Vreme de o secundă, e sus, pe un picior, ca un cocostârc, nimic nu-l ţine-n echilibru, se uită repede în jos şi, după ce trage scurt, dar adânc aer în piept, se lasă brusc să cadă peste Albert, cu toată greutatea.
Trosnitura e sinistră, coaste strivite, rupte. Édouard aude un horcăit. Sub el, pământul se răstoarnă, iar el alunecă şi mai jos, de parcă ar cădea de pe scaun, dar nu pământul s-a ridicat, ci Albert s-a răsucit, Albert care-şi varsă şi maţele, care începe să tuşească. Lui Édouard nu-i vine să-şi creadă ochilor, îi dau iarăşi lacrimile, e adevărat că e băftos Édouard ăsta, ziceţi şi voi. Albert vomită în continuare, Édouard îi dă cu voioşie câte una pe spinare, plânge şi râde în acelaşi timp. Şi iată-l aşezat acolo, pe acest câmp de bătălie devastat, lângă o căpăţână de cal mort, cu un picior îndoit de-a-ndoaselea, roşu de sânge, mai are un pic şi leşină de vlăguit ce e, cu tipul acesta care se întoarce din morţi borând…
Nu-i rău pentru un sfârşit de război. O imagine frumoasă. Dar nu e ultima. În timp ce Albert Maillard îşi vine oarecum în fire, îşi scuipă plămânii rostogolindu-se pe-o parte, Édouard, drept ca un „I”, ocărăşte cerul, de parcă ar fi dat foc unui tub de dinamită.
Şi atunci îl loveşte o schijă mare cât o farfurie de ciorbă. Destul de groasă şi cu o viteză vertiginoasă.
Răspunsul zeilor, fără-ndoială.
4
Cei doi bărbaţi îşi reveniră în moduri destul de diferite.
Albert, întors din morţi vărsându-şi şi maţele, îşi recăpătă oarecum cunoştinţa sub un cer brăzdat de proiectile, semn că se înapoiase la viaţa adevărată. Nu avea cum să-şi dea deocamdată seama, dar atacul declanşat şi condus de locotenentul Pradelle aproape că se încheiase. Până la urmă, cota aceasta, 113, fusese cucerită destul de uşor. După o rezistenţă îndârjită, dar scurtă, duşmanul se predase, fuseseră luaţi şi prizonieri. Totul, de la început până la sfârşit, nu fusese decât o formalitate cu treizeci şi opt de morţi, douăzeci şi şapte de răniţi şi doi dispăruţi (în calcul nu erau luaţi şi nemţoteii), altfel spus, un randament nemaipomenit.
Când brancardierii îl ridicaseră de pe câmpul de bătălie, Albert ţinea capul lui Édouard Péricourt pe genunchi, lălăia un cântecel şi îl legăna într-o stare pe care cei care îl salvaseră o caracterizară drept
„aiurare”. Avea toate coastele făcute praf, rupte sau fracturate, dar plămânii îi erau întregi. Se chinuia îngrozitor, ceea ce era, până la urmă, semn bun, semn că era în viaţă. Era totuşi cam prăpădit şi, chiar dacă ar fi vrut, tot ar fi fost nevoit să lase pe mai târziu gânditul la problemele pe care i le punea noua lui situaţie.
De pildă, prin ce minune, prin mila cărei puteri divine, prin ce întâmplare de neconceput, inima încetase să-i bată cu numai câteva minuscule secunde înainte ca soldatul Péricourt să se avânte într-o încercare de reanimare de o tehnicitate foarte personală. Tot ce putea el să constate era că maşinăria se urnise din nou cu scuturături, spasme şi zguduituri, dar că esenţialul fusese salvat.
După ce-l bandajaseră strâns, medicii decretaseră că acolo se oprea priceperea lor şi-l surghiuniseră într-o enormă sală comună unde convieţuiau de bine, de rău soldaţi în agonie, câţiva răniţi grav, o groază de schilozi de toate soiurile şi unde cei încă întregi, în ciuda atelelor, jucau cărţi uitându-se printre pansamente.
Mulţumită cuceririi cotei 113, spitalul de pe front, care de câteva săptămâni tot lâncezea în aşteptarea armistiţiului, îşi reluase activitatea, dar, cum atacul nu fusese prea devastator, fu adoptat un ritm normal, ritm de care nu mai avusese parte de aproape patru ani. Era o perioadă când infirmierele puteau să se dedice puţin răniţilor care mureau de sete. Când medicii nu erau siliţi să renunţe să mai îngrijească
soldaţii cu mult timp înainte să moară cu adevărat. Când chirurgii care nu dormiseră de mai bine de şaptezeci şi două de ceasuri nu se mai contorsionau din pricina crampelor provocate de atâta fierăstruit femururi, tibii şi humerusuri.
