SOCRATE: Şi felul meu de exprimare a fost poate în sensul deprinderi tale. Totodată înţelegi, cred, că după o asemenea expunere vei fi şi tu în stare să ne lămureşti: ce-i vocea, ce-i mirosul, ce sunt atâtea altele din aceeaşi categorie. e MENON: Nici vorbă.
SOCRATE: Menon, răspunsul meu e în stil de tragedie; de aceea ţi-e mai pe plac decât cel asupra figuri .
MENON: Aşa e.
SOCRATE: Şi totuşi, o, fiu al lui Alexidemos, lucrul nu-i astfel. Cât pot fi eu de convins, răspunsul acesta e mai bun decât acela. Socotesc că nici tu n-ai mai crede altfel de n-ar trebui, cum ziceai ieri, să pleci înainte de ziua „misterelor", ci ai mai rămâne până după ce te-ai iniţia...
MENON: Aş rămâne, Socrate, de-aş şti că-mi vei mai spune multe din acestea.
77a
SOCRATE: Bunăvoinţa nu-mi va lipsi; şi de dragul tău şi-n interesul meu chiar, voi spune cât vrei din acestea. Mi-e teamă numai că nu voi fi în stare să vorbesc prea multe în direcţia aceasta. Dar haide, încearcă să te ţi şi tu de făgăduiala ce mi-ai dat: vorbeşte de virtute în genere, spune ce este fără a face dintr-un lucru mai multe, cum se zice în glumă pe socoteala celor care sparg câte ceva; tu, lăsând vasul întreg şi sănătos, spune ce-i virtutea. Cât priveşte pildele, ai luat destule de la b mine.
354
355
PLATON
Menon defineşte virtutea: „iubirea lucrurilor frumoase"
MENON: După mine, Socrate, virtutea este, cum zice poetul, „să te bucuri de cele frumoase şi să fi tare". Da, eu numesc asta virtute: când, dorind cele frumoase, poţi să le şi agoniseşti.
SOCRATE: Când vorbeşti de un om doritor al lucrurilor frumoase, nu numeşti în acelaşi timp pe doritorul celor bune?
MENON: Nici vorbă.
SOCRATE: Sunt şi uni care doresc cele rele, cum alţi caută pe cele bune? Ce, prietene, după
părerea ta, nu-s toţi oameni doritori ai celor bune?
MENON: Nu găsesc.
SOCRATE: Cum, există doritori de rele?
MENON: Da.
SOCRATE: Desigur, încredinţaţi că-s bune cele rele. Nu vrei să zici aşa? Sau, cu toate că-şi dau seama de cele rele ca atare, sunt totuşi doritori lor?
MENON: Cred că-i şi un caz şi celălalt.
SOCRATE: Să ne înţelegem, Menon, după tine cineva poate cunoaşte cele rele ca atare şi să fie totuşi doritorul lor?
MENON: Nici o îndoială.
SOCRATE: Dar ce înţelegi tu prin „a dori"? înţelegi prin asta o realizare pentru sine?
MENON: O realizare doresc, că ce alta?
SOCRATE: Socotind cumva că şi relele pot fi de folos cui i se întâmplă, sau chiar şti nd că aduc vătămare cui îi ies în cale?
MENON: Sunt şi uni care socotesc că relele aduc folos, sunt şi dintre cei care ştiu că vatămă.
SOCRATE: Crezi că, dându-şi seama că relele sunt rele, există oameni care socotesc totuşi că şi relele aduc folos?
MENON: Chiar asta n-aş putea-o crede.
SOCRATE: Este dar învederat că aceştia, de care vorbeşti, nu-s doritori relelor, ca uni ce nici nu le cunosc; ei sunt doritori ai lucrurilor pe care le-au crezut bune şi care de fapt sunt rele. Necunoscători ai relelor, ba fi nd chiar în idee că au a face cu cele bune, ei sunt în realitate doritori ai celor bune. Sau
nu?
MENON: Sunt ceva sorţi să aibă dreptate.
356
MENON
SOCRATE: Dar ce, doritori relelor, adică cei care ştiu, cum zici tu, că relele vatămă cui li se întâmplă, îşi dau seama cu siguranţă că vor fi păgubiţi de ele?
MENON: în mod necesar.
SOCRATE: Dar aceştia nu cred despre cei păgubiţi că suferă în măsura în care au fost păgubiţi?
MENON: în mod necesar şi asta.
SOCRATE: Şi că cei care suferă sunt nişte nenorociţi?
MENON: Cred.
