— Numărul trei, spuse în şoaptă.
Durerea fu instantanee şi el reuşi să-şi înăbuşe un strigăt.
O simţise înainte să observe ce se întâmplase.
Penseta fierbinte şi spinul se aflau pe podea, acolo unde le scăpase.
Spinul şi penseta străluceau ca nişte tăciuni abia scoşi din foc. Avea arsuri pe degetul arătător şi pe degetul mare, acolo unde ţinuse penseta.
Rahn privi imediat spre lance şi înghiţi în sec. Fierul negru al armei era roşu şi strălucitor şi din bucata de catifea se ridicau fuioare de fum.
— Străluceşte ca focul, şopti el. Cuvintele ieşiseră cam prea tare şi se întoarse să vadă dacă mai era singur.
Apucă cu atenţie penseta, acum rece la atingere, şi o folosi ca să
140 ➢
apuce spinul căzut. Îl lăsă să alunece în plic şi îşi notă provenienţa: o biserică din Franţa.
Lancea revenise la culoarea ei neagră, normală.
Ezitând, repetă procedeul cu al patrulea spin, dar nu se întâmplă
nimic.
Ceasul se apropia de ora cinci în timp ce verifică aproape toţi ceilalţi spini care-i rămăseseră, fără ca vreunul să mai producă vreun efect.
Al paisprezecelea şi ultimul rămas. Un spin de la o mănăstire din Spania. Grăbit, îl aşeză pe sticlă.
Se întâmplă din nou.
În timp ce carnea îi ardea, spinul – acum un ac roşu aprins – şi penseta portocalie căzură la picioarele lui şi lancea lumină vitrina cu strălucirea ei.
Era ora 16.55, şi Rahn, în ciuda arsurilor de la degete, trecu extaziat pe lângă paznicul din cealaltă cameră şi îl salută ridicându-şi pălăria neagră.
Deci teoria nebunească a lui Himmler fusese corectă.
Rahn consideră că informaţia pe care o deţinea era prea sensibilă
pentru a o transmite prin telegramă sau chiar prin telefon. Cine ştie ce operator băgăcios al poliţiei secrete austriece putea să asculte? Aşa că porni în următoarea etapă a misiunii sale fără să comunice explicit Berlinului. El îi trimise doar o telegramă lui Himmler cu un mesaj criptic: „Viena: Eusebiu confirmat. Caut mai departe”.
Trebuise să vină la Viena fără un supraveghetor SS ca să nu işte suspiciunile vecinilor austrieci şi aşa nervoşi asupra Reichului. Acum, ascuns în camera lui de hotel, cântărea următoarele mişcări, în timp ce se holba la presupusa pereche de spini sfinţi şi îşi freca obsesiv urmele de arsură de pe degete.
Nu dorea să viziteze din nou fiecare loc cu relicve creştine din Europa şi Orient. Avusese noroc cu spinii, dar fără niciun rezultat în ceea ce priveşte relicvele de haine, piele şi lemn. Îşi consultă jurnalele şi se gândi îndelung.
Cuie.
Se hotărî să se concentreze pe cuie. Provenienţa unora dintre ele
141 ➢
putea fi urmărită până la împăratul Constantin şi împărăteasa Elena.
Se va întoarce în locurile pe care le vizitase în călătoriile anterioare şi care ţineau Cuiele Sfinte în relicvarii. Dacă se întâmpla să se afle în apropierea unui loc cu alte relicve creştine faimoase, Giulgiul din Torino, de exemplu, sau biserici cu presupuse relicve din Sfânta Cruce, le va vizita şi pe acelea.
Schiţă cele mai eficiente trasee cu trenul pentru a acoperi aceste opriri. În următoarele două săptămâni îşi purtă sacul de umăr prin biserici şi altare din toată Europa.
Avea acelaşi modus operandi. Intra în altar în momentul în care erau cei mai puţini vizitatori, apoi scotea unul dintre spini şi îl aşeza pe sticla cutiei relicvariului, cât se putea de aproape de relicva cuiului sfânt.
În Roma, Biserica Sfintei Cruci din Ierusalim avea unul dintre cele trei cuie pe care se spunea că împărăteasa Elena le găsise în Ţara Sfântă şi le adusese cu ea la Roma. Tradiţia spunea că celelalte două îi fuseseră trimise fiului ei la Constantinopol. Se spunea că unul dintre ele fusese cumpărat în Evul Mediu de la Trezoreria Imperială a oraşului de către un comerciant italian. Apoi îl dăruise spitalului Santa Maria della Scala, din Siena, unde se afla expus într-un relicvariu din aur şi cristal. Soarta celui de al treilea presupus cui sfânt era mai greu de stabilit. Conform legendelor, fusese împărţit în fragmente mai mici, poate folosite de împărăteasa Elena ca talismane, care să-l protejeze pe împăratul Constantin în luptă. Un fragment era posibil să fi fost încorporat în coiful împăratului şi altul în căpăstru.
Coiful se presupunea că se află la catedrala Monza, din Italia.
Căpăstrul original era menţionat în două locuri, în Carpentras, Franţa, dar fusese distrus în timpul Revoluţiei Franceze, şi celălalt în catedrala din Milano.
Desigur că mai existau şi alte relicve de Cuie Sfinte, şi Rahn nu-şi permitea să le ignore. În Germania erau relicve în Trier, Essen şi Köln.
În Franţa exista un relicvariu cu un cui sfânt la Catedrala Notre-Dame, din Paris, şi un altul la Toul. Polonia avea o relicvă expusă
într-o montură de pietre preţioase la castelul Wawel.
Dezamăgirile lui începură când testă Cuiele Sfinte care aveau cele mai sigure legături cu împărăteasa Elena. La Monza şi Siena, spinii
142 ➢
rămăseseră reci. Avusese cele mai mari speranţe pentru relicva de căpăstru de la Milano, datorită referinţei lui Eusebiu. Dar, din păcate, niciunul dintre spini şi nici căpăstrul nu străluciră.
