MENON
răspunzi; dar tu, nesocotindu-mi rugămintea, spui pe de o parte că virtutea-i puterea de a-ţi agonisi cele bune cu dreptate; pe de altă parte b zici iar despre aceasta că-i o parte a virtuţi , zici că-i o părticică din virtute?
MENON: Zic.
SOCRATE: Prin urmare, se poate încheia, din mărturisirile tale, că virtutea constă în a făptui, în orice direcţie, cu participarea unei părţi a virtuţi , întrucât şi despre dreptate şi despre fiecare din acestea afirmi că sunt părticele de virtute. Şi de ce spun asta? Fiindcă, rugându-te să-mi dai definiţia virtuţi luată în întregul ei, tu, departe de a-mi spune ce este, îmi vorbeşti despre orice acţiune ca fi nd virtute, o dată ce este săvârşită cu participarea unei părţi din virtute. Aceasta — ca şi cum c mi-ai fi spus ce-i virtutea în întregul ei şi ca şi cum eu ar trebui s-o recunosc şi în acele fărâmiţe în care tu ai zdrumicat-o. Iată de ce găsesc de cuviinţă, iubite Menon, să iau lucrul iar de la început şi să pun aceeaşi întrebare: „Ce este virtutea?" şi dacă-i adevărat că orice lucrare poate fi o virtute când este însoţită de-o părticică din virtute. Căci asta este când zice cineva că orice lucrare săvârşită cu ajutorul dreptăţi este virtute. Nu cumva găseşti necesar să reluăm problema cu aceeaşi întrebare? Sau socoti că poate cunoaşte cineva ce-i o parte a dreptăţi , dar nu ştie ce-i dreptatea?
MENON: Nu găsesc asta.
SOCRATE: Dacă-ţi aduci aminte, când ţi-am dat un răspuns d asupra figuri , am lăsat la o parte o definiţie de acest fel, întrucât se sprijinea pe o bază ce era încă în cercetare şi întrucât presupunea admis un lucru ce nu era.
MENON: Şi cu drept cuvânt am părăsit-o.
SOCRATE: Să nu-ţi închipui, preabunule, că atâta vreme cât este în cercetare ce-i virtutea în întregul ei poţi lămuri cuiva oricât de puţin asupra ei, punând în discuţie prin răspunsul tău părţi din virtute. De altfel, vorbind în chipul de mai sus nu vei lămuri nimic, ci va trebui să se pună dn nou aceeaşi întrebare: Ce-i virtutea de care vorbeşti cum e vorbeşti? Crezi că ce spun n-are nici o însemnătate?
MENON: Ba mie mi se pare că vorbeşti bine.
SOCRATE: Răspunde atunci iar de la început: Ce ziceţi că-i virtutea — tu şi prietenul tău?
359
PLATON
Socrate este asemenea peştelui marin numit torpilă
MENON: Socrate, ştiu din auzite, încă de când nu eram împreună, că tu nu faci altceva decât încurcături, şi ţie însuţi şi celorlalţi. Acum 80a iată, găsesc că mă vrăjeşti, mă farmeci şi nu şti cum să
mă încânţi, aşa că mă simt împovărat de îndoială. De-mi este îngăduită o glumă, îmi pari foarte asemenea, şi la înfăţişare şi la celelalte, cu acel lat peşte marin ce se numeşte torpilă. Cum se apropie de el sau îl atinge vreo vieţuitoare, aceasta încremeneşte pe loc; şi tu m-ai făcut acum să trec b printr-o astfel de încremenire. în adevăr, am şi rămas cu sufletul şi gura înmărmurite, de nu mai sunt în stare să rostesc vreun răspuns. Şi totuşi am discutat de mi de ori în faţa mulţimilor şi am ţinut nenumărate cuvântări asupra virtuţi şi cred că am ieşit foarte bine din toate împrejurările. Acum însă nu mă simt în stare să mai spun măcar un cuvânt despre ce este ea. Am credinţa c-ai hotărât bine când n-ai mai vrut să ieşi din patria ta nici cu pluta nici cu piciorul. Căci dacă te-ar fi prins ca străin făcând aşa ceva în alt stat, numaidecât te-ar fi închis ca pe un vrăjitor.
