întrebare. Ce credeţi că se afla în criptă?
Cal ridică din umeri.
— N-am nici cea mai vagă idee.
Doctorul Tellini păru, în general, mai călduros decât şi-l amintea Cal. Poate că era felul lui de a se purta cu pacienţii; sau poate că era din cauza prezenţei cardinalului secretar. În orice caz, era îndatoritor şi îşi exprimă îngrijorarea privind contuzia lui Cal. Cardinalul Gallegos, şeful Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, era mai scorţos, un spaniol uscat, fost arhiepiscop al Madridului, care nu trăda niciun pic de emoţie.
— Sunt bine, serios, îi spuse Cal lui Tellini. Am trecut peste.
Cardinalul Lauriat îşi exprimă aşteptările.
— Sunt conştient de faptul că un comitet al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei se va întâlni în curând ca să asculte atât raportul Consulta Medica, realizat de doctorul Tellini, cât şi pe cel al profesorului Donovan. Având în vedere accidentul de maşină al profesorului, am fost de acord să accept raportul său verbal, astfel încât el să se poată întoarce cât mai repede acasă, să-şi revină, eliberat de povara altei misiuni.
Tellini ridică din sprâncene, dar faţa lui Gallegos rămase nemişcată. „O faţă de poker”, gândi Cal.
— Aşa că, astăzi, spuse Lauriat, vă voi ruga să ascultaţi impresiile lui despre Giovanni Berardino şi să-i acceptaţi comentariile ca pe evaluarea finală şi completă a acestui caz. Poţi, desigur, să iei note, Ramon.
Gallegos dădu din cap şi îşi deschise servieta subţire de unde scoase un blocnotes şi un pix.
— Profesore, spuse Lauriat, aveţi cuvântul.
Cal era un lector universitar talentat şi un vorbitor academic care putea să facă faţă unei audienţe prin pregătire şi aptitudini oratorice.
132 ➢
Dar nu era actor. Prezentările lui se bazau pe fapte, cât putea de bine cu sinceritate şi profesionalism. Ceea ce i se ceruse să facă astăzi era să interpreteze un rol, să disimuleze, să omită, să mintă pe faţă. Şi trebuia să o facă spontan.
În ceea ce păruse să fie o pauză mult prea lungă – dar în realitate nu fuseseră decât câteva secunde –, el trecu printr-un întreg proces mental de decizie. Termenii misiunii lui fuseseră destul de clari.
Raportul său era doar pentru ochii papei Celestin; cum urma să fie folosit după asta, nu era treaba lui Cal. El renunţase la drepturile de a publica materialul fără permisiunea scrisă a Vaticanului. Dacă nu se supunea cerinţelor secretarului de stat, însemna să-l trădeze nu numai pe cardinal, ci şi pe papă, care, presupunea el, lua deciziile în cazul lui Padre Gio. Natura cercetărilor sale academice implica accesul destul de des la arhivele secrete ale Vaticanului, la Biblioteca Vaticanului şi la alte biblioteci ecleziastice din întreaga Europă, şi dacă îi era tăiat, munca lui viitoare avea de suferit. În sfârşit, trebuia să accepte următorul lucru: lumea politicii Vaticanului nu era lumea lui. Era a lor. Şi cine era el să spună cu mâna pe inimă, cu absolută
convingere, că acest om, acest preot, Giovanni, fusese, cumva, cu adevărat atins de un miracol?
Începu la fel ca şi în raportul scris către papă, cu o serie de declaraţii despre precedentele istorice. Le spuse că Giovanni Berardino trebuia să fie înţeles într-un context alături de alţi cinci sute de stigmatizaţi, documentaţi de-a lungul istoriei.
Lanţul acesta mergea înapoi până la Sfântul Francisc de Assisi. În secolul treisprezece, într-un refugiu spiritual în munţi, Sfântul Francisc trăise experienţa unei viziuni uluitoare şi halucinante a lui Hristos, după care apăruseră răni sângerânde, ca şi când cuiele mistice i-ar fi străpuns încheieturile şi picioarele şi lancea i-ar fi străpuns toracele.
În secolul paisprezece, Sfânta Caterina din Siena îşi arătase stigmatele în timpul unei vizite la Pisa. Rănile dispăruseră după ce Caterina se rugase lui Hristos să i le îndepărteze, astfel încât să nu fie subiectul unor amatori de senzaţional, dar, pe patul moarte, rănile apăruseră din nou.
În secolul nouăsprezece, vizionara germană Anne Catherine
133 ➢
Emmerich prezentase cele cinci stigmate şi îi sfidase pe doctorii care încercaseră să o dovedească impostoare.
În secolul douăzeci, unei alte germane, Therese Neuman, îi apăruseră rănile sângerânde ale Patimilor, inclusiv rănile biciuirii şi urmele circulare de pe frunte, în fiecare joi şi vineri, timp de treizeci şi şase de ani. Se spunea că ea trăise misterele Patimilor de aproape o mie de ori.
