Giovanni ridică privirea spre tavan şi rosti câteva cuvinte, fără

sunet.

— Nu te aud.

— Îţi voi spune ce vrei să ştii, dacă îmi promiţi ceva.

— Ce ai vrea să-ţi promit?

— Că nu ai să faci rău familiei mele.

Schneider era într-o întâlnire a comitetului de supraveghere al băncii sale când al doilea telefon al său, foarte puţin folosit, începu să

vibreze în buzunarul hainei.

Se scuză şi se duse în partea cealaltă a apartamentului executiv, în intimitatea biroului său.

— Da, Gerhardt. Ce veşti ai?

— Ştiu unde este.

— Înţeleg. Unde?

— Francavilla. De unde este el.

— Vreau să mergi tu acolo. Nu vreau să încredinţez treaba asta unui terţ.

— O să am nevoie de un localnic. Nu vorbesc italiană.

— O să mă ocup de asta.

— Mama şi sora lui locuiesc acolo. El nu vrea să le facem rău.

— Sunt convins că nu vrea. Dacă ele sunt acasă când te duci după

el, nu ne permitem să le lăsăm să discute cu poliţia.

— Înţeleg.

— El e încă în viaţă?

— E în viaţă.

— Ţine-l aşa, spuse Schneider. Încă n-am terminat cu el, nici pe departe.

 206 ➢

DOUĂZECI ŞI DOI

— Şi acum ce facem? întrebă Irene.

Îşi încheiaseră întâlnirea de la Universitatea din Roma şi acum nu găsiseră nimic altceva mai bun de făcut decât să stea pe o bancă

scăldată în soare, pe unul dintre spaţiile verzi ale universităţii, de unde priveau un joc fără griji de frisbee. Discul zbură peste capul unui student şi ateriză la picioarele lor. Cal îl aruncă înapoi puternic.

Discul plană pe deasupra ierbii cu acurateţea unei raze laser, ceea ce-i aduse câteva ovaţii.

— Dacă Giovanni a primit o relicvă de cui în Croaţia, trebuie să o fi ascuns undeva, spuse el. Cine l-a răpit a întors pe dos camera lui de la Monte Sulla în căutarea cuiului. Trebuie să presupunem că nu l-au găsit. Trebuie să ne imaginăm unde l-a ascuns, de ce l-a ascuns şi pentru ce îl doresc ei.

— Ar putea să valoreze o grămadă de bani. Nu este un motiv suficient de bun?

— Sunt căi mai uşoare de a face bani. Jefuieşti un muzeu, jefuieşti o bancă. Nu răpeşti un preot pentru relicva lui.

— Poate că are ceva de-a face cu această conexiune, spuse ea.

— Cine ştie. Cal despături desenul cu lancea şi fulgerele SS. Dar asta trebuie să fie important.

Telefonul începu să-i sune şi, când văzu identitatea apelantului, faţa i se lumină.

— Klaus, salut! Tocmai mă gândeam la tine. Mulţumesc pentru că

m-ai sunat înapoi.

Două ore mai târziu, cu aranjamentele de călătorie pentru München rezolvate, predară camerele de la hotel şi se urcară în maşina închiriată. Se aflau la jumătatea drumului către aeroportul Fiumicino, când îi sună telefonul. De data asta era un număr pe care nu-l cunoştea.

Irene se uita le expresia nedumerită de pe faţa lui, în timp ce asculta.

— Când? întrebă el. Ascultă din nou şi afişă o expresie de surpriză

 207 ➢

înainte de a încheia convorbirea. Da, desigur.

— Ce înseamnă asta? întrebă Irene.

— Va trebui să luăm un zbor mai târziu, spuse el.

— De ce?

— Papa doreşte să mă vadă.

Papa Celestin al IV-lea avea o poreclă care în secret îl amuza: Papa Buddha. N-avea nimic de a face cu filosofia lui, ci cu silueta sa, asemănătoare lui Buddha. Dintr-o singură trăsătură de penel, începând de la fruntea înaltă, continuând cu nasul proeminent şi buzele cărnoase şi terminând cu burta ca un balon, un artist putea surprinde perfect trăsăturile esenţiale ale aspectului său fizic. Esenţa lui religioasă fusese, întotdeauna, ceva mai greu de surprins.

Puţini dintre cei care-l cunoscuseră în calitate de arhiepiscop de Genova sau de secretar de stat şi cardinal Camerlengo al Sfintei Biserici Romane12 ar fi putut să bănuiască ce fel de papă va deveni. El fusese văzut întotdeauna ca un cardinal amuzant din punct de vedere politic, un maestru al jocurilor din administraţie, adaptat la sensibilităţile pontificatului anterior. Predecesorul său fusese un tradiţionalist, care se bazase pe toată pompa şi formalismul pe care i le putea oferi Vaticanul. Sfântul Scaun, dacă era lăsat să funcţioneze în felul lui, era tradiţional labirintic, debordant de fiefuri netransparente şi de dispute politice intense. Papa Clement al XV-lea, se spunea cu umor, prezidase peste cel mai bizantin Vatican de la Imperiul Bizantin încoace. Şi, în calitate de secretar de stat, cardinalul Aspromonte fusese mâna dreaptă a papei, implementând politicile