Tânăra îi întinse o altă hârtie pe care Albert aproape că o scăpă din mâini, dar o prinse la timp, iar ea scoase un „oh!”.

Era scrisul lui.

Doamnă, Domnule,

Sunt Albert Maillard, un tovarăş de arme al fiului dumneavoastră Édouard, şi cu nesfârşită durere vă

anunţ că fiul dvs. A murit…

Îi înapoie documentele tinerei care îi întinse o mână rece, catifelată şi hotărâtă.

― Numele meu e Madeleine Péricourt. Sunt sora lui Édouard…

Albert dădu din cap a încuviinţare. Édouard şi ea semănau. Ochii. Niciunul nu ştia ce să spună mai departe.

― Îmi pare rău, zise Albert.

― Domnişoara, explică Pradelle, a venit la mine trimisă fiind de generalul Morieux… (se întoarse spre ea), care este un prieten bun al tatălui dumneavoastră, nu-i aşa?

Madeleine confirmă dând uşor din cap, dar nu-l scăpa din ochi pe Albert căruia, la auzul numelui lui Morieux, i se puse un nod în stomac; se întrebă cu spaimă cum avea să se termine toată povestea aceasta, instinctiv strânse din fund, se concentră asupra vezicii sale. Pradelle, Morieux… Capcana avea să se închidă în curând.

― De fapt, continuă căpitanul, domnişoara Péricourt ar dori să se reculeagă la mormântul bietului ei frate. Dar nu ştie unde este îngropat…

Căpitanul d’Aulnoy-Pradelle îşi lăsă mâna să cadă pe umărul soldatului Maillard pentru a-l sili să-l privească. Părea un gest de camaraderie, probabil că Madeleine şi-l închipuia al naibii de uman pe căpitanul acesta, o scârboşenie de om care-l ţintuia pe Albert cu un zâmbet pe cât de discret, pe atât de ameninţător. În minte, Albert făcu legătura între numele de Morieux şi Péricourt, iar apoi cel de „prieten al tatălui dumneavoastră”… Era limpede ca lumina zilei că Pradelle nu-şi neglija relaţiile şi că, ajutând-o pe domnişoara, avea mai multe de câştigat decât dacă ar fi dat adevărul, pe care îl ştia foarte bine, pe faţă. Îl ţinea pe Albert închis în propria lui minciună despre moartea lui Édouard Péricourt şi era de-ajuns să-i observi comportamentul ca să ghiceşti că n-o să slăbească strânsoarea atâta vreme cât mai găsea ceva de câştigat.

Cât despre domnişoara Péricourt, ea nu-l privea pe Albert, ci îl scruta cu o nemărginită speranţă; se încruntă de parcă ar fi vrut să-l ajute să vorbească. El clătină din cap fără să scoată o vorbă.

― E departe de-aici? întrebă ea.

O voce foarte plăcută. Iar cum Albert nu răspundea nimic:

― Domnişoara, vorbi cu răbdare căpitanul Pradelle, vrea să afle dacă cimitirul unde l-ai îngropat pe fratele dânsei, Édouard, e departe de aici.

Madeleine se uită întrebător la ofiţer. E tâmpit, soldatul ăsta al dumitale? Înţelege ce i se spune? Mototoli puţin scrisoarea. Privirea i se plimba de la căpitan la Albert şi de la Albert la căpitan.

― Destul de departe… îşi luă inima în dinţi Albert.

Madeleine răsuflă uşurată. Destul de departe însemna nu prea departe. Şi, în orice caz: îmi amintesc locul. Îşi recăpătase speranţa. Cineva ştia. Se vedea că se zbătuse, nu glumă, ca să ajungă până aici. Nu-şi îngădui nici măcar un zâmbet, bineînţeles că nu era momentul cel mai potrivit, dar era calmă.

― Îmi poţi spune care-i drumul până acolo?

― Drumul… răspunse Albert în grabă, nu-i uşor… E la ţară, ştiţi, până găseşti repere…

― Ne-ai putea duce dumneata?

