Albert se aşază în genunchi şi-şi deschide raniţa. Scoate tot, îşi pune cana de metal între picioare: îşi va întinde mantaua pe peretele alunecos, iar pe post de crampon va înfige în pământ tot ce are la îndemână, se întoarce şi tocmai atunci se aude obuzul la câteva zeci de metri deasupra. Îngrijorat dintr-odată, Albert îşi înalţă capul. De patru ani încoace, a învăţat să deosebească obuzele de şaptezeci şi cinci de cele de nouăzeci şi cinci, cele de o sută cinci de cele de o sută douăzeci… În privinţa acestuia, ezită. Probabil că e din cauza adâncimii gropii sau a distanţei, se anunţă printr-un zgomot ciudat, oarecum nou, mai înfundat şi mai înăbuşit decât celelalte, un huruit atenuat, care se sfârşeşte într-un şuierat foarte puternic.

Creierul lui Albert are vreme doar să se întrebe. Explozia este enormă. Cuprins de o convulsie năprasnică, pământul se zdruncină şi scoate un bubuit masiv şi lugubru înainte de a se ridica. Un vulcan.

Dezechilibrat de zgâlţâitură, dar şi surprins, Albert se uită în sus, pentru că totul s-a întunecat dintr-odată. Şi acolo, în locul cerului, la vreo zece metri deasupra lui, vede cum se desfăşoară, aproape cu încetinitorul, un enorm talaz de pământ maroniu a cărui creastă mişcătoare şi unduitoare se încovoaie în direcţia sa şi se pregăteşte să coboare spre el pentru a-l înlănţui. O ploaie rară, aproape leneşă, de

pietricele, de bulgări de pământ, de resturi de toate felurile îi vesteşte sosirea iminentă. Albert se ghemuieşte şi-şi ţine respiraţia. Nu-i deloc ceea ce ar trebui să facă, dimpotrivă, trebuie să te întinzi, toţi morţii îngropaţi de vii or să vă spună lucrul acesta. Mai sunt apoi două sau trei secunde suspendate în care Albert se uită ţintă la perdeaua de pământ ce pluteşte pe cer şi pare să şovăie în privinţa momentului şi a locului căderii sale.

Peste o clipă, valul acesta se va sparge peste el şi-l va acoperi.

În mod normal, Albert seamănă destul de mult cu, hai să zicem, un portret de Tintoretto. A avut mereu un chip suferind, cu o gură bine conturată, o bărbie lunguiaţă în formă de cârlig şi nişte cearcăne adânci care scot în evidenţă sprâncenele arcuite şi negre ca smoala. Dar în clipa aceasta, având el privirea întoarsă spre cer şi văzând cum i se apropie moartea, seamănă mai degrabă cu un sfânt Sebastian. Pare dintr-odată obosit, toată faţa îi este strânsă de durere, de frică, într-un soi de rugăciune cu atât mai inutilă cu cât, în timpul vieţii, Albert nu a crezut în nimic şi n-o să se apuce să creadă în ceva tocmai acum, când a dat de belea. Chiar dacă ar mai avea vreme.

Într-o formidabilă pocnitură, valul se abate asupra lui. Ne-am fi putut aştepta la un şoc care să-l omoare pe loc, Albert ar fi murit şi gata. Ceea ce se întâmplă e mai rău de-atât. Pietrele şi pietricelele continuă să

cadă grindină peste el, apoi vine şi pământul, la început învelindu-l uşor, iar după aceea din ce în ce mai greu. Trupul lui Albert e întins pe jos.

Încetul cu încetul, pe măsură ce pământul i se îngrămădeşte deasupra, e imobilizat, compresat, comprimat.

Lumina se stinge.

Totul se opreşte.

O nouă ordine a lumii se statorniceşte, o lume în care n-o să mai fie nicio Cécile.

Primul lucru care îl izbeşte, chiar înaintea panicii, e curmarea zgomotului războiului. Ca şi cum totul ar fi tăcut dintr-odată, ca şi cum Dumnezeu ar fi fluierat sfârşitul meciului. Bineînţeles, dacă ar fi un pic atent, ar pricepe că nimic nu s-a oprit, că sunetul ajunge până la el doar înăbuşit, atenuat de masa de pământ care-l strânge şi-l acoperă, aproape nedesluşit. Deocamdată însă, lui Albert, care are alte griji pe cap, nu-i stă mintea la pândit zgomotele ca să afle dacă războiul continuă, căci pentru el ceea ce contează este faptul că e pe terminate.

De îndată ce vuietul s-a estompat, Albert încremeneşte. Sunt sub pământ, îşi spune el; dar nu-i decât o idee destul de abstractă. Când îşi spune însă sunt îngropat de viu, faptul capătă un aspect teribil de concret.