Încă de la sosirea lui, Édouard suferise două operaţii improvizate. Piciorul drept îi era fracturat în mai multe locuri, avea câteva ligamente, tendoane făcute praf, avea să şchiopăteze toată viaţa. Operaţia cea mai dificilă constă în explorarea plăgilor de la nivelul feţei pentru înlăturarea corpilor străini (atât cât echipamentul unui spital de front putea s-o îngăduie). Apucaseră să-l vaccineze, făcuseră tot ce era necesar pentru eliberarea căilor respiratorii, pentru îndepărtarea riscurilor de cangrenă gazoasă, rănile fuseseră adânc incizate ca să nu se infecteze; restul, adică esenţialul, trebuia încredinţat unui spital mai bine echipat din spatele frontului, înainte de a lua în calcul, dacă rănitul nu murea, trimiterea lui într-o instituţie specializată.
Fusese dat un ordin de transferare în mare grabă a lui Édouard şi, în aşteptare, i se îngădui lui Albert, a
cărui poveste de-atâtea ori istorisită şi deformată făcuse rapid înconjurul spitalului, să rămână la căpătâiul tovarăşului său. Din fericire, se găsise o posibilitate de plasare a bolnavului într-o cameră
individuală, într-un sector privilegiat al clădirii situat în extremitatea sudică şi de unde nu se auzeau încontinuu gemetele muribunzilor.
Albert asistă aproape neputincios la felul în care Édouard îşi revenea încet, o activitate istovitoare, haotică, din care nu înţelese mare lucru. Surprindea uneori pe faţa tânărului nişte expresii, nişte mimici pe care credea că le poate interpreta corect, dar atât de fugitive, încât şi dispăreau înainte ca Albert să
afle un cuvânt în stare să le dea un sens. Am mai spus-o deja, Albert nu fusese niciodată prea isteţ, micul incident a cărui victimă fusese cu puţin timp în urmă nu aranjase deloc lucrurile.
Édouard suferea îngrozitor din pricina rănilor, urla şi se zbătea cu atâta furie, încât fuseseră nevoiţi să-l lege de pat. Albert pricepu atunci că nu pentru confortul său îi dăduseră ei bolnavului camera de la capătul clădirii, ci pentru a-i scuti pe ceilalţi de tânguiril e lui. Patru ani de război nu fuseseră de-ajuns, rămăsese de-o naivitate aproape fără margini.
Albert îşi frânse ceasuri întregi mâinile auzind urletele tovarăşului său, ale cărui ţipete, de la vaiere până
la zbierete şi răcnete, acoperiră, în câteva ore, toată gama a ceea ce un om poate exprima atunci când se află încontinuu la limita durerii şi a nebuniei.
Incapabil să-şi apere interesele în faţa unui funcţionăraş de la bancă, Albert se transformă într-un aprig avocat, susţinu că schija care îi rănise camaradul nu era nici pe departe un fir de praf în ochi etc. La nivelul lui, se descurcă foarte bine, i se păru că rezolvase problema. De fapt, fusese doar patetic, ceea ce fu totuşi de ajuns. Cum făcuseră aproape tot ceea ce se putea face în aşteptarea transferului, tânărul chirurg acceptă să-i administreze lui Édouard nişte morfină ca să-i calmeze durerile, dar numai dacă
menţineau o doză minimă şi dacă o reduceau regulat. Era de neconceput ca Édouard să mai rămână acolo multă vreme, starea lui necesita un tratament pe cât de specializat, pe atât de rapid. Transferul lui era cum nu se poate mai urgent.
Mulţumită morfinei, lenta vindecare a lui Édouard fu mai puţin zbuciumată. Primele sale senzaţii conştiente au fost destul de confuze, cea de frig, cea de cald, câteva ecouri greu de deosebit, nişte voci pe care nu le recunoştea, cele mai chinuitoare fiind înţepăturile care, începând de la piept, îi inundau toată
partea de sus a corpului şi care se contopeau cu bătăile inimii, un şir neîntrerupt de valuri ce urmau să se transforme într-un calvar pe măsură ce-aveau să scadă efectele morfinei. Capul îi era o cutie de rezonanţă, fiecare val se sfârşea cu o bufnitură joasă şi înfundată asemănătoare zgomotului pe care îl scot, lângă chei, baloanele de acostare ale vapoarelor când ajung în port.
