— Sigur. Ştii, eşti a doua femeie pe care o întâlnesc într-o lună şi care nu bea.

— Şi asta ţi se pare neobişnuit? întrebă ea.

— Din experienţa mea, da. Probabil că este doar o prejudecată. Nu am tendinţa să gravitez în jurul antialcoolicilor.

— Îmi pare rău să te dezamăgesc.

— Nu am vrut să o spun în sensul ăsta. Este mai mult o acuzare pentru mine. Aversiunea ta faţă de alcool se extinde şi la a-l manevra?

— Sigur că nu.

— Atunci ai putea să torni toate sticlele alea mici de votcă într-un pahar?

Ea făcu o grimasă şi îi aruncă o privire.

— Sunt trei.

— Este dezamăgitor, dar trei vor trebui să-mi ajungă, deocamdată.

Ea îi întinse un pahar umplut pe jumătate.

— Sper ca ficatul tău să nu cedeze înainte să-l găsim pe Giovanni.

El nu fu sigur dacă ea glumea.

După o vreme, înjură ecranul şi îşi scoase telefonul mobil pentru a face o fotografie a desenului său cu lancea.

— Am o aplicaţie pe telefon care poate căuta după imagine.

Compari o imagine-ţintă cu baza de date a Google. Merită să încerc.

În mai puţin de un minut începu să mârâie. Nimic. Nici măcar pe aproape, spuse el. Vrei ceva de mâncare?

 195 ➢

— Nu, spuse ea. Sunt obosită. Poate am să cer o salată de la room service şi mă culc devreme.

El o conduse până la uşă.

— Odihneşte-te bine. Ne întâlnim în hol, mâine la aceeaşi oră.

Camera Irenei se afla la etajul patru, cu vederea spre piaţa mică şi aglomerată din spatele Panteonului. Adormise repede, cu ferestrele deschise, dar se trezise chiar înainte de nouă seara, din cauza zgomotului. Închise geamurile, se urcă înapoi în pat şi, curând, adormi la loc, dar, câteva minute mai târziu, începu să gâfâie.

Se ridică imediat în picioare, cu inima bătându-i să-i sară din piept, luptându-se să respire.

— Ce se întâmplă, pentru Dumnezeu? murmură ea.

Bărbatul mai scund îl ţinea pe Giovanni, care se zbătea, întins pe pat, în timp ce Gerhardt turna apă peste prosopul care acoperea faţa preotului.

— Unde este? întrebă el. Spune-mi unde este.

El ridică prosopul şi îi permise lui Giovanni să se ridice în fund, tuşind şi înecându-se şi făcând spume la nas şi la gură.

— Este neplăcut, nu? spuse Gerhardt. O să fac asta iar, şi iar, şi iar, până când o să vorbeşti cu mine. Fii rezonabil. Este atât de uşor să-mi spui ceea ce vreau să ştiu. Ce zici?

— Du-te dracului, hârâi Giovanni.

— Un asemenea limbaj la un om al bisericii… Hai să mai dăm o tură de înot, vrei?

Irene alerga în sus pe scările hotelului, îmbrăcată în cămaşă de noapte şi halat şi tuşind continuu. În faţa uşii lui Cal, putu să audă că

şi el tuşea. Îmbrăcat doar în pantalonii scurţi de alergare, el deschise repede uşa. Pentru o clipă, se uitară unul la celălalt, cu feţele roşii, înainte ca el să o tragă în cameră.

— Şi tu? întrebă el.

— A fost oribil. Mă înecam, suspină ea. Ce îi fac lui Giovanni?

El o aşeză şi îi turnă nişte apă în pahar, dar ea părea să se teamă

instinctiv de apă.

 196 ➢

— Probabil că vor ceva de la el, spuse Cal. Încearcă să-l facă să

vorbească.

— Trebuie să-l ajutăm.

— Ştiu.

— Mi-e teamă să mă întorc în camera mea, spuse ea.

El avea două paturi şi trase cuvertura de pe cel nefolosit.

— Poţi rămâne aici, dacă vrei, spuse el. Mi s-a spus că nu sforăi.

Dimineaţă, Irene se trezi înaintea lui Cal şi plecă, în vârful picioarelor, spre camera ei, să se îmbrace. Pe hol, o cameristă o văzu plecând în halat şi îndreptându-se spre scări. Irene îşi lăsă ochii în pământ şi roşi. Se întâlni cu Cal mai târziu, în hol, şi, pe drumul spre editura Penta, intrară într-o cafenea să bea o cafea.

— Ai dormit bine? întrebă el.