— Nu ştiu dacă încearcă în mod conştient să ajungă la noi, spuse ea, dar o face.
— Deci cineva l-a dus din Spania în Israel, spuse Cecchi.
— Credeam că aţi spus că există o alertă internaţională referitoare la el, spuse Cal. Nu ar fi trebuit să fie observat la un aeroport?
— Dacă şi-ar fi folosit propriul paşaport, probabil că da.
— Credeţi că oamenii din spatele acestei afaceri sunt atât de sofisticaţi? întrebă Irene.
— Cu siguranţă nu sunt nişte criminali obişnuiţi, spuse Cecchi.
Care este scopul lor? Numai Dumnezeu ştie, dar sunt destul sofisticaţi. Pot să iau desenul?
Ea i-l dădu.
— Mama mea. Mătuşa mea. Nepotul meu. Aţi spus că veţi suna.
— O voi face. Mai am nevoie de încă puţin timp. Este extrem de dificil.
Comandantul Caral îşi parcă maşina în faţa terminalului unu al aeroportului din Barcelona şi se duse direct spre centrul operativ de securitate. Directorul securităţii era un fost ofiţer al Gărzii Civile, pe care îl cunoştea destul de bine. Schimbară câteva amabilităţi şi apoi trecură la subiect. Directorul avea o fotografie a lui Giovanni, pe care Caral i-o trimisese mai devreme prin e-mail.
— La solicitarea ta, comandante, am verificat numele lui Giovanni Berardino în toate sistemele de rezervări şi controale şi liste de pasageri. Nimeni cu acest nume nu a trecut prin acest aeroport pe durata zilelor pentru care am făcut cercetarea.
— Este posibil să fi călătorit cu documente de identitate false.
— Sigur, există întotdeauna această posibilitate. Aşa că a trebuit să
revedem toate filmările camerelor de securitate din ultimele trei zile, de la birourile de check-in ale tuturor zborurilor spre Israel. Apropo, ştii cât de dificil a fost?
— Dificil? De ce? Câte linii aeriene zboară pe ruta asta?
— Direct, nu prea multe. Doar Iberia, El-Al şi Arkia. Cu o escală, nici măcar nu vrei să ştii. Peste o duzină.
— Uite, îţi apreciez eforturile. Ăsta este un caz extrem de important. Îţi rămân dator, Pau.
269 ➢
— Ei bine, n-am găsit nimic la birourile de check-in. Prea multe imagini proaste ca să putem fi siguri că omul tău a trecut sau nu pe acolo.
— Rahat.
— Dar pentru că ai spus că-mi eşti dator, ar trebui să te pregăteşti de plată. L-am găsit sau, cel puţin, cred că l-am găsit.
— Arată-mi.
— L-am găsit tipul ăsta, la un punct de securitate, când trecea printr-un detector de metale. Spune-mi tu dacă crezi că este acelaşi tip.
Caral ţinu cele două fotografii una lângă alta. În mâna stângă ţinea fotografia clară a unui Giovanni, cu capul gol, îmbrăcat în cămaşa sa preoţească neagră şi cu gulerul clerical. Cealaltă fotografie era mai puţin clară, a unui bărbat îmbrăcat în haine civile şi cu o şapcă.
Studie fotografiile şi întrebă.
— Mai ai şi alte poze?
— Asta era cea mai clară.
— Nu pare să fie nimeni cu el, spuse Caral.
— Mai sunt o familie cu copii, care a trecut deja, şi două doamne în vârstă, în spatele lui.
— Sunt de acord. Pare să călătorească singur.
Caral se uită din nou la fotografii şi spuse:
— Ştii, cred că este omul nostru. El este, cu siguranţă.
Înarmat cu informaţiile de la Caral, Cecchi îşi contactă omologul din SISMI, Agenţia Militară de Informaţii şi Securitate şi îi expuse cazul, pentru a apela la ajutorul israelienilor.
— Asta este un fel de glumă? îl întrebă directorul adjunct.
— Eşti în poziţia în care mă aflam şi eu acum câteva zile, spuse Cecchi. Dar un desen ca ăsta ne-a dus la descoperirea ascunzătorii bandei, din Spania. Dovezile ADN prelevate arată că preotul a fost ţinut acolo.
— Crezi în rahatul ăsta.
— Absolut, cred.