Îşi simţi şi piciorul. Dreptul, strivit de un glonţ ticălos şi pe care îl urâţise el şi mai mult când se dusese să-l salveze pe Albert Maillard. Dar şi durerea aceasta se mistui sub efectul medicamentelor. Percepu în mod neclar că nu-şi pierduse piciorul, ceea ce era adevărat. Terciuit, desigur, dar încă în stare să
slujească (chiar dacă nu pe deplin) aşa cum se cuvine din partea unui picior care se întoarce din Primul Război Mondial. Multă vreme, evenimentele îi ajunseră în conştiinţă într-un mod nedesluşit, copleşind-o cu imagini. Édouard trăia într-un vis haotic şi neîntrerupt în care se succeda, fără vreo ordine ori întâietate, un rezumat a tot ceea ce văzuse, cunoscuse, auzise, simţise până atunci.
Creierul său amesteca realitatea cu o serie de desene, de tablouri, de parcă viaţa n-ar fi fost altceva decât o operă suplimentară şi multiformă în muzeul lui imaginar. Evanescentele frumuseţi ale lui Botticelli, spaima năprasnică a băiatului muşcat de o şopârlă la Caravaggio urmau chipului unei precupeţe de pe strada Martyrs a cărui gravitate îl tulburase întotdeauna sau, oare de ce?, gulerului tare pe care-l purta taică-său, cel care bătea uşor în roz.
În mijlocul acestui camaieu de banalităţi cotidiene, de personaje de Bosch, de nuduri şi de războinici furioşi, dădu de mai multe ori buzna Originea lumii. Şi totuşi nu văzuse tabloul decât o singură dată, pe ascuns, la un prieten de familie. Zic eu zic, dar totul se întâmpla cu mult înainte de război, avea zece sau unsprezece ani. La vremea aceea, era încă la pensionul Sainte-Clotilde. Sfânta Clotilde, fata lui Chilpéric şi a lui Carétène, era de fapt o curvă şi jumătate, Édouard o desenase în toate poziţiile, trasă în pulă de unchiu-său Godégisil, futută pe la spate de Clovis şi, pe la 493, luând muie de la regele burgunzilor cu Rémi, episcopul de Reims, trăgându-i-o în cur. De-aceea îl şi dăduseră pentru a treia oară afară de la pension, pe vecie. Toată lumea era de-acord că se documentase temeinic, ba chiar se întreba, la vârsta lui, de unde-şi luase modelele, avea nişte detalii… Taică-său, pentru care arta era o depravare de sifilitic, îşi ţuguia buzele a dispreţ. De fapt, înainte chiar de Sainte-Clotilde, Édouard avusese probleme. Mai ales cu taică-său. Dintotdeauna, Édouard se exprimase prin desen. În toate şcolile, toţi profesorii fuseseră
blagosloviţi, într-o zi sau alta, cu o caricatură, înaltă de un metru, pe tablă. Nici n-avea nevoie să se semneze, ştiau că e Péricourt. De-a lungul anilor, inspiraţia lui, ce se concentra pe viaţa instituţiilor în care taică-său, cu pilele lui, izbutea să-l bage, se dezvoltase încetul cu încetul în jurul unor noi tematici, în ceea ce s-ar putea numi „perioada sfântă”, culminând cu scena în care domnişoara Juste, profesoară de muzică, înfăţişată ca Iudita, zgâlţâia cu poftă capul tăiat al unui Holofern ce semăna ca două picături de
apă cu domnul Lapurce, profesor de matematici. Se ştia că cei doi preacurveau împreună. Până la despărţirea lor, simbolizată prin această admirabilă secvenţă de decapitare, toată şcoala avusese dreptul, mulţumită lui Édouard care le ţinea cronica, la o sumedenie de episoade scabroase, pe table, pe pereţi, pe hârtiile pe care dascălii înşişi, când puneau mâna pe ele, şi le treceau de la unii la alţii înainte de a i le înmâna directorului. În curte, nimeni nu-l putea zări pe searbădul profesor de matematici fără să şi-l închipuie numaidecât drept satirul neruşinat, înzestrat cu o nemaipomenită virilitate. Édouard avea atunci opt ani. Pentru scena aceasta biblică fu chemat la director. Întrevederea nu-i rezolvă problemele.
Atunci când, fluturând desenul cu braţul ridicat, dirigintele vorbi despre Iudita pe un ton scandalizat, Édouard îi atrase atenţia că, desigur, tânăra îl ţinea pe decapitat de păr, dar, cum capul era pus pe o tipsie, ar fi fost mai îndreptăţit s-o vadă în loc de Iudita pe Salomeea şi, prin urmare, în loc de Holofern, pe sfântul Ioan Botezătorul. Édouard putea fi şi pedant, cu nişte reacţii de maimuţică savantă destul de enervante.
