— Mama ta este un bucătar bun, spuse el muşcând din sandvici.

— Ca toate mamele italiene.

— Ăsta este, sigur, un mit.

— Se poate, dar dacă eu voi ajunge vreodată mamă, tradiţia va lua sfârşit. Redeveni serioasă. Cred că mai ai multe să-mi spui. Poate chiar foarte multe.

Era invitaţia de care avea nevoie. La naiba cu confidenţialitatea. El trebuia să… el dorea să-i spună totul. Se simţise singur şi frustrat să

ţină totul pentru el.

Povestea ieşi simplu, exact aşa cum o trăise el, începând cu interviul cu fratele ei şi senzaţia lui că Giovanni nu fusese sincer în legătură cu experienţa lui la Sf. Atanasie. Apoi îi vorbi despre întâlnirea de la Napoli, cu Antonio, prietenul şi colegul preot al lui Giovanni, care îi oferise o versiune diferită a invitaţiei fratelui Augustin de a vizita cripta. Dar ceea ce o şocă pe Irene cu adevărat era ceea ce-i spuse el despre timpul petrecut în Croaţia.

Revelaţia că existase un lanţ de stigmatizaţi la Sf. Atanasie, care se întindea mult înapoi în timp, o tulbură şi ea se întristă vizibil când Cal îi spuse că moartea ulterioară a fratelui Augustin nu părea să fi fost accidentală.

— Ce crezi că se afla în criptă? întrebase ea.

— Singura persoană care ştie este fratele tău.

Intră în panică abia când Cal descrise felul în care aproape fusese

 179 ➢

împins în prăpastie de îngrijitorul de la mănăstire.

— Chiar crezi cu adevărat că omul ăla a încercat să te omoare?

— S-ar putea să fiu singurul care crede asta, dar, da, cred.

— Dar pentru ce să facă asta?

— Poate că s-a gândit că descoperisem ceva ce n-ar fi trebuit. De fapt, ar trebui să spun „ei s-au gândit”, pentru că, din tot ce mi-a spus poliţia croată, tipul era un simplu localnic, primitiv, care nu era interesat de nimic altceva în afară de grădinărit şi băutură.

Ea repetă cuvântul „ei”.

— Atunci trebuie să ne imaginăm că este un fel de conspiraţie.

Întâi încearcă să te ucidă pe tine pentru ceea ce ai putea să ştii, apoi îl răpesc pe Giovanni. Buza de jos începu să-i tremure. Poate că îl vor tortura. Poate că îl vor ucide, spuse ea, greoi.

Cal nu încercă să-i dea speranţe deşarte. Şi el ajunsese la aceeaşi concluzie.

— Mai este ceva. La momentul respectiv nu mi-am dat seama de legătură, dar, acum, când Giovanni a fost răpit, nu poate fi o simplă

coincidenţă. Am fost jefuit în gara din Napoli, de doi hoţi care mi-au furat servieta.

— Ai fost rănit?

— Eu n-am fost. Ei au fost. Am tendinţa să nu las lucrurile neterminate. Oricum, mi-am recuperat geanta, dar mă gândeam că ei poate căutau o altă cale să afle ce ştiu.

— Iisuse, şopti ea.

— Ce nu pot să înţeleg sub nicio formă este următorul lucru: ce ar fi putut să fie ţinut în acea amărâtă de mănăstire veche care să merite să comiţi răpire sau crimă?

— Încă nu mi-ai spus ce urmează să facem la Roma.

— Ceea ce ştiu cel mai bine să fac. Mergem la o bibliotecă.

La recepţia Grand Hotel de la Minerve, Cal fu întâmpinat cu căldură de managerul de seară.

— Nu vă aşteptam să reveniţi atât de curând, profesore.

— Priveliştea de pe terasa voastră de pe acoperiş este irezistibilă.

— Am două camere minunate pentru dumneavoastră. Să fac o rezervare la cină pentru dumneavoastră şi pentru signorina

 180 ➢

Berardino?

Irene stătea lângă el, puţin uluită de eleganţa locului.

Cal îi spuse că era rupt de oboseală şi, probabil, că va comanda ceva la room service înainte să se prăbuşească.

— Dar du-te tu. Este o privelişte minunată asupra Panteonului.

Sau comandă la room service. Comandă orice îţi doreşti.

— Voi fi bine, spuse ea ridicând sacoşa cu mâncare de la Domenica. Este destul aici ca să hrănesc jumătate din Roma.

Dimineaţa următoare, Cal lăsă maşina în garajul hotelului şi luară

un taxi până la Vatican. Pe drum, amândoi confirmară că nopţile lor fuseseră lipsite de evenimente, fără „vizite” ale lui Giovanni. Dar Irene era tulburată de absenţa acestora.

— Cel puţin ăsta este un semn că e în viaţă, spuse ea uitându-se pe fereastră la turiştii lipsiţi de griji.

Deşi era devreme, era o minunată zi de vară şi turiştii se adunaseră

deja în Piaţa San Pietro. Prima oprire o făcură la un mic birou al Vaticanului, chiar la Porta Angelica. Cal sunase înainte pentru a obţine încă un permis de vizitator pentru Irene şi pentru a-şi reînnoi acreditările.

Cu legitimaţiile în mână, o conduse în sus, pe Via di Porta Angelica, spre Via Sant’Anna.

— Când ai vizitat ultima oară Vaticanul? o întrebă el.

— Trebuie să recunosc. A trecut multă vreme. O excursie cu şcoala, cred. Tu probabil că vii tot timpul.