Cal era furios. Cardinalul era mai îngrijorat de motivul pentru care îl sunase pe Giovanni decât de răpirea acestuia.
— Mă gândesc că lucrurile astea au nevoie de timp ca să parcurgă
organizaţia dumneavoastră, spuse el. Am urmărit Twitter şi Reuters Italia. Se pare că autorităţile locale nu au anunţat nimic încă, dar asta va fi o ştire de senzaţie. În curând veţi fi copleşit de presă.
— Ei bine, vă mulţumesc pentru îngrijorare. O să văd dacă cineva din Abruzzo a anunţat Vaticanul despre această situaţie. Vă asigur că
Italia are autorităţi competente care să se ocupe de genul acesta de situaţii. Dacă a fost în mod cert o răpire şi vreo organizaţie criminală
solicită o răscumpărare, atunci Vaticanul va trebui să adopte o poziţie. În ceea ce priveşte declaraţiile publice, biroul de presă al Vaticanului este destul de priceput.
— De ce credeţi că este opera unei organizaţii criminale?
— Cine altcineva ar răpi un preot, mai ales unul atât de celebru?
Dar aveţi dreptate, n-ar trebui să fac speculaţii. Acum, el părea nerăbdător. Profesore, vă mulţumesc pentru că m-aţi pus în temă cu această chestiune. Să ne anunţaţi când veţi reveni în Italia.
— Mă urc într-un avion în noaptea asta.
— Dar de ce? Sper că nu din cauza acestei situaţii.
Era o întrebare la care el simţi că n-ar putea să răspundă sincer.
Nu-i putea spune că tânărul îi ceruse personal ajutorul. Nu-i putea spune că avea sentimentul ciudat că era, oarecum, implicat personal în această dramă.
— Nu sunt prea sigur că ştiu de ce, răspunse el. Dar simt că trebuie să ajut în orice fel pot.
— Să ajutaţi pe cine? Cu tot respectul, profesore, Vaticanul are propriile resurse pentru a se ocupa de treaba asta.
— Să-l ajut pe Giovanni, desigur.
Tonul cardinalului deveni mai dur.
— Sunteţi o persoană privată, profesore, şi, cu siguranţă, aveţi libertatea de a face orice doriţi. Dar vă rog să ţineţi seama de faptul că
treaba dumneavoastră în această problemă s-a încheiat şi că, în niciun fel, nu mai reprezentaţi Vaticanul de acum înainte.
Pe drumul spre aeroport, Cal se opri pe la birou pentru a căuta
161 ➢
nota pe care îşi pusese în minte să o găsească în timp ce se refăcea în spitalul din Croaţia. Trebuia să fie undeva în documentarea pe care o făcuse, în urmă cu şase ani, pentru cartea lui despre stigmate; o notă
de subsol într-o fişă din catalogul digital al bibliotecii Vaticanului, ceva despre un Cui Sfânt. Dar oricât ar fi încercat, nu-şi putea aminti exact detaliile.
Uitase câte cutii cu fişe acumulase pe parcursul proiectului şi, cu toate cutiile aşezate în faţa lui, se gândea la o strategie de căutare printre cele câteva mii de fişe. Apoi îi pică fisa. Oricare ar fi fost referinţa, nu o inclusese în carte fie pentru că era nesemnificativă, fie pentru că era doar tangentă la subiectul tratat. Exista o singură cutie cu fişe pe care nu le folosise pentru manuscris. Chiar şi aşa, erau sute de fişe nesortate şi, cu ochii pe ceas şi cu ora de îmbarcare apropiindu-se, începu să caute febril prin ele.
O găsi după douăzeci de minute.
În momentul respectiv, fusese doar o descoperire ciudată. Chiar şi după ce îşi revăzu notele, nu îşi putu aminti de ce căutase manuscrisul vechi care avea codul de referinţă VAT GR 1001, ceea ce însemna că făcea parte din Vaticanus Graecus, adică din colecţia grecească a Vaticanului. Fişierul digital al lucrării din catalogul bibliotecii Vaticanului avea câteva note de subsol, printre care una pe care Cal o însemnase în propria lui fişă: include note de mână din secolul al şaptesprezecelea, ale lui Nicolo Alarnanni, şi, posibil, transcrierea unor note originale ale autorului referitoare la relicvele cuielor şi rănile lui Hristos. Fişa fusese etichetată, în semn că lucrarea era indisponibilă momentan, aşa că părea improbabil ca el să fi reuşit să o consulte vreodată. Nu era sigur ce va face cu ea, dar îndesă fişa în bagaj, făcu ordine în birou şi se îndreptă spre uşă.
Când îl cuprinse greaţa, se afla pe Storrow Drive.
Îl lovi pe neaşteptate, cu un spasm puternic. Strânse mai bine volanul şi se luptă cu senzaţia de vomă care se risipi, dar apoi reveni mai puternică. Se înecă, dar reuşi să se abţină şi aşteptă cu teamă
venirea următorului val de greaţă, care însă nu mai apăru. Se întrebă
dacă nu cumva făcuse o toxiinfecţie alimentară sau luase vreun parazit şi îşi continuă drumul spre aeroport.
162 ➢
Irene stătea singură în camera răvăşită a fratelui ei, holbându-se la patul nefăcut şi la pijamaua albastră, chiar cea pe care o văzuse în viziunea ei. Asemenea lui Cal, aflase despre răpirea lui Giovanni când sunase să vorbească cu el, la câteva ore după deşteptarea ei prea matinală. Aranjase în grabă ca mătuşa să stea cu mama ei şi condusese cu viteză de la Francavilla la Monte Sulla, unde ajunsese chiar în momentul în care poliţia locală îşi terminase cercetările la casa parohială şi interogarea personalului. Se supusese de bunăvoie interogatoriului poliţiei, dar curând se enervase din cauza unora dintre întrebări şi a anchetei lor dezordonate. I se părea că poliţia se agaţă de un pai.
Care era starea de spirit a lui Giovanni în ultima vreme? Asta întrebaseră ei. Menţionase vreodată că primise ameninţări? Era deprimat, avea tendinţe suicidale? Ştim că este preot, dar avea o iubită? Sau un iubit? Era posibil ca el să-şi fi aranjat propria răpire?
Fusese contactată familia pentru vreo răscumpărare? Pe cine cunoaşte în afara ţării?
Ajunsese la capătul puterilor şi ţipase.
— Pentru ce îmi puneţi toate întrebările astea stupide? Pe cine cunoaşte în afara Italiei? De ce mă întrebaţi pe mine aşa ceva?
Inspectorii îi răspunseseră că îi lipsea paşaportul. Maicile făcuseră
pentru ei un inventar; ele îi văzuseră adesea paşaportul într-un sertar al dulapului şi, acum, nu se mai afla acolo.
