― Locotenentul Pradelle e categoric, te-a văzut clar aruncându-te în noroi. Nu-i aşa, Pradelle?

― Clar de tot, domnule general. Chiar aşa.

― Deci, soldat Maillard?

Degeaba îşi caută Albert cuvintele, nu poate să scoată niciunul. Se bâlbâie:

― Nu-i aşa…

Generalul se încruntă.

― Cum nu-i aşa? Ai participat la atac până la capăt?

― Ăă… nu…

Ar trebui să spună „Nu, domnule general”, dar e cu neputinţă să se gândească la tot, într-o asemenea situaţie.

― N-ai participat la atac, urlă generalul lovind cu pumnul în masă, pentru că erai într-o gaură de obuz!

Aşa-i sau nu-i aşa?

Nu prea e loc de discuţii. Cu atât mai mult cu cât generalul loveşte din nou cu pumnul.

― Da sau nu, soldat Maillard?

Lampa, călimara, mapa de birou, totul se ridică laolaltă. Privirea lui Pradelle rămâne pironită la picioarele lui Albert unde pata de pişat se întinde pe covorul ros din încăpere.

― Da, dar…

― Bineînţeles că da! Locotenentul Pradelle te-a văzut clar, nu-i aşa, Pradelle?

― Clar de tot, da, domnule general.

― Dar laşitatea nu ţi-a fost răsplătită, soldat Maillard…

Generalul ridică un arătător a răzbunare.

― Ba chiar era să mori din pricina laşităţii tale! De ce ţi-a fost frică n-ai să scapi!

În viaţă, există întotdeauna câteva momente de adevăr. Fireşte, sunt rare. În viaţa lui Albert Maillard, soldat, secunda care urmează face parte din aceste clipe. Trei cuvinte care îi cuprind credinţa toată:

― Nu e drept.

O frază lungă, o încercare de lămurire, generalul Morieux le-ar fi alungat sictirit cu o fluturare de mână, dar asta… Lasă capul în jos. Pare să se gândească. Pradelle se uită acum la lacrima ce se prelinge pe vârful nasului lui Albert şi pe care acesta nu poate s-o şteargă, înţepenit cum e în poziţia lui de drepţi.

Picătura îi atârnă lamentabil, se leagănă, se întinde, nu se hotărăşte să cadă. Albert se smiorcăie zgomotos. Picătura se clatină, dar nu se lasă. Smiorcăitul îl scoate doar pe general din toropeala lui.

― Şi totuşi, purtarea ta nu-i rea defel… Nu pricep! concluzionează el, ridicând din umeri a neputinţă.

Ceva s-a întâmplat, dar ce?

― Lagărul de la Mailly, citeşte generalul. Marna… Mda…

E aplecat peste hârţoagele lui, Albert nu-i vede decât părul alb, rar, care-i descoperă pielea rozalie a capului.

― Rănit pe Somme… mda… Ah, şi în Aisne! Brancardier, mda, ah…

Dă din cap ca un papagal plouat.

Picătura de la nasul lui Albert se hotărăşte în sfârşit să cadă, se striveşte de pardoseală şi-i provoacă în minte o revelaţie: e o glumă.

Generalul încearcă să-l facă din vorbe.

Neuronii lui Albert măsoară terenul, trecutul, actualitatea, situaţia. Când generalul îşi ridică ochii spre el, ştie, a înţeles, răspunsul autorităţii nu-i o surpriză:

― O să-ţi iau în calcul buna purtare, Maillard.

Albert se smiorcăie. Pradelle înghite hapul. Şi-a încercat şi el norocul pe lângă general, poate, poate.

Dacă-i ieşea pasenţa, se descotorosea de Albert, martor incomod. Dar ce ghinion, acuma nimeni nu mai împuşcă pe nimeni. Ştie să piardă, Pradelle ăsta. Lasă capul în jos şi-şi muşcă limba.

― În 1917, bătrâne, erai bun! reia generalul. Dar acum…

Dă din umeri, pare amărât. Se simte că, în mintea lui, totul se duce de râpă. Pentru un militar, nu-i nimic mai rău decât un război care se termină. Bineînţeles că s-a străduit, că şi-a stors creierii generalul Morieux, dar a trebuit să se resemneze, în ciuda acestui magnific caz de dezertare, la câteva zile de la armistiţiu, nu are cum să justifice un pluton de execuţie. Nu mai e de actualitate. Nimeni nu l-ar accepta.

Ba ar fi chiar contraproductiv.

Viaţa lui Albert atârnă de-un fir de păr: n-o să fie împuşcat pentru că, luna aceasta, nu mai e la modă.

― Mulţumesc, domnule general, rosteşte el.

Morieux primeşte aceste cuvinte cu fatalism. Cândva, să-i fi mulţumit unui general era ca şi cum l-ai fi insultat, dar acum…

Problema e rezolvată. Morieux dă din mână a lehamite, abătut, ce înfrângere! Eşti liber, soldat.

Dar ce-l apucă atunci pe Albert? Nici el nu ştie. A fost la doi paşi de plutonul de execuţie, de parcă nu i-ar fi fost de-ajuns.

― Am o doleanţă, domnule general, spune el.

― Serios, ce, ce?

Ciudat, dar asta-i place generalului, chestia cu doleanţa. Oamenii îl solicită, înseamnă că încă e bun la ceva. Ridică întrebător o sprânceană, cu o expresie încurajatoare. Aşteaptă. Lângă Albert, Pradelle pare să se încordeze şi să se rigidizeze. De parcă ar fi schimbat aliajul.

― Aş vrea să solicit o anchetă, domnule general, reia Albert.

― Ah, ia te uită, o anchetă! Şi despre ce, fir-ar să fie?

Pentru că, pe cât îi plac de tare doleanţele, pe atât urăşte generalul anchetele. Doar e un militar.