Indiscutabil, marea lui perioadă de inspiraţie, aceea pe care am putea-o considera „eflorescentă”, îşi află
începutul în epoca masturbării, când subiectele îi debordau de imaginaţie şi inventivitate. Frescele sale puseră atunci în scenă tot personalul ― până la servitorii care se înălţau astfel la un cin de-a dreptul jignitor pentru cadrele instituţiei ― în vaste compoziţii în care abundenţa personajelor îngăduia cele mai originale configuraţii sexuale. Toţi râdeau, deşi, descoperind acest imaginar erotic, fiecare în parte cugeta, bineînţeles, puţin şi la propria-i viaţă, iar cei mai pricepuţi deosebeau în toate acestea o îngrijorătoare înclinaţie pentru relaţiile, îşi căutau cuvântul, suspecte.
Édouard desena tot timpul. Ziceau că-i un stricat pentru că-i plăcea la nebunie să şocheze, se folosea de orice prilej, dar întâmplarea cu sfânta Clotilde futută-n cur de episcopul de Reims chiar scandalizase şcoala. Şi pe părinţii lui. Jigniţi rău. Taică-său, ca de obicei, plătise ce era de plătit ca să evite scandalul.
Dar pensionul rămăsese de neînduplecat. Să nici n-audă de sodomie. Nimeni nu ţinea cu Édouard. Doar câţiva prieteni, mai ales aceia pe care desenele îi înveseleau, şi soră-sa, Madeleine. Tărăşenia o amuzase, nu atât episcopul ce-i trăgea la buci lui Clotilde, povestea era antică şi de demult, cât să-şi închipuie mutra directorului, părintele Hubert, asta da… Fusese şi ea la Sainte-Clotilde, la fete, ştia cum stătea treaba. Madeleine râdea mult de tupeul lui Édouard, de veşnicele lui obrăznicii, îi plăcea la nebunie să-i zburlească părul; dar trebuia să vrea şi el, căci, deşi mai mic de vârstă, era atât de înalt… Se apleca şi ea-şi băga mâinile în părul lui des, îi freca pielea capului cu aşa putere, că el ajungea râzând să se milogească a îndurare. Era mai bine ca tatăl lor să nu dea peste ei când se îndeletniceau cu aşa treburi.
Ca să ne întoarcem la Édouard, în educaţia lui totul se sfârşise cu bine, pentru că părinţii lui erau oameni cu stare, dar nimic nu se petrecuse după buna-cuviinţă. Domnul Péricourt câştiga încă dinainte de război o groază de bani, soiul de individ pe care crizele îl îmbogăţesc, de parcă sunt făcute anume pentru el.
Despre averea maică-sii nu vorbeau niciodată, n-avea niciun rost, era ca şi cum s-ar fi întrebat de când e marea sărată. Dar cum maică-sa murise de tânără, de inimă, taică-său rămăsese singur la cârmă. Prins cu afacerile, încredinţase educaţia odraslelor sale şcolilor, profesorilor, preceptorilor. Nişte lefegii. Édouard avea o inteligenţă pe care toată lumea o recunoştea ca fiind peste medie, un talent incredibil pentru desen, înnăscut, până şi profesorii lui de la Şcoala de Arte Frumoase rămăseseră cu gura căscată, şi un noroc porcesc. La ce ar fi putut nădăjdui în plus? Poate că din toate motivele acestea fusese mereu atât de obraznic. Când ştii că nu rişti nimic, că totul o să se rezolve, nu te mai ţine nimic în frâu. Poţi să spui tot ce vrei, cum vrei. Ba e chiar liniştitor: cu cât te pui mai mult în primejdie, cu atât îţi preţăluieşti mai abitir oblăduirile. De fapt, domnul Péricourt îşi salvă băiatul din toate belelele, dar o făcu pentru sine însuşi, deoarece nu accepta să-i fie pătat numele. Iar lucrul acesta nu era defel uşor, pentru că Édouard era o veşnică sfidare, adora scandalurile. Cum lui taică-său ajunsese până la urmă să nu-i mai pese de soarta şi viitorul lui, Édouard se folosise de prilej ca să intre la Şcoala de Arte. O soră iubitoare şi protectoare, un tată teribil de conservator care îl nega clipă de clipă, un talent incontestabil, Édouard avea aproape tot ce-i trebuia ca să reuşească. Bun, cred că e clar pentru toată lumea, lucrurile n-or să se petreacă chiar aşa, dar în momentul în care se termină războiul, aceasta-i situaţia în mod obiectiv. Cu excepţia piciorului său. Stâlcit rău de tot.