Iar atunci când pricepe cât de mare-i catastrofa, soiul de moarte care-l aşteaptă, când îşi dă seama că are să moară sufocat, asfixiat, Albert o ia razna, pe dată, pe de-a-ntregul. În mintea lui, totul se încâlceşte, Albert urlă şi, în acest strigăt fără niciun rost, risipeşte puţinul oxigen ce-i mai rămâne. Sunt îngropat, îşi spune el întruna, iar cugetul i se prăbuşeşte în această înfiorătoare evidenţă, într-atât încât nici măcar nu i-a trecut prin cap să deschidă iar ochii. Nu face nimic altceva decât să încerce să se mişte în toate părţile. Toată puterea ce-i mai rămâne, toată groaza care îl cuprinde se transformă în efort muscular.

Zbătându-se aşa, prăpădeşte o incredibilă energie. Toate acestea, în zadar.

Şi, dintr-odată, se opreşte.

Pentru că a înţeles acum că-şi mişcă mâinile. Foarte puţin, dar le mişcă. Îşi ţine respiraţia. Căzând, pământul argilos şi plin de apă a creat un fel de cochilie la nivelul braţelor, umerilor, cefei. Lumea în care Albert e ca şi împietrit i-a cedat câţiva centimetri ici şi colo. De fapt, nu e mult pământ deasupra lui.

Lucru pe care Albert îl ştie. Să tot fie vreo patruzeci de centimetri. Dar el stă lungit dedesubt, iar stratul acesta e de-ajuns ca să-l paralizeze, să-i împiedice orice mişcare şi să-l condamne.

În jurul lui, pământul tremură. Deasupra, în depărtare, războiul îşi vede de ale lui, obuzele continuă să

zdruncine pământul, să-l zgâlţâie.

Albert deschide ochii, cu sfială la-nceput. E noapte, dar nu întuneric beznă. Infinitezimale raze de lumină, albicioase, se iţesc uşor. O licărire extrem de palidă, o fărâmă de viaţă.

Se sileşte să respire în mici sacade. Îndepărtează coatele câţiva centimetri, reuşeşte să-şi întindă puţin picioarele, bătătoreşte pământul la celălalt capăt. Cu mare grijă, luptând fără încetare împotriva panicii care îl cuprinde, încearcă să-şi elibereze faţa ca să răsufle. O bucată mare de pământ cedează imediat, ca un balon care se sparge. Reacţionează brusc, toţi muşchii i se încordează, trupul i se chirceşte. Dar nimic nu se întâmplă. Oare câtă vreme rămâne aşa, în acest echilibru instabil în care aerul se rarefiază

încetişor, închipuindu-şi ce fel de moarte se apropie, cum o să fie când n-o să mai aibă oxigen şi o să şi înţeleagă, când vasele de sânge o să-i explodeze ca nişte băşici, când o să i se bulbuce ochii până n-o să

mai poată ca şi cum ar încerca să vadă aerul care nu mai e? Milimetru cu milimetru, în timp ce se

străduieşte să respire cât mai puţin cu putinţă şi să nu gândească, să nu se vadă aşa cum e, îşi împinge mâna înainte, pipăie în faţa lui. Şi simte atunci ceva sub degete, licărirea albicioasă, deşi e oarecum mai densă, nu-i îngăduie să-şi dea seama ce anume are în jur. Degetele ating ceva moale, nu-i pământ, nici lut, e aproape ca mătasea şi grăunţos.

Trece ceva timp până pricepe despre ce e vorba.

Pe măsură ce se obişnuieşte, îşi dă seama ce anume are în faţă: două buze uriaşe, din care se scurge un lichid vâscos, nişte dinţi galbeni imenşi, doi ochi mari şi albăstrui care se descompun…

O căpăţână de cal, enormă, respingătoare, o monstruozitate.

Albert nu se poate înfrâna să nu se dea brusc îndărăt. Craniul i se loveşte de cochilie, iar se mai prăbuşeşte nişte pământ, îi acoperă gâtul, ridică din umeri ca să se apere, nu mai mişcă, nu mai respiră.

Lasă clipele să treacă.

Găurind pământul, obuzul a dezgropat una dintre nenumăratele mârţoage moarte care putrezesc pe câmpul de bătălie şi i-a zvârlit lui Albert capul. Iată-i faţă în faţă, tânărul bărbat şi calul mort, mai că nu se-mbrăţişează. Prăbuşirea i-a îngăduit lui Albert să-şi elibereze mâinile, dar pământul e greu, foarte greu, îi comprimă pieptul. Încetişor, începe iar să respire sacadat, plămânii lui nu mai pot. Lacrimi încep să-i umple ochii, dar izbuteşte să şi le reţină. Îşi spune că dacă plânge înseamnă că a acceptat să moară.

Ar face mai bine dacă nu s-ar mai împotrivi, pentru că de-acuma nu mai are mult.

