Despre toate acestea, bineînţeles, în timp ce-l veghează şi-i reface oblojelile, Albert nu ştie nimic.
Singurul lucru asupra căruia nu are nicio îndoială e că, oricum a fost ea, orbita lui Édouard Péricourt şi-a schimbat brusc traiectoria pe 2 noiembrie 1918.
Şi că ultima chestie de care o să se sinchisească are să fie în curând piciorul lui drept.
Albert îşi petrecu, aşadar, tot timpul lângă tovarăşul lui şi le dădu de bunăvoie o mână de ajutor infirmierelor. Ele se ocupau de tratamentul menit să contracareze riscurile de infecţie, de hrănirea cu sonda (i se intuba un amestec de lapte, ouă îndoite cu apă sau supă de carne), iar Albert, de tot restul.
Când nu-i ştergea fruntea cu o cârpă umedă sau nu-i dădea să bea cu migala unui bijutier, îi schimba alezele. Strângea atunci din buze, se răsucea, se ţinea de nas, se uita în altă parte, încredinţându-se că de minuţia acestei corvezi depindea poate viitorul camaradului său.
Atenţia îi fu, prin urmare, pe de-a-ntregul absorbită de aceste două treburi: să caute, zadarnic, o metodă
care să-i îngăduie să respire fără să mişte nicio coastă şi, cu ochii la pândă după ambulanţă, să fie alături de tovarăşul său.
Răstimp, îl vedea fără-ncetare pe Édouard Péricourt pe jumătate lungit peste el atunci când se întorsese din morţi. Dar, în fundal, ceea ce îl bântuia era imaginea locotenentului Pradelle, scârnăvia aia de om.
Petrecu ore şi ore imaginându-şi ce i-ar face când avea să-i iasă în cale. Îl revedea pe Pradelle năpustindu-se asupra lui pe câmpul de bătălie şi resimţea aproape fizic felul în care pâlnia de obuz îl aspirase oarecum înăuntru. Îi era totuşi greu să se concentreze multă vreme, să se gândească, ca şi cum mintea lui nu izbutise încă să-şi intre în ritmul obişnuit.
Cu toate acestea, la puţină vreme după ce se întorsese la viaţă, găsi acele vorbe pe care le căuta: cineva încercase să-l omoare.
Cuvintele sunau ciudat, dar nu păreau defel absurde; la urma urmelor, un război mondial nu-i decât o tentativă de omor generalizată la un continent. Numai că tentativa aceasta îl vizase personal. Uitându-se la Édouard Péricourt, Albert retrăia uneori clipa în care aerul se rarefiase şi fierbea de furie. Două zile mai târziu, era gata, şi el, să devină un ucigaş. După patru ani de război, era şi timpul.
Când era singur, se gândea la Cécile. Parcă se îndepărtase, îi lipsea îngrozitor. Densitatea evenimentelor îl propulsase pe Albert într-o altă viaţă, dar, cum nicio altă viaţă nu era posibilă dacă n-o cuprindea şi pe Cécile, îşi afla alinare în amintirea sa, îi privea fotografia, o cerceta în felurita ei desăvârşire, sprâncenele, nasul, buzele, până la bărbie, cum de putea exista un lucru aşa de nemaipomenit ca gura lui Cécile. Cineva avea să i-o fure. Într-o zi, cineva o să vină să i-o ia. Sau Cécile o să plece. Îşi dădea seama că, până la urmă, Albert ăsta nu era cine ştie ce, în timp ce ea, umerii săi, nimic altceva decât umerii… Şi-i venea să moară când se gândea la toate acestea, trăia nişte ceasuri îngrozitor de triste. N-are niciun rost, îşi spunea el. Scotea atunci o foaie de hârtie şi încerca să-i încropească o scrisoare. Trebuia să-i povestească tot, ei care nu aştepta decât un singur lucru, tocmai, să nu se mai vorbească despre toate acestea, să se termine o dată pentru totdeauna cu războiul?
Când nu se gândea la ce anume o să-i scrie lui Cécile sau maică-sii (lui Cécile mai întâi, maică-sii mai apoi, dacă îi rămânea vreme), când nu-şi vedea de rolul de infirmier, Albert se întorcea întruna la ale lui.
