SOCRATE: Dar este cineva care vrea să sufere şi să fie un
nenorocit?
MENON: Eu unul n-o cred, Socrate.
SOCRATE: Atunci, Menon, nimeni nu-i doritorul relelor, dacă este adevărat că nimeni nu vrea să fie astfel... Că ce-i alta a fi în suferinţă decât să fi doritorul relelor şi să te faci stăpânul lor?
MENON: Poate să ai dreptate, Socrate; poate că nimeni nu vrea cele rele.
Virtutea e puterea de a-şi agonisi lucrurile frumoase
SOCRATE: Ziceai adineauri că virtutea este să vrei cele bune şi să le poţi agonisi?
MENON: Da, ziceam.
SOCRATE: Din aceste două, nu cumva una, a voi cele bune, este ceva care stă la îndemâna tuturor?
Nu cumva cu nimic nu poate fi unul mai bun decât celălalt în această chestiune?
MENON: Se vede.
SOCRATE: Dar este vădit că dacă unul e mai bun decât altul, numai în privinţa puteri este astfel.
MENON: Nici o îndoială.
SOCRATE: Asta-i deci, după cât se pare, virtutea în cugetul tău: puterea de a-ţi agonisi cele bune.
MENON: în totul, Socrate, cred şi eu că lucrul stă aşa cum îl
priveşti tu acum.
SOCRATE: Să cercetăm de rosteşti şi aici un adevăr: poate spui bine. Zici că virtutea-i să fi în stare a-ţi agonisi cele bune?
MENON: Zic.
357
78a
PLATON
SOCRATE: Şi nu numeşti lucruri bune, de pildă, sănătatea şi bogăţia?
MENON: Ba şi aur de-ţi agoniseşti, şi argint, şi onoruri, şi înalte dregători în stat...
SOCRATE: Nu cumva te gândeşti şi la alte bunuri în afară de cele din această categorie?
MENON: Nu. Dar în tot cazul mă gândesc la toate câte sunt din d această categorie.
SOCRATE: Bine. A-ţi agonisi aur şi argint este o virtute; aşa sună părerea lui Menon, prietenul, prin părinţi, al marelui rege. Dar n-adaugi acestei agonisiri, Menon, şi vorbele „pe căi drepte şi legiuite", sau asta-i cu totul indiferent? Ba, deşi le va agonisi cineva chiar pe nedrept, tu o numeşti tot virtute?
MENON: Deloc, Socrate.
SOCRATE: Atunci, viciu?
MENON: Negreşit.
SOCRATE: Pe cât se pare, trebuie să adăugăm acestei agonisiri dreptatea, cumpătarea, sfinţenia ori vreo altă parte a virtuţi ; că de nu, virtute nu va fi, oricâte bunuri ar agonisi. e MENON: în adevăr, cum ar putea avea fi nţă virtutea fără acestea?
SOCRATE: Faptul de a nu mai umbla după aur şi argint, nici pentru sine nici pentru altul, ori de câte ori n-avem la îndemână pentru aceasta calea cea dreaptă, nu-i şi dezinteresarea asta tot o virtute?
MENON: Aşa se pare.
SOCRATE: Prin urmare, agonisirea unor astfel de bunuri întru nimic nu este mai mult virtute ca lipsa lor; dimpotrivă, pe cât se pare, numai ceea ce se face cu ajutorul dreptăţi este virtute şi-i viciu ceea ce 79a se săvârşeşte fără toate cele de felul acesta.
MENON: Găsesc că-i necesar să fie cum zici.
SOCRATE: Bine, dar n-am spus puţin mai înainte că fiecare din acestea: dreptatea, cumpătarea... şi toate cele de felul lor sunt o părticică din virtute?
MENON: Da.
SOCRATE: Aşa, Menon? îţi baţi joc de mine?
MENON: De ce, Socrate?
SOCRATE: Că adineauri doar te-am rugat să nu fărâmiţezi şi îmbucătăţeşti virtutea. Mai mult, ţi-am dat şi pilde cum ar trebui să
358
