— Când nu plouă, toarnă. Dar asta este bine.

Pe măsură ce discutau, simţi nişte semnale contradictorii din partea ei. Nu mai era nici pe departe atât de vioaie şi implicată cum fusese înainte de călătoria lui.

— Cum a fost în Italia? întrebă ea.

— Veni, vidi, viei, spuse el.

— Pardon?

La început, el crezu că glumeşte, dar arăta prea serioasă. Mai degrabă decât să deplângă decesul educaţiei clasice în America, el îi explică:

— Latină. Iulius Cezar. Am venit, am văzut, am cucerit.

— Am studiat spaniolă, spuse ea sorbind din paharul cu apă. Deci, a mers bine?

— Destul de bine. Am rezolvat treaba la Vatican.

— L-ai văzut pe papă? întrebă ea.

— Aşa ar fi trebuit, dar mi-a tras ţeapă.

— Glumeam, spuse ea.

— Eu nu. Chiar mi-a tras ţeapă.

Ea aruncă o privire distrată prin local şi îşi stoarse lămâia în băutură.

— Eşti în regulă? întrebă el. Am, cumva, impresia că nu vrei cu adevărat să fii aici.

— E chiar atât de evident?

— Ce s-a întâmplat?

— Am cunoscut pe cineva săptămâna trecută.

El zâmbi când înţelese că nu era deloc dezamăgit. Nu se gândise serios că ea ar fi fost genul lui şi asta fusese înainte să afle că nu ştia despre Iulius Cezar.

— Felicitări. Cine-i norocosul?

 156 ➢

— Ei bine, asta mă îngrijorează. Este un student la master, chiar dacă e mai în vârstă ca mine.

— În departamentul tău?

Ea aprobă din cap.

— Hm, este studentul tău?

— Nu, face cu totul altceva.

— Atunci relaxează-te, eşti în regulă. Politica universităţii este că

membrii corpului didactic nu pot avea relaţii cu cei care nu sunt absolvenţi. Punct. De asemenea, nu poţi face sex cu absolvenţi care sunt la masterat dacă îi supraveghezi, evaluezi sau notezi. Altfel, dă-i drumul. Dar chiar şi aşa, ţi-aş recomanda discreţie. Eşti nouă pe aici, şi şeful tău, din câte îl cunosc eu, este de modă veche. Asta dacă încă

eşti interesată să obţii vreodată titularizarea.

— O, Doamne, da. Sunt disperată după titularizare. Probabil că n-ar trebui să întreb, dar ţi s-a întâmplat vreodată aşa ceva?

— Nu comentez, spuse el şi făcu cu ochiul.

— Nu eşti supărat pe mine, nu-i aşa? întrebă ea. Nu mi-am făcut încă destui prieteni ca să-mi permit să pierd vreunul.

— Sigur că nu sunt. El ridică paharul. Pentru prietenie.

Îşi dori doar ca ea să-i fi spus asta înainte să fi făcut ordine în casă, să scoată prosoape curate şi să facă patul.

Cal locuia pe Lowell Street, una dintre acele drumuri înverzite, aflate la câţiva paşi de universitate, care erau căutate de profesori.

Casa era un edificiu victorian renovat, aflat pe o bucată minusculă de teren, cu spaţiu în spate cât de o terasă mică şi un loc pentru grătar.

O cumpărase când fusese titularizat ca profesor, cu banii din moştenire. Acum, după mulţi ani, valoarea proprietăţilor din această

zonă urcase şi el era aranjat, într-un cuib de burlac extravagant, cu suficient loc pentru toate cărţile, hărţile şi obiectele de artă pe care putea spera să le strângă.

Îşi aruncă cheia într-o replică a unui vas copt din bronz şi se îndreptă spre dormitor, de unde luă o carte de pe noptieră. Se apucase de curând să recitească seria Măştile zeilor, a lui Joseph Campbell, şi, dimineaţa, s-ar fi trezit cu Campbell alături de el, nu cu chimista. Dar era încă obosit după călătorie şi nu reuşi să citească

 157 ➢

prea multe pagini înainte de a adormi.

Se întâmplă exact la 11.05 p.m., conform radioului său cu ceas.

Nu dormise decât vreo treizeci de minute şi, în starea lui de ameţeală, nu era sigur dacă visează, pentru că ceea ce vedea părea să

fie un vis.

Nu ştia ce anume îl trezise. Camera era complet tăcută, cu excepţia fâşâitului paletelor ventilatorului din tavan.

În spaţiul dintre patul lui şi baie, acolo unde pe podea era aşezat un frumos covor Baluchi, părea să se deruleze o scenă. Ca şi cum ar fi fost proiectat un film 3D, fără sonor, un film atât de real încât Cal se ridică imediat şi scăpă o înjurătură.

Era pe punctul să-şi arunce cearceaful de pe el şi să se apere împotriva intrusului când îşi dădu seama pe cine vedea.

Giovanni Berardino.