În privinţa folosirii morfinei, tânărul doctor rămase de neînduplecat, nu mai puteau continua aşa, oamenii se obişnuiesc cu genul acesta de drog şi obişnuinţa face ravagii, nu se poate tot timpul, înţelegeţi, nu, va trebui să încetăm. A doua zi după operaţie, diminuase dozele.

Pe măsură ce îşi recăpăta cunoştinţa, Édouard, care îşi revenea încet, încet, începea din nou să se chinuiască îngrozitor, iar Albert îşi făcu griji din pricina ambulanţei pentru Paris care nu mai venea odată.

Când îl luă la întrebări, tânărul medic îşi ridică braţele în semn de neputinţă, apoi coborî glasul:

― Treizeci şi şase de ore în spital… Nu pricep, ar trebui să fi fost deja transferat. Nu uitaţi că avem mereu probleme din pricina înghesuielii. Dar, ştiţi, nu-i deloc bine să rămână aici…

Părea grozav de îngândurat. Din clipa aceea, Albert, înnebunit, îşi stabili un singur ţel: să obţină în cel mai scurt timp posibil transferul camaradului său.

Se zbătu fără răgaz, se duse să le ia la rost pe surori care, deşi spitalul era acum mai calm, continuau să

alerge pe culoare ca nişte şoareci într-un pod. Demersurile sale nu duseră nicăieri, era un spital militar, adică un loc unde e aproape cu neputinţă ca cineva să afle ceva, începând cu identitatea persoanelor care comandă cu adevărat.

Oră de oră, se înapoia la căpătâiul lui Édouard şi aştepta ca tânărul să adoarmă la loc. Restul timpului şi-l petrecea prin birouri, pe aleile care deserveau clădirile principale. Se duse chiar şi la primărie.

Odată, în timp ce se întorcea de la una din treburile lui, văzu doi răcani ce pierdeau vremea pe culoar.

Uniforma lor curată, chipurile bărbierite, aura de încredere în sine care-i înconjura, totul trimitea cu gândul la nişte soldaţi în post la cartierul general. Primul îi înmână un document sigilat, în timp ce al doilea, poate ca să-şi dea şi el aere, îşi ţinea mâna pe pistol. Lui Albert îi trecu prin minte că nu degeaba stătea el mereu cu ochii-n patru.

― Am intrat, spuse primul soldat de parcă şi-ar fi cerut iertare.

Arătă cu degetul mare spre cameră.

― Dar apoi, am preferat să aşteptăm afară. Mirosul…

Albert pătrunse în încăpere şi într-o clipită dădu drumul scrisorii pe care începuse s-o deschidă, ca să se năpustească spre Édouard. Pentru prima oară de când ajunsese aici, tânărul avea ochii aproape deschişi, două perne îi fuseseră îngrămădite la spate, fără îndoială o soră în trecere, mâinile legate îi erau ascunse de un cearşaf, clătina din cap şi scotea nişte mârâieli înfundate care se terminau într-un gâlgâit. Descris aşa, n-ai fi zis că e o îmbunătăţire clară şi certă, dar, până acum, Albert nu avusese în faţă decât un corp urlător şi cuprins de spasme violente ori somnolând într-o stare vecină cu coma. Ce vedea el acolo era mult mai bine.

Era greu de ştiut ce curent tainic trecuse între cei doi bărbaţi în zilele acelea când Albert dormise pe un scaun, dar din clipa în care Albert îşi puse mâna pe marginea patului său, Édouard, trăgând dintr-odată

de legături, izbuti să-l apuce de încheietură şi îl strânse cu o forţă cumplită. Nimeni n-ar putea să spună

tot ce exprima gestul acesta. Cuprindea toate fricile şi toate uşurările, toate rugăminţile şi toate întrebările tânărului de douăzeci şi trei de ani rănit în război, nesigur de starea lui şi suferind într-un asemenea hal, că-i era cu neputinţă să priceapă de unde venea durerea.

― Ei bine, iată că te-ai trezit, dragule, îi zise Albert, încercând să pună în aceste cuvinte cât mai mult entuziasm cu putinţă.

O voce din spate îl făcu să tresară:

― Va trebui să mergem…

Albert se întoarse.

Soldatul îi înapoia scrisoarea pe care o luase de pe jos.

Aşteptă aproape patru ceasuri, aşezat pe un scaun. Vreme îndeajuns ca să întoarcă pe toate părţile şi cel mai mic motiv pentru care un prăpădit de soldat ca el putea fi convocat la generalul Morieux. De la decorare pentru vitejie până la starea lui Édouard, să trecem peste acest inventar, fiecare să-şi imagineze ce vrea.

Rezultatul acestor ore de cugetare se prăbuşi într-o secundă, atunci când văzu, la capătul culoarului, apărând silueta deşirată a locotenentului Pradelle. Ofiţerul îl privi fix în ochi şi se îndreptă ţanţoş spre el.

Albert simţi cum un nod i se lăsa din gât în stomac, îl apucă o greaţă pe care o înfrânse cu mare greutate.

