Cal deschise o cutie la întâmplare. Era plină până sus cu fotografii color. O aşeză pe masă pe cea de deasupra, pentru ca amândoi să o vadă. Era o pagină de pergament cu caligrafie latină. O întoarse pe dos să vadă dacă scria ceva pe spate. Nu scria nimic.

— Asta este o problemă, spuse el.

— De ce?

— Dacă toate sunt ca asta, o să fie nevoie ca eu să citesc câteva rânduri din fiecare ca să văd dacă este din Istoria secretă. Nu vom putea să împărţim treaba.

— Cartea este în greacă, nu-i aşa? Ştiu să fac diferenţa între latină

şi greacă, aşa că pot sorta fotografiile pentru tine. Şi dacă văd vreo însemnare pe margini, cu atât mai bine.

Cal îi arătă degetul mare în sus.

— Inteligent, spuse el. Foarte inteligent. Să-i dăm bătaie.

În cameră, aerul era înăbuşitor.

Giovanni era întins pe un pat îngust, iar sudoarea îi curgea şiroaie pe faţă. În tavan se învârtea un ventilator, dar la o viteză atât de redusă, încât aproape că nu mişca aerul. Cele două ferestre erau deschise, dar obloanele erau complet închise. Lumina strălucitoare a soarelui arunca umbra ramei obloanelor peste vopseaua scorojită de pe peretele opus. I se spusese că era inutil să strige după ajutor – casa era complet izolată –, dar dacă nu se supunea, va fi bătut. Singurele piese de mobilier erau un scaun murdar şi un birou gol. Mai erau o oală de ceramică, în care putea să-şi facă nevoile, şi câteva sticle de plastic cu apă caldă, fără etichete. Dacă avea nevoie de toaletă, trebuia să sune dintr-un clopoţel şi tipul mai scund venea cu o eşarfă, îl lega la ochi şi îl conducea la o toaletă, undeva pe hol.

Călătoria cu barca se terminase noaptea trecură şi, când acostaseră, îi puseseră din nou gluga pe cap şi fusese dus o distanţă

 190 ➢

scurtă până la o maşină. Acolo, un al treilea bărbat îi salutase pe cei doi în limba germană. Călătoria cu maşina durase mai bine de o oră.

Când fusese scos din maşină, auzise greieri, aşa că presupusese că se aflau undeva la ţară. Pantofii lui scârţâiseră pe pietriş şi apoi intrase într-o casă. Gluga îi fusese scoasă abia în acest dormitor.

Cheia se răsuci în broască şi bărbatul solid intră cu două

sandviciuri subţiri pe o farfurie de hârtie. Aparent, camera lui Giovanni nu era singura care era fierbinte, pentru că bărbatul era fără

tricou şi pielea lui bronzată strălucea de transpiraţie. Giovanni se uită

la el pentru o clipă, apoi întoarse privirea în altă parte, jenat.

Singurele dăţi când văzuse un asemenea piept masiv fuseseră la cinematograf, în filmele de acţiune.

— Mănâncă, spuse Gerhardt.

Giovanni îşi ridică mâinile. Din rănile de la încheieturile sale sângele trecuse prin bandaje, le muiase, iar patul era pătat cu sânge.

— Se poate să-mi schimb bandajele? întrebă el.

— Nu avem tifon, îi răspunse Gerhardt. O să-ţi aduc nişte fâşii de pânză mai târziu, îi spuse privindu-l cum mănâncă cu lăcomie până la ultimul dumicat de pâine cu brânză. A venit timpul să-mi spui ce ai găsit în interiorul criptei.

— Nu pot decât să repet ce ţi-am spus şi mai înainte. Nu era nimic.

— Ţi-am dat de mâncare. M-am purtat frumos cu tine.

— Să mă răpeşti nu înseamnă că te-ai purtat frumos. Să mă răneşti nu înseamnă că te-ai purtat frumos.

— Îţi las timp până diseară să te gândeşti. Voi reveni la lăsarea întunericului şi te voi răni mai rău decât data trecută. O să-mi spui ce ţi-a dat călugărul în criptă. A fost un ţăruş, cred. Îmi vei spune unde se află. Până atunci, nu vei mai primi mâncare. Eşti gras. Poţi să

rezişti multă vreme. Şi fără excursii la toaletă. Vei folosi podeaua.

Gerhardt se întoarse să ridice oala ceramică şi vărsă, intenţionat, urina pe podea. Când făcu asta, Giovanni văzu bine bicepsul stâng şi restul tatuajului pe care-l văzuse pe barcă.

— Patru terminate, mai sunt şaisprezece.

Cal puse la loc capacul cutiei, o ridică de pe masă şi o aşeză pe podea, lângă celelalte trei pe care le verificaseră.

 191 ➢

— La viteza asta, o să fim aici şi mâine, spuse Irene, în timp ce-şi întindea mâinile deasupra capului.

Ea deja sortase mare parte din fotografiile aflate în cutia următoare, în grămezi, în funcţie de limba textului: latină, greacă, altele. Iniţial, Cal îi verificase munca, să se asigure că nicio fotografie cu texte greceşti nu scapă în grămada de latină, dar, după o vreme, constatase satisfăcut că ea le alegea corect.

El tocmai se întindea după grămada de fotografii greceşti din a cincea cutie când se opri brusc şi se holbă la zid.

Doar că nu vedea zidul.

Vedea altceva, o imagine în negru şi crem.

Respiraţia i se acceleră şi pulsul o luă la goană.

În cele din urmă, clipitul lui păru să şteargă imaginea şi el privi spre Irene, dar îşi dădu seama că şi ea clipea, cu o expresie dezorientată pe faţă.

— Tocmai am văzut ceva, spuse ea.

— Şi eu am văzut.

— O să desenez, spuse ea repede. Dă-mi un pix, te rog.

El scoase două pixuri şi două bucăţi de hârtie din geanta lui şi amândoi începură să deseneze.

Când terminară, îşi împinseră desenele peste masă, unul altuia.

Erau identice.

Avură nevoie să facă o plimbare în Piazza Navona ca să se liniştească.

 192 ➢