Legistul, o doamnă cu un temperament nervos, cu două degete pătate de nicotină, scoase dosarul autopsiei şi îi spuse lui Cal că nu-i putea acorda mai mult de câteva minute.
— Fratele Augustin a fost adus direct aici, de la mănăstire?
— Unde altundeva ar fi putut să-l ducă? se încruntă ea.
— Care a fost cauza morţii?
— Traumă craniană, gâtul rupt, înecare. Lucruri care i se întâmplă
unui om care cade în fântână.
— I-aţi examinat încheieturile mâinilor?
— L-am examinat în întregime, asta mi-e meseria.
— Şi?
— Şi ce?
— Cum vi s-au părut încheieturile lui?
Iritată, aruncă o privire pe notiţe.
— Încheieturile erau normale.
— Nicio ulceraţie a pielii? Niciun semn de răni vindecate?
— Normale.
— În regulă. Mai avea şi alte răni?
— Căzuse într-un puţ adânc. Mai erau şi alte fracturi, desigur.
Umărul stâng şi clavicula. Trei coaste. Două falange de la mâna dreaptă.
— Îmi pare rău, întrebă el, ce sunt falangele?
Ea arătă spre mâna cu care fuma.
— Oasele degetelor. Degetul mic şi arătătorul.
— Cum îţi rupi aceste două oase într-o astfel de cădere?
Ea se ridică şi scoase un pachet de ţigări şi o brichetă din sertarul biroului. Părea că are întâlnire cu zona pentru fumători din spatele spitalului şi trebuia neapărat să ajungă.
— Fracturile astea nu se potrivesc. Arătau ca nişte fracturi de zdrobire, genul de fracturi pe care le capeţi când cineva îţi strânge mâna prea tare.
126 ➢
Ea era pe jumătate ieşită pe uşă şi îi spuse că timpul lui se încheiase.
Pe hol, mai reuşi să o întrebe o singură chestie, înainte ca ea să
dispară pe scări.
— Cum se potriveşte această rană cu părerea dumneavoastră că
acesta a fost un accident?
— Viaţa e nasoală. La fel şi moartea. Nimic nu este perfect.
Călugărul a alunecat şi a căzut în fântână.
127 ➢
PAISPREZECE
Încă din primele zile ale pontificatului său, papa Celestin alesese să
locuiască şi să lucreze în locuri modeste. Cardinalul Lauriat, din contră.
Birourile secretarului de stat al Vaticanului se aflau în Palatul Apostolic şi erau somptuos decorate, cu ferestre enorme, cu draperii, parchet strălucitor, candelabre de cristal, mese cu frunze aurite şi cu blaturi de marmură şi nepreţuite picturi renascentiste.
Un monsenior italian, unul dintre asistenţii cardinalului secretar, îl introduse pe Cal în încăpere. Cardinalul Pascal Lauriat se ridică de la biroul lui cu sculpturi elaborate ca să-l întâmpine. Era un bărbat îndesat, cu o bărbiţă de ţap încărunţită şi o mustaţă subţire, care-şi petrecuse ultimele două decenii la Vatican. Deşi vorbea fluent şase limbi şi, în ultima vreme, vorbea mai mult în italiană, el i se adresă în engleză, cu accentul puternic al oraşului său de baştină, Strasbourg.
— Profesore Donovan, am fost îngrijoraţi pentru sănătatea dumneavoastră, spuse el şi-l rugă să ia loc într-un fotoliu de pluş.