Şi apoi, desigur, mai era Padre Pio din Pietrelcina, stigmatizatul cu cea mai lungă suferinţă din istoria Bisericii, ale cărui stigmate duraseră cincizeci de ani. Rănile sângerânde din palme, din picioare şi din tors apăruseră pentru prima dată în timp ce asculta spovedanii, în 1918, şi persistaseră de atunci până cu câteva zile înainte de moartea sa, în 1968. În afară de stigmate, mai existau şi alte manifestări ale sfinţeniei lui Pio. Se spunea că sângele care curgea din rănile sale mirosea a parfum sau a flori, aşa-numitul miros al sfinţeniei. Apoi existaseră informaţii despre puterile lui de vindecare a bolnavilor, despre profeţiile sale, despre bilocaţie şi levitaţie şi capacitatea de a supravieţui pentru perioade lungi de timp fără
odihnă sau hrană.
De-a lungul vieţii sale, Biserica pornise investigaţii periodice referitoare la stigmatele sale, inclusiv evaluări medicale. Iniţial, atitudinea oficială fusese aceea de scepticism. Existase suspiciunea că
îşi provoca singur rănile şi, în 1920, i se interzisese să ţină slujba şi să
asculte spovedanii. Vaticanul dezbătuse propunerea de a-l muta la o mănăstire din nordul Italiei, dar existaseră temeri de revolte la San Giovanni Rotondo, aşa că îl lăsaseră pe loc. De-a lungul timpului, Vaticanul îşi îmblânzise atitudinea şi el fusese reabilitat treptat, deşi Biserica nu se pronunţase asupra naturii miraculoase a rănilor lui timp de decenii. Cursul lucrurilor se schimbase definitiv în anii ’60, când papa Paul al VI-lea respinsese orice sugestii referitoare la lipsa lui de sfinţenie. În 1947, tânărul preot polonez Karol Jozef Wojtyla îl vizitase pe Padre Pio şi se spovedise. Mulţi ani mai târziu, după ce devenise papă, el îşi amintise ce-i spusese Pio în ziua aceea; îi profeţise că va urca până pe cea mai înaltă poziţie din cadrul Bisericii şi Ioan Paul al II-lea fusese cel care-l canonizase pe Padre Pio în 2002.
— Deci, ca să revenim la Giovanni Berardino, spuse Cal, un bărbat
134 ➢
tânăr care, în multe feluri, este un caz tipic în colecţia de stigmatizaţi cunoscuţi şi care întruchipează toate provocările de validare pe care le poate întâlni o echipă de investigaţii. Aceste investigaţii au loc, de obicei, pe un fond emoţional puternic şi necesită o abordare riguroasă a colectării faptelor, observaţiilor şi evaluării medicale.
Rolul meu s-a limitat la discuţiile directe cu preotul, cu familia lui, cu prieteni şi colegi. Deoarece el a pretins că stigmatele i-au apărut în ziua de după vizita lui la o mănăstire din Croaţia, am vizitat locul respectiv şi am discutat cu singurul călugăr rămas. Dacă nu s-ar fi întâmplat întâlnirea mea precipitată cu muntele, aş fi revenit la Roma mai repede.
Ceilalţi râseră politicos şi el continuă. În timp ce vorbea, se cenzura pe sine şi, la fiecare omisiune, i se păru că vede cum înfloreşte un zâmbet pe buzele cardinalului Lauriat. Nu făcu nicio referire la versiunile diferite referitoare la motivul pentru care Antonio Forcisi nu-l însoţise pe Giovanni în criptă, nimic despre istoricul stigmatelor de la Sf. Atanasie şi despre evaluarea fratelui Augustin privind meritele lui Giovanni ca succesor al său şi nimic despre viziunea mistică pe care o trăise Cal atunci când tânărul îl atinsese sau despre convingerea lui că accidentul de maşină nu fusese un accident.
Era momentul să treacă la concluzii.
— Mi s-a părut că este un tânăr amabil şi pios, care părea sincer şi lipsit de viclenie. Aspiraţiile lui nu par să meargă dincolo de a rămâne în parohia sa şi a se îngriji de nevoile comunităţii sale. Nu este avid de publicitate. Acestea fiind spuse, nu sunt psihiatru şi, prin urmare, nu sunt calificat să descopăr semne subtile de psihopatologie. Discuţiile cu prietenii şi cu familia sa n-au adus prea multe lucruri în plus faţă
de acest tipar al faptelor. Sf. Atanasie este o biserică deosebită pentru că este extrem de veche, dar nu a oferit niciun indiciu referitor la apariţia stigmatelor sale. Abia aştept să ascult opinia medicală a doctorului Tellini, dar, în concluzie, ar trebui să spun că, după
părerea mea, natura stigmatelor sale este neconcludentă. Cu siguranţă, nu pot exclude posibilitatea unei imposturi intenţionate sau a provocării inconştiente a rănilor.
În momentul în care se opri din vorbit, fu cuprins de vinovăţie.
135 ➢
