— Sigur nu la asta mă refeream.

— Atunci, nu. Despre ce e vorba?

— Aş putea încerca să-ţi explic, dar s-ar putea să nu o fac corect.

Cunosc pe cineva care este mai calificat să răspundă întrebărilor şi care ne poate ajuta să decidem dacă putem găsi o explicaţie pentru ceea ce se întâmplă cu Giovanni şi cu noi.

— Crezi că merită să pierdem vremea?

— Să cauţi cunoaşterea merită întotdeauna, nu crezi?

Cal mai fusese şi înainte la Universitatea Sapienza din Roma, dar întotdeauna pentru a vizita Facultatea de Istorie, Cultură şi Religie.

Nu-şi închipuise niciodată că ar avea vreun motiv să calce pe la cea de Fizică.

Irene fusese studentă a facultăţii timp de doi ani, într-un moment din viaţa ei în care îşi dorise să devină cercetător în biologie. Dar aspiraţiile ei contraveniseră conştiinţei ei, aşa că se hotărâse să

abandoneze universitatea şi se întorsese la Francavilla ca să aibă grijă

de mama ei singură şi ursuză. O carieră de profesor de ştiinţe în Abruzzo ar fi trebuit să fie suficientă. În timpul petrecut la universitate, ea participase la cursurile de fizică ale profesorului Enzo Calipari. Când sunase, el nu-şi amintise de ea, desigur – fuseseră atât de mulţi studenţi de-a lungul anilor –, dar răspunsese cu o invitaţie amabilă şi imediată.

Calipari era chel, cu capul ascuţit, de forma unui glonţ, şi avea trupul slăbănog al unui ciclist entuziast. Se întâmpla ca el să fi făcut studii postdoctorale de fizică teoretică, la Harvard, cu mulţi ani în urmă, şi el şi Cal descoperiră că aveau câteva cunoştinţe comune.

El îşi ceru scuze pentru înghesuiala din biroul lui şi se plânse câteva minute despre felul în care erau trataţi profesorii în Italia. De îndată ce-şi mută bicicleta pe hol, se făcu loc pentru ca toţi trei să se aşeze.

 200 ➢

— Îmi cer scuze că nu mi-am amintit de dumneavoastră, signorina Berardino, spuse el.

— Cum aţi fi putut, spuse ea. Am fost genul de student care întotdeauna stătea în mijlocul sălii de curs şi niciodată nu punea întrebări.

— Trebuie să vă spun că, după ce aţi sunat astăzi de dimineaţă, am fost intrigat de întrebarea dumneavoastră şi, după ce am căutat pe internet şi am aflat legătura cu Padre Gio, sunt chiar şi mai curios.

Desigur, sunt la curent cu ce i s-a întâmplat fratelui dumneavoastră şi aveţi toată simpatia mea.

— Vă mulţumesc. Este o perioadă foarte dificilă.

— Dar aţi venit să aflaţi despre inseparabilitatea cuantică, spuse fizicianul, şi sunt fericit să fiu umilul dumneavoastră ghid.

— Probabil că este o idee nebunească faptul că situaţia fratelui meu ar putea avea legătură cu fizica cuantică, dar nu strică niciodată

să întrebi.

— Foarte adevărat, foarte adevărat, spuse Calipari. Ne câştigăm existenţa vorbind. Acum, puţină informaţie de bază. Inseparabilitatea cuantică este un subiect despre care se vorbeşte mult în ultima vreme, dar nu este un principiu nou. Derivă din ecuaţiile aflate la baza fizicii clasice şi ale mecanicii cuantice. Se referă la comportamentul particulelor subatomice, cum ar fi electronii sau fotonii, care au interacţionat în trecut şi apoi s-au separat.

Dacă două particule cuantice sunt conectate, ele devin, de fapt, două părţi ale unei singure unităţi. Ce se întâmplă cu una dintre particulele interconectate se întâmplă şi cu cealaltă, indiferent cât de departe sunt una de alta. Să presupunem că avem două particule, electroni, să zicem, care au fost odată unul lângă celălalt şi acum sunt separaţi. Şi să zicem că această separare nu este de un micron sau un metru, ci poate fi chiar şi de un an-lumină sau pot fi separaţi de întregul Univers.

