Într-o pijama albastru deschis.

Tânărul plinuţ părea înspăimântat şi părea că se luptă împotriva unor mâini nevăzute care trăgeau de el.

Brusc, se întoarse la nouăzeci de grade şi păru să privească direct în ochii lui Cal. Spuse ceva. De două ori.

Cal se strădui să citească pe buze.

Apoi peste capul lui apăru un sac negru şi scena dispăru. Din nou, dormitorul era normal.

Cal se ridică şi se duse pe locul în care îl văzuse pe Giovanni.

Respirând greu din cauza şocului, se aşeză din nou pe pat şi încercă

să înţeleagă ce văzuse.

Reluă în minte mişcarea gurii lui Giovanni, dar cuvintele nu păreau să se lege.

În engleză.

— Nu în engleză, în italiană, spuse Cal cu voce tare.

Atunci îşi dădu seama.

Nu era o frază, ci un cuvânt cu multe silabe.

Aiutatemi! Aiutatemi!

Ajutaţi-mă! Ajutaţi-mă!

Exact în acelaşi timp, în dormitorul ei din Francavilla, Irene Berardino fu trezită de o senzaţie stranie. La 5.05 a.m., când mai erau

 158 ➢

vreo douăzeci de minute până la răsăritul soarelui, când lumina rozalie se strecura printre perdelele ei. Mai târziu, nu va mai fi atât de sigură ce anume o trezise, dar ştia că nu auzise niciun sunet.

Dar viziunea fratelui ei, în pijama, lângă piciorul patului ei, o şocă

atât de tare încât ţipă şi o sperie pe mama ei, care dormea în camera de vizavi.

Giovanni părea înspăimântat şi părea că se opunea unor forţe care-l trăgeau.

Apoi se răsuci şi spuse ceva către ea. Din nou, ulterior, ea o va asemăna cu experienţa privitului la televizor cu sunetul oprit.

Ştia că era iraţional. Ştia că el nu fusese cu adevărat acolo. Dar ea tot îl strigă.

— Giovanni!

Se întâmplă ca şi cum cineva ar fi dat brusc volumul la maximum.

Era atât de tare încât o sperie şi o făcu să ţipe.

Ajutaţi-mă! Ajutaţi-mă!

Cal încercă să adoarmă din nou, dar halucinaţiile sale fuseseră atât de vii şi tulburătoare, încât rămase treaz până la 2.30 a.m., după care renunţă şi se duse să-şi facă o cafea. Era o diferenţă de şase ore faţă

de Italia şi, la 3 dimineaţa, o oră destul de convenabilă pentru un apel, sună la numărul casei parohiale a lui Giovanni, în Monte Sulla.

Îi răspunse o femeie; părea grăbită şi tulburată când îl salută. Cal îi vorbi în limba italiană.

— Bună ziua, sunt Calvin Donovan. V-am vizitat de curând în numele Vaticanului.

— Da, da, profesore Donovan, sunt maica Vera, răspunse ea cu respiraţia întretăiată.

— Mă întreb dacă nu aş putea să vorbesc cu părintele Berardino.

— O, Dumnezeule! Dumenzeule! strigă ea. Padre Gio a dispărut, profesore. A dispărut. Au venit nişte bărbaţi şi l-au luat, azi de dimineaţă. Purtau măşti. Este şi poliţia aici. Nu ştim ce să facem. Ce ar trebui să facem?

 159 ➢

ŞAPTESPREZECE

Cal nu încercase niciodată să găsească la telefon un secretar de stat al Vaticanului, dar se dovedi a fi o sarcină dificilă. Prima dată când sună, se prezentă şi întrebă de cardinalul Lauriat doar pentru a primi răspunsul că prelatul nu este disponibil.

— Când va fi disponibil? întrebă el.

Un monsenior îi răspunse că era greu de ştiut.

— Trebuie să vorbesc cu el astăzi. Îi puteţi transmite, vă rog, că a sunat Calvin Donovan? Acesta este numărul meu de mobil.

Încercă din nou, o oră mai târziu, de asemenea fără succes.

În cele din urmă, la al treilea apel, insistă.

— Uitaţi ce este. Îmi pare rău, dar trebuie să-i transmiteţi cardinalului că trebuie neapărat să vorbesc cu el. Este vorba despre preotul Giovanni Berardino. Biroul dumneavoastră este informat că a fost răpit?

— Îmi pare rău, aţi spus răpit? întrebă monseniorul.

— Da, astăzi de dimineaţă, devreme.

— Puteţi să rămâneţi la telefon, vă rog?

Secretarul de stat veni imediat la telefon şi Cal presupuse că fusese acolo toată dimineaţa, ocolindu-i apelurile.

— Profesore, sper că aţi avut o călătorie liniştită spre casă, spuse Lauriat.