Preotul se holbă nedumerit la el, ceea ce-l determină pe Gerhardt să întrebe din nou.

— Stigmatele mele? spuse, în sfârşit, Giovanni. Despre asta mă

întrebaţi?

— Da, foarte bine, ţi-ai dat seama despre ce te întreb, spuse Gerhardt, sarcastic.

— Dar, cu siguranţă, vă daţi seama că nu ştiu cum am ajuns să am aceste răni. Hristos probabil că are vreun plan cu mine.

Celălalt bărbat pufăi.

— Mă întreb dacă noi facem parte din acest plan.

Gerhardt se întoarse spre el şi îi spuse:

— De ce nu te duci sus să verifici dacă pilotul-automat este în funcţiune?

— Sigur că este în funcţiune.

— Du-te! îi porunci Gerhardt.

Bărbatul se strecură ca un câine bătut şi trânti uşa glisantă de canatul ei.

Giovanni stătea cu capul plecat şi Gerhardt îi spuse să se uite la el.

— Ştiu că ai fost la Biserica Sf. Atanasie. Ştiu că l-ai urmat pe fratele Augustin în criptă. Ştiu că ai început să sângerezi de a doua zi.

Ceea ce vreau să aflu este ce era în criptă?

O expresie de teroare şi dezgust îi schimonosi faţa lui Giovanni.

— Cine eşti? spuse el cu o voce pierită.

— Nu contează cine sunt eu. Ce era în criptă?

— Nimic. Nu era nimic.

— Era o ţepuşă, nu-i aşa? spuse Gerhardt. O ţepuşă, un cui mare, nu?

Preotul nu spuse nimic.

Gerhardt adusese cu el o geantă mică. Desfăcu fermoarul, scoase de acolo un obiect învelit într-o cârpă şi făcu un adevărat spectacol din dezvelirea lui.

 166 ➢

Giovanni se holbă la vârful de suliţă.

— Ceva mai multă lumină, spuse Gerhardt şi trase perdeaua aflată

deasupra banchetei lui. Lumina strălucitoare a soarelui ajunse pe teaca aurie care înconjura mijlocul suliţei şi se reflectă în pupilele dilatate ale preotului, făcându-l să clipească.

— Ştii ce este asta?

Giovanni negă din cap.

— E cunoscută sub multe nume. Suliţa Destinului. Lancea lui Longinus. Lancea Sfântă. Este vârful suliţei care a fost înfiptă în coastele lui Iisus atunci când se afla răstignit pe cruce.

Giovanni simţi cum i se uscă gura. Îşi simţea limba groasă şi inutilă. Vocea lui nu mai părea să fie a lui.

— Este cea adevărată?

— Tu să-mi spui. Uite, ridică mâinile şi apuc-o. Tu să-mi spui dacă

este adevărată.

Giovanni o luă cu mâinile încătuşate şi cercetă artefactul greu, negru şi auriu.

— Ei bine, e adevărat?

— Nu, spuse preotul, încet. Nu e adevărat.

— De unde ştii?

— Pur şi simplu, ştiu.

— Ei bine, ai absolută dreptate, spuse Gerhardt şi zâmbi pentru prima dată, arătând un şir de dinţi foarte albi. Este o replică. Una excelentă, dar un fals. Dar tu nu eşti un fals, nu-i aşa, Giovanni? Tu eşti autentic. Ceva te-a făcut să sângerezi şi nu este ceva ce ţi-ai provocat tu însuţi. Deci, te întreb din nou. Ce era în criptă? Era un cui?

Când nu primi niciun răspuns, Gerhardt îi luă lancea din mână şi o încercă în palmă.

— Este destul de ascuţită, spuse el.

Apoi, cu abilitatea unei pisici, apucă mâna dreaptă a lui Giovanni şi o trase spre el. Cătuşele îi traseră şi mâna stângă. Bandajul de la încheietura mâinii drepte era pătat cu un strop de sânge şi Garhardt îl folosi ca ţintă, înfigând vârful de lance în el, în timp ce ţinea strâns mâna preotului.

Singurul lucru care-l făcu să se oprească era faptul că îl deranjau

 167 ➢

ţipetele lui Giovanni.

Părea că preotul era pe cale să leşine. Pleoapele îi tremurau.

Gerhardt luă o sticlă cu apă şi i-o turnă în cap.

Când Giovanni deschise din nou ochii, se trezi holbându-se direct în bicepsul stâng al uriaşului. Jumătatea de jos a unui tatuaj îi ieşea de sub mânecă şi Giovanni încă se holba la el atunci când întrebările începură din nou şi oţelul negru îi străpunse iarăşi rana deschisă.

Căpitanul cursei Alitalia de la Boston la Roma anunţă că zburau la altitudinea de croazieră şi stinse semnul pentru prinderea centurilor de siguranţă. O însoţitoare de zbor de la clasa business, care îi zâmbise fără jenă lui Cal încă din momentul în care urcase în avion, veni lângă scaunul lui şi îl întrebă dacă dorea să-i aducă încă o băutură.