tânărul rănit insistă, „mai mult”, face semn cu degetele, „nu, mai puţin”, „încă un pic”. Albert se execută, împinge şi mai mult canatul şi, când înţelege, e prea târziu.
Tot căutându-şi limba, tot auzindu-se bolborosind, Édouard a vrut să ştie; se vede acum în geam.
Schija i-a spulberat tot maxilarul inferior; sub nas e gol, se văd gâtul, bolta, palatul şi doar dinţii de sus, iar dedesubt, o magmă de cărnuri stacojii cu ceva în capăt, trebuie să fie glota, limbă nu mai e, traheea formează o gaură roşie şi umedă…
Édouard Péricourt are douăzeci şi trei de ani.
Édouard Péricourt leşină.