― Acum? întrebă Albert neliniştit. Păi…

― O, nu! Nu imediat!

Răspunsul lui Madeleine Péricourt ţâşnise dintr-odată, ea-l regretă pe loc, îşi muşcă buza, căută sprijin la căpitanul Pradelle.

Şi atunci se petrecu un lucru tare caraghios: toţi pricepură despre ce era de fapt vorba.

Un cuvinţel rostit prea repede şi gata. Treaba stătea cu totul altfel.

Pradelle fu cel mai iute, ca de obicei:

― Domnişoara Péricourt vrea să se reculeagă la mormântul fratelui, înţelegi…

Rosti răspicat fiecare silabă, ca şi cum fiecare conţinea un sens precis, autonom.

Să se reculeagă. Aşa deci. Şi de ce nu imediat?

De ce să aştepte?

Fiindcă, pentru ce voia ea să facă, avea nevoie de puţin timp şi, mai ales, de multă discreţie.

De luni întregi, rudele cereau rămăşiţele pământeşti ale soldaţilor îngropaţi pe front. Daţi-ne înapoi fiii.

Degeaba. Pentru că erau peste tot. Tot nordul şi tot estul ţării erau ticsite de morminte improvizate, săpate în grabă, căci morţii nu puteau s-aştepte, putrezeau repede, başca şobolanii. Încă de la armistiţiu,

familiile se puseseră pe urlat, dar statul se încăpăţânase în refuzul său. Ceea ce, când se gândea la toate acestea, lui Albert i se părea logic. Dacă guvernul ar fi autorizat exhumările soldaţilor de către rude, în câteva zile, sute de mii de familii, înarmate cu cazmale şi lopeţi, ar fi scurmat jumătate de ţară, îţi dai seama ce harababură, şi ar fi transportat mii de corpuri în putrefacţie, zile la rând ar fi tranzitat sicriele prin gări, le-ar fi încărcat în trenuri care oricum făceau o săptămână de la Paris până la Orléans, aşa ceva nu era cu putinţă. Aşa că, încă de la început, au zis nu. Numai că, pentru rude, era un lucru greu de acceptat. Războiul se terminase, nu înţelegeau, insistau. Cât despre guvern, nu reuşea nici măcar să lase soldaţii la vatră, cum ar fi putut el să organizeze deshumarea şi transportul a două, trei sau chiar patru sute de mii de cadavre, nimeni nu le mai ştia numărul… Era o întreagă bătaie de cap.

Atunci, singura alinare fu tristeţea, rudele străbăteau ţara de la un capăt la altul ca să se reculeagă la nişte morminte pierdute în pustietăţi, nu mai voiau să plece.

Aşa stăteau lucrurile cu cele mai resemnate.

Pentru că mai erau şi celelalte, familiile rebele, exigente, încăpăţânate, care nu voiau să se lase prostite de un guvern de incompetenţi. Acestea o luau pe alte căi. Era şi cazul familiei lui Édouard. Domnişoara Péricourt nu venise să se reculeagă la mormântul fratelui ei.

Venise să-l caute.

Venise să-l dezgroape şi să-l ia acasă.

Poveşti de soiul acesta se mai auziseră. Exista un adevărat trafic, erau oameni care se specializau, un camion, o lopată, o cazma le erau de-ajuns şi să nu fie slabi de înger. Găseau locul noaptea, se mişcau repede.

― Şi când poate domnişoara, reluă căpitanul Pradelle, să se ducă să se reculeagă la mormântul fratelui dânsei, soldat Maillard?

― Dacă vreţi, mâine… propuse Albert cu un glas înăbuşit.

― Da, răspunse tânăra, mâine e perfect. O să vin cu maşina. Cât o să facem până acolo?

― Greu de spus. Un ceas sau două… Poate mai mult… La ce oră vă convine? întrebă Albert.

Madeleine şovăi. Şi, cum nici căpitanul, nici Albert nu reacţionau, se grăbi să spună:

― Trec să te iau pe la ora şase seara, ce zici?

Ce să zică?