Mai mult, să ne imaginăm că aceste două particule au avut o rotaţie combinată egală cu zero: unul se învârte în sensul acelor ceasornicului şi celălalt se învârte în sens invers. Dacă vrem să

influenţăm o particulă, să spunem că îi imprimăm o rotire în sensul acelor ceasornicului, inseparabilitatea cuantică ne spune că cealaltă

 201 ➢

particulă va trebui să se învârtă instantaneu în sens invers, indiferent cât de departe a călătorit a doua particulă. Şi vreau să spun instantaneu. Chiar dacă se află în celălalt capăt al galaxiei, geamănul îndepărtat va începe să se învârtă în sens opus, mai repede decât ar putea lumina să călătorească între ei.

Cal sublinie că, fiind profan, întâmpina greutăţi în a se adapta acestui concept.

— Ei bine, Cal, nu eşti singurul. De fapt, ai o companie selectă. Cu şaptezeci de ani în urmă, Albert Einstein a spus o frază celebră, că, dacă ecuaţiile teoriei cuantice prevăd o asemenea aberaţie, atunci cu atât mai rău pentru teoria cuantică. El a numit ideea inseparabilităţii drept „acţiuni ciudate la distanţă”.

— Credeam că Einstein nu a greşit niciodată, spuse Cal.

— Aproape niciodată, spuse fizicianul. Aceasta este una dintre rarele lui greşeli.

Irene interveni politicoasă.

— Dar Einstein a spus şi că nimic nu poate să meargă mai repede decât viteza luminii.

— Ei bine, cu siguranţă nu s-a înşelat în legătură cu asta; el a dovedit că informaţia nu poate să călătorească mai repede decât viteza luminii. Dar, în 1964, fizicianul irlandez John Bell a dovedit matematic faptul că teoria cuantică necesită inseparabilitate şi că

particulele tot se pot influenţa una pe alta, instantaneu, chiar şi atunci când sunt foarte îndepărtate. Asta spune tot despre ciudăţenia fundamentală a principiului potrivit căruia Einstein poate să aibă în acelaşi timp dreptate şi să şi greşească în legătură cu imposibilitatea de a depăşi viteza luminii.

Sunt un fizician teoretician. Singurul lucru pe care îl fac cu mâinile, profesional, este să scriu pe o tablă. Dar colegii mei din toată

lumea, care se ocupă de fizică experimentală, au conceput nişte experimente fantastice, în ultima vreme, pentru a dovedi fără nicio urmă de îndoială că această legătură cuantică este un fenomen real.

Şi nu e vorba numai despre perechi de particule. De exemplu, un articol recent descrie inseparabilitatea dintre trei mii de atomi cu un singur foton. Un alt experiment a confirmat legătura atunci când fotonii erau separaţi de peste o sută de kilometri. Este un fenomen

 202 ➢

real, prieteni.

— Trei mii de atomi nu înseamnă mare lucru, spuse Irene. Ce credeţi despre lucruri mai mari?

— Bine. Ce spuneţi de ceva de mărimea unei găuri negre? Einstein a arătat că două găuri negre pot fi conectate prin spaţiu, prin aşa-numita gaură de vierme. Acum, pare că această conectare poate fi o manifestare a inseparabilităţii cuantice, o formă de comunicare cuantică între obiecte de mari dimensiuni care sunt separate de spaţiu şi chiar de timp. Inseparabilitatea cuantică – „acţiunea ciudată

la distanţă”, care l-a tulburat atât de mult pe Einstein – poate să apară

creând o conectare spaţială care coase împreună spaţiul şi timpul.

Cal văzu cum Irene inspiră adânc şi ezită înainte să pună

următoarea întrebare. Când reuşi, păru să se scuze, ca şi cum i-ar fi fost ruşine că se face de râs în faţa unui reputat om de ştiinţă.

— Pot să vă întreb ceva? Credeţi că minţile umane pot să se interconecteze? întrebă ea.

— Deci, domnişoară, ştiam că urma să puneţi şi această întrebare şi trebuie să spun că, în ceea ce priveşte fizica experimentală, domeniul inseparabilităţii cuantice este prea recent pentru a-şi permite altceva decât speculaţii. Dar nu este mintea doar o colecţie de particule subatomice aranjate într-o complexă structură biologică?

În teorie, aş spune că minţile pot fi, fără discuţie, interconectate. Cu siguranţă că cercetătorii în domeniul percepţiei extrasenzoriale sau PSI, aşa cum o numesc ei, folosesc inseparabilitatea pentru a explica premoniţiile, experienţe împărtăşite de gemeni care sunt separaţi în spaţiu, genul ăsta de lucruri. Înţeleg din telefonul dumneavoastră de mai devreme că aţi avut anumite experienţe legate de fratele dispărut.