— O, Doamne, da. Sunt disperată după titularizare. Probabil că n-ar trebui să întreb, dar ţi s-a întâmplat vreodată aşa ceva?
— Nu comentez, spuse el şi făcu cu ochiul.
— Nu eşti supărat pe mine, nu-i aşa? întrebă ea. Nu mi-am făcut încă destui prieteni ca să-mi permit să pierd vreunul.
— Sigur că nu sunt. El ridică paharul. Pentru prietenie.
Îşi dori doar ca ea să-i fi spus asta înainte să fi făcut ordine în casă, să scoată prosoape curate şi să facă patul.
Cal locuia pe Lowell Street, una dintre acele drumuri înverzite, aflate la câţiva paşi de universitate, care erau căutate de profesori.
Casa era un edificiu victorian renovat, aflat pe o bucată minusculă de teren, cu spaţiu în spate cât de o terasă mică şi un loc pentru grătar.
O cumpărase când fusese titularizat ca profesor, cu banii din moştenire. Acum, după mulţi ani, valoarea proprietăţilor din această
zonă urcase şi el era aranjat, într-un cuib de burlac extravagant, cu suficient loc pentru toate cărţile, hărţile şi obiectele de artă pe care putea spera să le strângă.
Îşi aruncă cheia într-o replică a unui vas copt din bronz şi se îndreptă spre dormitor, de unde luă o carte de pe noptieră. Se apucase de curând să recitească seria Măştile zeilor, a lui Joseph Campbell, şi, dimineaţa, s-ar fi trezit cu Campbell alături de el, nu cu chimista. Dar era încă obosit după călătorie şi nu reuşi să citească
157 ➢
prea multe pagini înainte de a adormi.
Se întâmplă exact la 11.05 p.m., conform radioului său cu ceas.
Nu dormise decât vreo treizeci de minute şi, în starea lui de ameţeală, nu era sigur dacă visează, pentru că ceea ce vedea părea să
fie un vis.
Nu ştia ce anume îl trezise. Camera era complet tăcută, cu excepţia fâşâitului paletelor ventilatorului din tavan.
În spaţiul dintre patul lui şi baie, acolo unde pe podea era aşezat un frumos covor Baluchi, părea să se deruleze o scenă. Ca şi cum ar fi fost proiectat un film 3D, fără sonor, un film atât de real încât Cal se ridică imediat şi scăpă o înjurătură.
Era pe punctul să-şi arunce cearceaful de pe el şi să se apere împotriva intrusului când îşi dădu seama pe cine vedea.
Giovanni Berardino.
Într-o pijama albastru deschis.
Tânărul plinuţ părea înspăimântat şi părea că se luptă împotriva unor mâini nevăzute care trăgeau de el.
Brusc, se întoarse la nouăzeci de grade şi păru să privească direct în ochii lui Cal. Spuse ceva. De două ori.
Cal se strădui să citească pe buze.
Apoi peste capul lui apăru un sac negru şi scena dispăru. Din nou, dormitorul era normal.
Cal se ridică şi se duse pe locul în care îl văzuse pe Giovanni.
Respirând greu din cauza şocului, se aşeză din nou pe pat şi încercă
să înţeleagă ce văzuse.
Reluă în minte mişcarea gurii lui Giovanni, dar cuvintele nu păreau să se lege.
În engleză.
— Nu în engleză, în italiană, spuse Cal cu voce tare.
Atunci îşi dădu seama.
Nu era o frază, ci un cuvânt cu multe silabe.
Aiutatemi! Aiutatemi!
Ajutaţi-mă! Ajutaţi-mă!
Exact în acelaşi timp, în dormitorul ei din Francavilla, Irene Berardino fu trezită de o senzaţie stranie. La 5.05 a.m., când mai erau
158 ➢
vreo douăzeci de minute până la răsăritul soarelui, când lumina rozalie se strecura printre perdelele ei. Mai târziu, nu va mai fi atât de sigură ce anume o trezise, dar ştia că nu auzise niciun sunet.
Dar viziunea fratelui ei, în pijama, lângă piciorul patului ei, o şocă