De pildă, căpăţâna aceea de cal, lângă care fusese îngropat de viu, îi venea de multe ori în minte. Lucru ciudat, dar, de-a lungul timpului, n-o mai găsi monstruoasă. Chiar şi duhoarea de putred care ieşise de-acolo şi pe care o inhalase în încercarea de a supravieţui nu-i mai părea la fel de scârboasă şi dezgustătoare. În schimb, pe când imaginea lui Pradelle, în picioare la marginea craterului, i se înfăţişa cu o precizie fotografică, căpăţâna de cal ale cărei detalii ar fi voit totuşi să le păstreze îşi pierdea culorile şi trăsăturile. În ciuda eforturilor sale de concentrare, imaginea aceasta se ştergea, iar faptul îi provoca lui Albert un sentiment de lipsă care, în mod nelămurit, îl îngrijora. Războiul era pe sfârşite. Nu venise încă ora socotelilor, ci numai aceea, cumplită, a prezentului, când oamenii constată cât de mare e dezastrul. Asemenea bărbaţilor acelora care, vreme de patru ani, stătuseră încovoiaţi sub gloanţe şi care, în adevăratul sens al cuvântului, n-aveau să se mai îndrepte vreodată şi-aveau să meargă astfel toată viaţa lor cu greutatea aceasta invizibilă pe umeri, Albert simţea că ceva, iar de lucrul acesta era sigur, n-o să se mai întoarcă niciodată: seninătatea. De mai multe luni încoace, de la prima rană pe Somme, de la nesfârşitele nopţi în care, brancardier fiind, se ducea, potopit de groaza unui glonţ rătăcit, să caute răniţii pe câmpul de bătălie şi chiar mai mult de când se întorsese dintre morţi, ştia că o frică nedesluşită, vibrantă, aproape palpabilă, pusese încetul cu încetul stăpânire pe sufletul lui. La toate acestea se mai adăugau efectele devastatoare ale îngropăciunii. Ceva din el era încă sub pământ, trupul i se întorsese la suprafaţă, dar o parte a creierului său, prizonieră şi cuprinsă de spaimă, rămăsese dedesubt, zidită de vie.
Experienţa aceasta îi intrase în carne, în gesturi, în priviri. Speriat din clipa în care ieşea din cameră, pândea şi cel mai mic pas, îşi strecura cu grijă capul pe uşă înainte de a o deschide larg, mergea ştergând pereţii, îşi închipuia adesea că cineva îl urmăreşte, scruta chipul interlocutorului şi se ţinea mereu lângă
o ieşire, s-o aibă acolo la o adică. În toate împrejurările, privirea lui, în alertă, se plimba de colo-ncoace.
La căpătâiul lui Édouard fiind, simţea nevoia să se uite pe fereastră, pentru că atmosfera încăperii îl apăsa. Era mereu cu ochii în patru, n-avea încredere în nimic. Ştia că aşa avea să fie toată viaţa. Era de-acuma nevoit să trăiască mereu cu această nelinişte animalică, asemenea unui bărbat care îşi dă dintr-odată seama că e gelos şi care înţelege că pe mai departe va trebui să se descurce cu noua lui boală.
Descoperirea aceasta îl întristă amarnic.
Morfina îşi făcuse efectul. Chiar dacă îi diminuaseră în mod regulat dozele, Édouard primea câte o fiolă la cinci, şase ore, nu se mai zvârcolea de durere, iar încăperea nu mai răsuna încontinuu de sfâşietoarele lui tânguieli, întrerupte de nişte urlete ce-ţi îngheţau sângele în vene. Când nu moţăia, părea că pluteşte, dar trebuia să rămână legat ca nu cumva să încerce să-şi scarpine rănile deschise.
În altă viaţă, Albert şi Édouard nu avuseseră niciodată nimic de împărţit, se văzuseră, întâlniseră, se salutaseră, poate un zâmbet din depărtare, pe ici, pe colo, nimic mai mult. Édouard Péricourt, un camarad ca atâţia alţii, aproape şi îngrozitor de anonim. Iar astăzi, pentru Albert, o enigmă, un mister.
A doua zi după ce sosiseră, Albert îşi dădu seama că lucrurile lui Édouard fuseseră puse lângă dulapul de lemn care avea o uşă ce nu se închidea şi care scârţâia la cel mai neînsemnat curent de aer. Oricine putea să intre, să fure ― de unde să ştii? Albert se hotărî să le pună la adăpost. Apucând sacul de pânză în care trebuiau puse lucrurile personale, Albert fu nevoit să-şi mărturisească faptul că nu voise s-o facă mai devreme pentru că n-ar fi fost în stare să se împotrivească tentaţiei de a cotrobăi. Nu o făcuse din respect pentru Édouard, iată un motiv. Dar mai era un altul. Treaba aceasta îi amintea de maică-sa. Doamna Maillard era una dintre acele mame care cotrobăie. Toată copilăria lui, Albert se străduise din răsputeri să-i ascundă diverse secrete, neînsemnate de altfel, pe care, până la urmă, doamna Maillard le descoperea mereu şi i le flutura pe la nas, copleşindu-l cu torente de reproşuri. Că era vorba de fotografia unui ciclist decupată din L’Illustration, de trei versuri copiate dintr-o antologie sau de patru bile şi-un biloi câştigate în recreaţie, doamna Maillard considera fiecare secret o trădare. În zilele în care era cu adevărat inspirată, agitând o carte poştală cu o cârciumă faimoasă din Tonkin pe care un vecin i-o dăduse lui Albert, era în stare să se avânte într-un monolog înflăcărat, invocând rând pe rând nerecunoştinţa copiilor, egoismul aparte al propriei odrasle şi arzătoarea ei dorinţă de a i se alătura bietului său soţ
pentru a-şi afla în sfârşit alinarea, şi aşa mai departe.