Nu e adevărat că, în momentul morţii, ne revedem viaţa toată într-o clipită. Dar imagini, da, vedem. Ba chiar unele de demult. Taică-său, al cărui chip e atât de clar, de precis, că ar putea să jure că e acolo cu el, sub pământ. Pentru că, nu-ncape îndoială, se vor reîntâlni acolo, sub pământ. Îi apare tânăr, sunt de-o vârstă. Treizeci de ani şi-un pic, bineînţeles că picul ăsta contează. Poartă uniforma de la muzeu, şi-a pomăduit mustăţile, nu zâmbeşte, ca în fotografia de pe bufet. Albert n-are aer. Plămânii îl dor, îl apucă

nişte mişcări convulsive. Ar vrea să gândească. Dar degeaba, tulburarea îl cuprinde, din maţe îi urcă

îngrozitoarea spaimă a morţii. Lacrimile îi curg fără voie. Doamna Maillard îl priveşte a dojană, hotărât lucru, Albert n-o să ştie niciodată cum să se descurce, auzi tu, să cazi într-o groapă, spuneţi şi voi, să mori chiar înainte de sfârşitul războiului, mai treacă-meargă, e o tâmpenie, dar hai, e de-nţeles, pe când chestia asta cu muritul îngropat de viu e ca şi cum ai spune mort ca un om deja mort! Ăsta-i Albert, niciodată ca ceilalţi, mereu un pic mai puţin bine. Oricum, dacă n-ar fi murit la război, ce s-ar fi ales de băiatul acesta? Doamna Maillard îi zâmbeşte în sfârşit. Cu Albert mort, avem cel puţin un erou în familie, nu-i aşa de rău.

Faţa lui Albert e aproape albastră, tâmplele îi bat într-o cadenţă inimaginabilă, de parcă toate venele ar sta să i se spargă. O strigă pe Cécile, ar vrea să fie între picioarele ei, strâns până peste poate, dar trăsăturile lui Cécile nu răzbesc până la el, ca şi cum ar fi fost prea departe ca să-l ajungă şi iată ce-l doare cel mai tare, faptul că n-o vede în clipa de-acum, că ea nu-i este alături. Nimic altceva nu există

decât numele ei, Cécile, pentru că lumea în care Albert se afundă nu mai are corp, ci doar cuvinte. Ar vrea să o roage să vină cu el, îi e îngrozitor de frică de moarte. Dar n-are niciun rost, o să moară singur, fără ea.

Aşa că la revedere, la revedere acolo sus, Cécile dragă, peste multă vreme.

Apoi, numele lui Cécile se şterge şi el ca să lase locul chipului locotenentului Pradelle, cu zâmbetul lui insuportabil.

Albert gesticulează haotic. Plămânii i se umplu din ce în ce mai puţin, îi şuieră când vrea să respire. Îl apucă tusea, burta i se strânge. Aerul s-a terminat.

Se agaţă de căpăţâna de cal, izbuteşte să apuce buzele cele groase a căror carne îi alunecă printre degete, înhaţă dinţii aceia mari şi galbeni şi, într-un efort supraomenesc, cască gura ce răspândeşte un aer putred pe care Albert îl trage adânc în piept. Câştigă astfel câteva secunde de viaţă, stomacul i se întoarce pe dos, vomită, trupul întreg îi este din nou zguduit de tremurături, dar încearcă să se răsucească în căutarea unui dram de oxigen, în van.

Pământul este aşa de greu, aproape că nu mai e lumină, doar zgâlţâirile solului sfărâmat de obuzele care continuă să cadă acolo sus, după care nimic nu mai pătrunde în el. Nimic. Doar un horcăit.

Apoi îl cuprinde o mare pace. Închide ochii.

I se face rău, inima i se opreşte, mintea i se întunecă, îşi dă duhul.

Albert Maillard, soldat, a murit.

2

Locotenentul d’Aulnay-Pradelle, bărbat hotărât, sălbatic şi primitiv, alerga pe câmpul de bătălie în direcţia liniilor duşmane cu înverşunarea unui taur. Era impresionant felul acesta în care nu-i era frică de nimic. De fapt, în toată povestea aceasta nu era prea mult curaj, mai puţin decât s-ar putea crede. N-avea cine ştie ce stofă de erou, dar căpătase foarte repede convingerea că n-avea să moară aici. Iată un lucru de care era sigur, războiul acesta nu era sortit să-l omoare, ci să-i ofere noi oportunităţi.

În atacul acesta brusc al cotei 113, hotărârea lui feroce ţinea, bineînţeles, de faptul că-i ura pe nemţi dincolo de orice limită, într-un mod aproape metafizic, dar şi de acela că se îndreptau spre sfârşit şi că-i rămânea foarte puţin timp ca să profite de şansele cu care un conflict ca acesta, exemplar, putea să

copleşească un om ca el.