Rahn aşeză teatral cei doi spini pe biroul lui Himmler, îi povesti despre timpul petrecut la Trezoreria Imperială şi îi arătă cicatricele de pe degete.
— Am încredere în concluzia mea că aceşti spini au făcut parte chiar din coroana aşezată pe capul lui Hristos de către romani, în ziua execuţiei Sale.
Himmler refuză să-i atingă, chiar şi cu penseta lui Rahn.
— Acum înţelegeţi de ce nu am îndrăznit să comunic direct cu dumneavoastră, încheie Rahn.
Ochii lui Himmler ardeau la fel de tare cum o făcuseră cei doi spini la Viena.
— Unde te-ai dus după Austria? întrebă el.
Rahn întinse harta pe care o pregătise, cu toate locurile vizitate şi toate relicvele testate.
— Din păcate, niciuna dintre cele mai faimoase relicve pe care le-am testat n-a reacţionat, prin urmare, trebuie să trag concluzia că
sunt falsuri, spuse el.
Himmler devenise nerăbdător.
— România. Ce-i cu România?
— O sursă din Polonia mi-a spus de o biserică, despre care se spunea că are o relicvă, o bucată dintr-unul dintre cele trei cuie pe care le-a găsit împărăteasa Elena la Ierusalim. Această biserică anume şi relicva ei îmi erau necunoscute. După cunoştinţele mele, nu există
niciun fel de menţiune înregistrată despre acest loc din România, în nicio lucrare de referinţă despre relicvele sfinte. Oricum, am hotărât să-mi prelungesc călătoria şi să mă aventurez în România. Mă
gândeam că nu am nimic de pierdut. Biserica Sf. Iacob este o biserică
fără pretenţii, dintr-un cartier liniştit al oraşului. Când am fost acolo, nu erau nici vizitatori, nici credincioşi. Am dat ocol bisericii de două
ori fără să găsesc relicva şi, în cele din urmă, am ciocănit la uşa casei parohiale. Parohul era un tip genial, care a fost foarte fericit să-mi
145 ➢
arate ceea ce venisem să văd. Am înţeles de ce o ratasem. Era o urnă
simplă, într-o firidă din capelă, care nu avea nicio etichetă sau inscripţie. El mi-a explicat că nimeni nu credea că obiectul din urnă
era o relicvă importantă, sigur nu o bucată dintr-un Cui Sfânt.
Provenienţa ei se pierduse în timp. Pur şi simplu, era acolo dintotdeauna. Aşa că mi-a arătat-o. Era doar o aşchie de fier, aşezată
pe o cârpă de bumbac. Tocmai atunci a intrat un enoriaş şi l-a abordat pe preot, ceea ce mi-a oferit ocazia să testez fierul cu un spin.
Priviţi.
Rahn ridică degetul mare şi mijlociul de la mâna stângă.
Amândouă aveau cicatrice.
— Şi ce ai făcut? întrebă Himmler.
— Când s-a întors parohul, i-am spus că eram un colecţionar de relicve şi că, deşi bucata de fier nu avea nicio valoare, mă interesa şi aş fi fost dispus să plătesc pentru ea. Ei bine, el mi-a făcut un tur de o oră al bisericii şi mi-a arătat starea de paragină. Acoperişul curgea, era umezeală, ramele ferestrelor erau putrezite. Aşa că i-am făcut o ofertă. O ofertă generoasă în valută-forte.
— Şi? Şi?
— Şi iat-o aici! spuse Rahn şi deschise o cutie mică.
Himmler privi pe deasupra ochelarilor lui cu ramă de sârmă şi trebui să-i scoată şi să ia o lupă ca să poată examina mai bine.
— Este minuscul! spuse el.
— Minuscul, dar important. Vă rog să observaţi.
Rahn venise pregătit. Ridică aşchia de fier din cutie cu penseta şi o aşeză pe biroul lui Himmler, pe reversul unei monede de argint de cinci mărci germane, chiar pe clopotniţa gravată a bisericii din Potsdam. Cu ajutorul unui cleşte bine izolat – îşi învăţase lecţia –, apucă unul dintre spini şi îl ţinu deasupra monedei.
Imediat, spinul îşi schimbă culoarea din maro în portocaliu, apoi în roşu aprins şi la fel se întâmplă şi cu aşchia de fier. Când îndepărtă
cleştele, culorile reveniră la normal.
Himmler rămase înmărmurit.
— Pot să încerc şi eu?
Himmler repetă experimentul, apoi rămase tăcut. Se ridică, se plimbă şi apoi se aşeză din nou.
146 ➢