SOCRATE: Eşti numai vicleşug, Menon; mai c-am căzut în laţul înşelăciuni tale. c " MENON: Prin ce, Socrate?
SOCRATE: Ştiu în ce scop m-ai asemănat cu torpila.
MENON: în ce scop crezi?
SOCRATE: Ca să fac şi eu o comparaţie cu tine. Ei bine, ştiu de toţi oameni frumoşi că le place să fie comparaţi; le convine, se înţelege, căci şi icoanele de comparare ale celor frumoşi tot frumoase sunt.
Ci eu nu-ţi voi pune înainte o icoană asemenea chipului tău. Din parte-mi, dacă torpila însăşi este încremenită, şi astfel fi nd, îi încremeneşte şi pe ceilalţi, recunosc că-i semăn; altfel nu. în adevăr, eu nu-s omul care, având toate mijloacele la dispoziţie, pune piedici celorlalţi; eu dacă pun în încurcătură
pe alţi pricina este că sunt eu însumi în cel mai greu d impas. întorcându-mă acum la virtute, nu ştiu, prin urmare, ce este; se poate totuşi ca tu s-o fi ştiut înainte de a fi luat contact cu mine, dar în •: clipa de faţă semeni leit unuia care nu ştie nimic. Ci eu vreau ca amândoi să luăm în cercetare şi să căutăm împreună ce poate fi ea. •
Se poate afla un lucru despre care nu ştim nimic?
MENON: în ce chip vei cerceta, Socrate, un lucru pe care nu-l şti deloc cum este? De la ce punct de reazem, între atâtea necunoscute, vei
360
MENON
porni când vei face cercetarea? Sau, chiar presupunând că te-ai întâlni cu soluţia cea mai bună, cum vei şti că-i ea, dacă n-o cunoşti deloc?
SOCRATE: înţeleg, Menon, cum stă lucrul pe care vrei să mi-l spui. Vezi în ce discuţie eristică mă
bagi: în discuţia după care omul nu poate cerceta nici ceea ce ştie nici ceea ce nu ştie. Nu cercetează
ce ştie, fi ndcă dacă ştie n-are nevoie de o cercetare a celor ce ştie; nu cercetează ce nu ştie, întrucât nu ştie ce să cerceteze.
MENON: Nu-ţi pare bine întocmit raţionamentul acesta, Socrate?
SOCRATE: Nu mi se pare.
MENON: Poţi să-mi spui prin ce este slab?
SOCRATE: Da. Am auzit în adevăr de la bărbaţi şi femei înţelepţi câte ceva asupra lucrurilor divine...
MENON: Ce i-ai auzit spunând?
SOCRATE: Cuvânt cuprinzător de adevăr şi, după părerea mea, frumos chiar.
MENON: Ce cuvânt? Care-l spun?
Teoria amintirii
SOCRATE: Cei care-l spun sunt preoţi şi preotese, dintre aceia ce-au avut grija să dea socoteală —
fi nd şi în stare a o da — asupra faptelor unde ei sunt întrebuinţaţi. Dar şi Pindar o spune, dar şi mulţi alţi — poeţi care sunt cu inspiraţie divină. Acum iată ce spun ei. Tu bagă numai de seamă de găseşti adevărate susţinerile lor. Zic de sufletul omului că-i nemuritor, dar că uneori el pune capăt vieţi : asta-i ce numesc „a muri"; alteori însă el creează din nou viaţa; dar că niciodată nu dispare. De aceea ni se şi impune să trăim în cea mai mare sfinţenie.
„Acelor ce au răscumpărat de la Persefona ispăşirea păcatelor mai vechi zeiţa le trimite înapoi sufletele, în al nouălea an, acolo unde încă luceşte deasupra soarele; şi cresc dintr-însele: regi străluciţi, bărbaţi deosebit de puternici şi oameni cei mai aleşi prin şti nţă; aceştia sunt proslăviţi de-a pururea, ca eroi neprihăniţi între oameni."1