Îi lipsea viteza, dar era chiar mişcarea ce-l prăvălise în gaura lui de obuz. Locotenentul îşi luă ochii de la Albert când ajunse în dreptul lui şi când se răsuci, dintr-odată, ca să bată la uşa biroului ordonanţei generalului, în spatele căreia dispăru într-o clipită.

Ca să încaseze una ca asta, lui Albert i-ar fi trebuit ceva timp, nu-l avu. Uşa se deschise din nou, cineva îi lătră numele, iar el înaintă clătinându-se în jertfelnicul care puţea a coniac şi trabuc, poate că

sărbătoreau victoria ce-avea să vină.

Generalul Morieux părea îngrozitor de bătrân şi semăna cu oricare dintre moşii aceia care îşi trimiseseră

la moarte fiii şi nepoţii, două generaţii întregi. Puneţi la un loc portretele lui Joffre şi Pétain, Nivelle, Gallieni şi Ludendorff, îl aveţi pe Morieux, o mustaţă de focă sub doi ochii urduroşi, pierduţi într-o faţă

sângerie, nişte riduri adânci şi un simţ înnăscut al importanţei sale.

Albert a încremenit. E greu de spus dacă generalul chibzuieşte la ceva sau l-a doborât moleşeala. Are ceva din Kutuzov. Aşezat la birou, e cufundat în hârţoagele lui. Înainte, cu faţa la Albert, cu spatele la general, locotenentul Pradelle, căruia nu i se mişcă niciun muşchi, îl priveşte stăruitor din cap până-n picioare. Cu picioarele depărtate, cu mâinile la spate, ca pentru inspecţie, pare să se legene uşor. Albert pricepe mesajul şi-şi corectează poziţia. Stă ţeapăn, îşi îndreaptă spatele, îl dor şalele. Tăcerea e grea.

Foca ridică în sfârşit capul. Albert se simte silit să se dea şi mai tare pe spate. Dacă mai continuă aşa, o să facă podul de sus, ca acrobaţii de la circ. În mod normal, generalul ar trebui să-l scutească de poziţia aceasta inconfortabilă, dar nu, se uită ţintă la Albert, îşi drege vocea, îşi coboară privirea spre un document.

― Soldat Maillard, articulează el.

Albert ar trebui să răspundă „Ordonaţi, domnule general” sau ceva asemănător, dar oricât de încet s-ar mişca generalul, tot ar fi prea iute pentru Albert. Generalul îl priveşte.

― Am aicea un raport… reia el. În timpul atacului unităţii tale, de pe 2 noiembrie, ai încercat în mod deliberat să te sustragi de la datorie.

Pe-asta Albert n-o prevăzuse. Îşi imaginase el una şi alta, dar asta, nu. Generalul citi:

― Te-ai „refugiat într-o pâlnie de obuz ca să nu-ţi îndeplineşti obligaţiile”… Treizeci şi opt dintre curajoşii

tăi camarazi şi-au pierdut viaţa în acest atac. Pentru patrie. Eşti un mişel, soldat Maillard! Şi am să-ţi spun verde în faţă: eşti un nemernic!

Albert e aşa de necăjit, că-i vine să plângă. De săptămâni întregi nădăjduieşte să termine cu războiul acesta, aşa o să se sfârşească dară totul…

Generalul Morieux nu l-a scăpat din ochi. Laşitatea aceasta i se pare de-a dreptul vrednică de milă.

Mâhnit în faţa întruchipării josniciei pe care o reprezintă prăpăditul acesta de soldat, concluzionează:

― Dar dezertarea nu-i treaba mea. Eu mă războiesc, pricepi? Eşti bun de Tribunalul Militar, de Consiliul de război, soldat Maillard.

Albert s-a înmuiat. Cum şi le ţine pe lângă corp, mâinile încep să-i tremure. Moartea. Poveştile astea cu dezertări sau tipi care se rănesc singuri ca să scape de front sunt în minţile tuturor, nimic nu-i nou sub soare. S-a vorbit mult despre Consiliul de război, mai ales în 1917, când Pétain s-a apucat să facă niţică

ordine în ditamai harababura. Nimeni nu ştie câţi au ajuns în faţa plutonului de execuţie; când era vorba despre dezertare, tribunalul n-a trecut nimic cu vederea. N-au împuşcat mulţi, dar toţi sunt morţi şi îngropaţi. Şi încă-n mare grabă. Nu-i grabă, n-ai execuţie. Lui Albert îi mai rămân trei zile de trăit. În cel mai bun caz.

Trebuie să lămurească lucrurile, e o neînţelegere. Dar chipul lui Pradelle, care îl priveşte fără să

clipească, nu lasă loc niciunei neînţelegeri.

E a doua oară când îl condamnă la moarte. Poţi să supravieţuieşti când eşti îngropat de viu, dacă ai noroc cu carul, dar ajuns în Consiliul de război…

Sudoarea îi curge valuri printre omoplaţi, pe frunte, îi înceţoşează privirea. Tremură din ce în ce mai tare şi începe să se pişe acolo, în picioare, încet de tot. Generalul şi locotenentul se uită la pata care se lăbărţează la nivelul şliţului, care îi coboară spre picioare.

Să zică ceva. Albert caută, nu găseşte nimic. Generalul trece din nou în ofensivă, doar e general, se pricepe la ofensive.