— De ce?
Tonul deveni aspru şi nerăbdător.
— Pentru că vreau să ştiu că vei îndeplini sarcina aşa cum trebuie, din cauza asta.
— Trebuie să ţin relicvele cât se poate de departe una de cealaltă, până în ultimul moment. Trebuie să fac câte o fotografie a mea, cu fiecare relicvă, cu Ierusalimul în fundal, cu telefonul pe care mi l-ai dat. Trebuie să-ţi trimit ţie mesaje cu fotografiile.
— Corect. Şi nu uita să ţii o relicvă pe fereastră, una în baie şi
272 ➢
cealaltă în seiful hotelului.
— Vrei să-mi spui de ce?
— Sunt anumite lucruri pe care nu am libertatea să ţi le spun. Pur şi simplu, trebuie să-mi accepţi ordinele şi să acţionezi în consecinţă.
Îţi place camera pe care ţi-am ales-o? Nu-i aşa că priveliştea este uluitoare?
Giovanni nu dorea să aibă discuţii politicoase cu el. Rămase tăcut.
— Bine, în regulă, atunci, spuse Schneider scurt. O să te contactez curând, în legătură cu al doilea pachet. Aminteşte-ţi să rămâi în camera ta, ascuns.
Schneider închise telefonul. Singura persoană care se mai afla în biroul lui de la Berlin era Gerhardt, aşezat cu picioarele pe măsuţa de cafea. Nimeni altcineva nu s-ar fi purtat atât de degajat în faţa preşedintelui băncii, dar Gerhardt era mereu un caz special – un fiu, nici biologic, nici adoptat oficial, dar, oricum, cel mai apropiat lucru de un copil, pe care îl avea Schneider. Gerhardt era acum cu zece ani mai bătrân decât fusese tatăl lui, Oskar, în ziua în care fusese ucis în Antarctica, dar, în Gerhardt, Schneider putea să-l vadă, limpede, pe fostul lui prieten. Aceeaşi lipsă de respect, aceeaşi individualitate şi, da, chiar acelaşi tip de vulgaritate. Soţia lui Schneider nu ştia asta, dar, după moartea lui, un sfert din avere va ajunge la Gerhardt, un sfert la soţie şi restul la Cavalerii lui Longinus, pentru a duce cauza mai departe. Aproape că se înfioră când se gândi ce va face Gerhardt cu această bogăţie. Câte curve, câte automobile putea să cumpere un bărbat? Dar el nu va mai fi prin preajmă să vadă asta, nu-i aşa? Tot ceea ce conta era ca promisiunea lui faţă de Oskar să fie îndeplinită.
Gerhardt îşi întinse braţele şi căscă.
— Eşti sigur că va fi o explozie când se ating?
Schneider îşi împreună degetele, gânditor.
— Ştim din scrisorile lui Rahn către Himmler şi din experienţele noastre personale că dacă sunt apropiate una de alta, se generează
căldură. Rahn a speculat că relicvele de la Viena, cumva, au ajuns în contact direct, în timp ce el lua prânzul. Explozia s-a produs cu doar o mică bucată de metal dintr-un cui. Aceasta va implica întreaga relicvă. Ar trebui să fie o explozie interesantă, mult mai puternică
decât cea care a zguduit Trezoreria Imperială în 1935. Nu putem decât
273 ➢
să aşteptăm şi să sperăm. Dacă soarta este de partea noastră, explozia va fi masivă şi Ierusalimul va fi distrus. Dacă va fi extraordinar de favorabilă, atunci va şterge Israelul de pe hartă şi poate chiar mai mult. Asta va duce mult mai aproape de finalizare treaba pe care a început-o Hitler.
— Dar acolo nu trăiesc numai evrei, spuse Gerhardt.
— Să omori şi nişte arabi e cireaşa de pe tort.
— Şi după asta? întrebă bărbatul masiv.
— Odată ce se întâmplă asta, vom emite un comunicat din partea Cavalerilor lui Longinus, în care vom da detalii despre ce am făcut şi cum am făcut. Vom publica fotografii ale preotului împreună cu relicvele. Ce delicios! Relicvele lui Hristos, în mâinile unui preot sfânt şi admirat, formând împreună instrumentul distrugerii Israelului.
Vom fi condamnaţi, desigur, pe toate canalele obişnuite. Dar va fi şi o chemare la acţiune, un strigăt de adunare pentru naţionaliştii şi patrioţii din toată Germania şi din Europa, care vor vedea această
acţiune drept ceea ce este: prima salvă trasă în noul război, pe care unii îl vor numi război sfânt, care va anunţa începuturile celui de al Patrulea Reich. Din haosul Orientului Mijlociu sfărâmat şi din turbulenţele pe care le vor porni evreii, arabii şi creştinii, care vor sări unii la gâtul celorlalţi, noi ne vom ridica şi vom umple golul.
Gerhardt se ridică şi îşi anunţă intenţia de a lua al doilea mic dejun.
— Ideologia nu are nicio semnificaţie pentru tine? întrebă
Schneider.
— Dacă tu eşti fericit, Lambret, şi eu sunt fericit. Las ideologia în seama ta.
Telefonul lui Giovanni sună din nou. Simţi cum i se strânse stomacul când se duse să răspundă. Nu putea suporta să discute cu vocea germanică, lipsită de trup, de două ori în aceeaşi zi. Dar nu erau decât cei de la recepţia hotelului, care-l informau că primise încă
un colet FedEx. Pachetul îi fusese lăsat la uşă, conform instrucţiunilor lui, şi el îl recuperă la scurt timp după plecarea recepţionerului.
Cutia era grea. Expediţia costase peste o sută de euro. Pe declaraţia vamală scria: „Obiecte decorative – design interior – valoare 250
274 ➢
euro”.
Deschise capacul şi căută înăuntru.
Atinse ceva plat şi în colţuri. Când îl trase afară, văzu că era un suport pentru cărţi, din bronz, filigranat. Apoi perechea lui.
