Minutele se transformară în zeci de minute.

Când Pandolfi îşi făcu într-un final apariţia, era evident că ceva nu era în regulă.

Monseniorul începu să vorbească cu mâinile înainte de deschide gura.

— Profesore, mi-e teamă că s-a întâmplat o catastrofa. Cartea. A dispărut.

Cal înţelese gravitatea situaţiei, dar Irene întrebă inocentă:

— A împrumutat-o cineva?

Cal răspunse în locul lui Pandolfi.

— Există o singură persoană pe acest pământ al Domnului căruia i se permite să împrumute o carte din Vat şi aceasta este papa.

— Şi Sfântul Părinte nu este de vină, vă pot asigura de asta, spuse bibliotecarul. Iată ce am descoperit. Fişierele noastre digitale arată că

această carte a fost cerută ultima oară de un cercetător din Belgia, un cercetător respectat. A fost pusă înapoi pe raft atunci când şi-a terminat munca. Deci cartea a dispărut între timp.

— Care este protocolul în astfel de cazuri? întrebă Cal.

— Trebuie să închidem imediat biblioteca şi întreg personalul trebuie să ajute la căutare, în cazul în care cartea a fost clasată greşit.

Mai sunt şi alte sarcini pe care trebuie să le îndeplinim, din partea personalului. Cal, te rog, lasă-mi numărul tău de mobil şi te sun mai târziu, în cursul zilei. Până atunci, te rog, nu spune nimic, nu şopti nimic, nu posta nimic pe Twitter despre această poveste.

Guido Pandolfi aranjă în grabă o întâlnire, mai târziu, în cursul după-amiezii. El ajunse la biroul cardinalului bibliotecar, la Palatul Apostolic, aproape în acelaşi timp cu alţi doi oameni. Unul era superiorul său imediat, prefectul bibliotecii Vaticanului, un arhiepiscop olandez, iar celălalt era un membru al jandarmeriei Vaticanului, adjunctul inspectorului general, colonelul Emilio Celestino.

Cardinalul bibliotecar, Vittorio Pesoa, un bărbat încruntat şi

 184 ➢

corpolent, îndesat în spatele biroului său bogat ornamentat, sări peste amabilităţi. El răspundea în faţa papei şi cartea lui Procopius era una dintre comorile nepreţuite ale colecţiei.

— Spune-mi ce ştii, ceru el, arătând cu degetul spre Pandolfi.

— Ştim că această carte se afla în bibliotecă, în urmă cu trei săptămâni, când a fost solicitată de un cercetător foarte respectat. A fost scoasă şi înregistrată înapoi după două ore. Unul dintre bibliotecarii mei cei mai de încredere a fost cel care a realizat operaţiunea şi ea mă asigură că a pus-o la loc în raftul corespunzător, într-una dintre noile camere climatizate.

— Şi tu o crezi? întrebă cardinalul.

— O cred, eminenţă. Oricum, suspiciunile au căzut imediat asupra altui bibliotecar, un tânăr numit Flavio Costa, care este la noi doar de patru ani. El şi-a dat demisia brusc, în urmă cu două săptămâni, în maniera cea mai nesatisfăcătoare, practic, fără preaviz, şi ne-a oferit doar o explicaţie vagă.

Cardinalul arăta de parcă avea indigestie.

— Şi crezi că el a furat-o?

— Aşa bănuiesc.

— Dar, cu siguranţă, nu este aşa de uşor să ieşi pe uşă cu unul dintre manuscrisele noastre, spuse prefectul olandez. Cartea, la fel ca toate volumele noastre, ar trebui să aibă un cip RFID, care ar fi declanşat alarma. Mai mult, toţi angajaţii sunt supuşi unei percheziţii corporale când părăsesc clădirea.

Pandolfi dădu din cap.

— Toţi bibliotecarii noştri ştiu unde se află cipurile şi cum să le îndepărteze şi să le distrugă. Cât despre verificările de securitate, permiteţi-mi să-l las pe colonelul Celestino să explice această

problemă.

Celestino, un bărbat destul de tânăr, îmbrăcat într-un costum civil elegant, spuse:

— Am parcurs registrul sarcinilor pentru ziua în care a demisionat Costa şi am identificat paznicul care a fost responsabil pentru percheziţia corporală a angajaţilor. La început, el a negat orice fel de nereguli, dar noi am găsit dovezi că nu a fost aşa. Camera de securitate de la punctul de control al angajaţilor arată că el i-a făcut

 185 ➢

semn lui Costa să treacă neverificat în seara aceea.

Cardinalul rămase cu gura căscată.

— Ce?

— După un interogatoriu insistent, paznicul şi-a recunoscut complicitatea, spuse Celestino. Costa i-a dat o mie de euro ca să îl lase să treacă fără să-i verifice bagajul. Paznicul se află acum în arest.

— Şi despre Costa ce ştim? întrebă prefectul.

— Nu răspunde la telefonul mobil sau la cel de acasă, spuse Celestino. Colaborăm cu poliţia din Roma şi avem un mandat de percheziţie pentru apartamentul lui. Intenţionez să execut personal acest mandat, chiar acum.

Celestino însoţi un trio de poliţişti municipali din Roma la clădirea de apartamente în care locuia Costa, în cartierul San Lorenzo. Era o zonă plină de studenţi, în care un bibliotecar începător, prost plătit, şi-ar fi putut permite să închirieze o garsonieră.

În timp ce se pregăteau să intre în clădire, un tânăr cu piercing facial se aplecă în afară pe o fereastră de la primul etaj şi strigă.

— Era şi timpul să încetaţi să ne mai ignoraţi, băieţi.

— Despre ce vorbeşti? întrebă unul dintre poliţişti.

— Ne plângem de o săptămână de mirosul de la etajul al treilea.

Când monseniorul Pandolfi îl sună pe Cal, târziu în acea după-amiază, ca să-l întrebe dacă era disponibil să se întâlnească, Cal îi sugeră să ia cina împreună la Gigetto, în cartierul evreiesc, explicându-i că are o poftă nebună de anghinare.

Cal şi Irene sosiră primii şi erau deja la al doilea pahar de vin când sosi şi preotul, abia respirând şi cerându-şi scuze.

— Asta este, cu siguranţă, cea mai stranie zi pe care am trăit-o vreodată, spuse el şi acceptă un pahar de Pinot Grigio.

— Aţi găsit-o? întrebă Irene.

— Din păcate, nu, dar ştim ce s-a întâmplat cu ea, până la un punct. Aruncă o privire spre ceilalţi clienţi de pe terasă şi coborî vocea. Unul dintre bibliotecarii noştri a furat cartea şi a demisionat brusc. Probabil că a primit o mulţime de bani, pentru că i-a dat unuia dintre paznicii de la bibliotecă o mie de euro ca să se uite în altă

 186 ➢