Amintirile acestea neplăcute dispărură când Albert dădu, aproape imediat după ce deschisese sacul de pânză al lui Édouard, peste un carnet cu coperta tare strânsă cu un elastic, care în mod vizibil călătorise mult şi care nu conţinea decât desene în creion albastru. Albert se aşeză acolo, ca prostul, turceşte, hipnotizat pe dată de aceste scene, unele dintre ele creionate rapid, altele lucrate cu grijă, cu umbre adânci făcute din haşuri strânse ca o ploaie mocănească. Toate desenele acestea, vreo sută, fuseseră
realizate aici, pe front, în tranşee, şi înfăţişau tot felul de momente de zi cu zi, soldaţi care-şi scriau scrisorile, care-şi aprindeau pipa, râzând de vreo glumă, gata de asalt, mâncând, bând, lucruri de acestea.
O linie trasată în fugă se transforma în profilul istovit al unui soldat tânăr, trei dungi şi apărea un chip sleit de puteri cu ochii rătăciţi, de ţi se făcea rău privindu-le. De parcă nici n-ar fi fost, superficial, în treacăt, cel mai mic semn cu creionul surprindea esenţialul, frica şi mizeria, aşteptarea, descurajarea, secătuirea, carnetul acesta părea manifestul sorţii.
Frunzărindu-l, lui Albert i se strânse inima. Pentru că, în toate desenele acestea, nu vedeai niciodată
vreun mort. Niciodată vreun rănit. Niciun cadavru. Numai vii. Ceea ce era încă şi mai îngrozitor, fiindcă
toate aceste imagini urlau acelaşi lucru: oamenii aceştia or să moară.
Tulburat, puse lucruşoarele lui Édouard înapoi.
5
În privinţa folosirii morfinei, tânărul doctor rămase de neînduplecat, nu mai puteau continua aşa, oamenii se obişnuiesc cu genul acesta de drog şi obişnuinţa face ravagii, nu se poate tot timpul, înţelegeţi, nu, va trebui să încetăm. A doua zi după operaţie, diminuase dozele.
Pe măsură ce îşi recăpăta cunoştinţa, Édouard, care îşi revenea încet, încet, începea din nou să se chinuiască îngrozitor, iar Albert îşi făcu griji din pricina ambulanţei pentru Paris care nu mai venea odată.
Când îl luă la întrebări, tânărul medic îşi ridică braţele în semn de neputinţă, apoi coborî glasul:
― Treizeci şi şase de ore în spital… Nu pricep, ar trebui să fi fost deja transferat. Nu uitaţi că avem mereu probleme din pricina înghesuielii. Dar, ştiţi, nu-i deloc bine să rămână aici…
Părea grozav de îngândurat. Din clipa aceea, Albert, înnebunit, îşi stabili un singur ţel: să obţină în cel mai scurt timp posibil transferul camaradului său.
Se zbătu fără răgaz, se duse să le ia la rost pe surori care, deşi spitalul era acum mai calm, continuau să
alerge pe culoare ca nişte şoareci într-un pod. Demersurile sale nu duseră nicăieri, era un spital militar, adică un loc unde e aproape cu neputinţă ca cineva să afle ceva, începând cu identitatea persoanelor care comandă cu adevărat.
Oră de oră, se înapoia la căpătâiul lui Édouard şi aştepta ca tânărul să adoarmă la loc. Restul timpului şi-l petrecea prin birouri, pe aleile care deserveau clădirile principale. Se duse chiar şi la primărie.
Odată, în timp ce se întorcea de la una din treburile lui, văzu doi răcani ce pierdeau vremea pe culoar.
Uniforma lor curată, chipurile bărbierite, aura de încredere în sine care-i înconjura, totul trimitea cu gândul la nişte soldaţi în post la cartierul general. Primul îi înmână un document sigilat, în timp ce al doilea, poate ca să-şi dea şi el aere, îşi ţinea mâna pe pistol. Lui Albert îi trecu prin minte că nu degeaba stătea el mereu cu ochii-n patru.
